Vasile Gârneţ

L-am văzut – în câteva reprize – în această iarnă pe Nikita Mihalkov la televiziunile ruseşti. Discuta cu aplomb (un bun vorbitor, trebuie să recunosc…) pe diverse subiecte: criza morală din societate, petrol, gaze, contracte, alcoolism, pericolul american şi occidental, specificul rusesc, cinematografie, televiziune, duşmanii Rusiei din interiorul ţării (intelectualii pro-Vest), Biserica Ortodoxă Rusă, Crăciunul pe stil vechi („un patrimoniu”), programe şcolare, preşedinte de ţară („puternic”), imperiu, drumuri… Expresiv şi cu replica pe vârful buzelor, Mihalkov îşi domina autoritar interlocutorii. Îşi încheia pledoariile (lungi) cu o constatare grea: „L-am uitat pe Dumnezeu”. După rostirea acestor cuvinte în studio se lăsa o linişte vinovată, complexată. „Şi ce-i de făcut?”, întreba ezitant moderatorul. „Hai să începem prin a ne cultiva simţul ruşinii şi al păcatului”, răspundea Nikita Mihalkov.
Recunosc că mi s-a făcut silă de „evlaviosul” Nikita. Mi-am amintit că Nikita Mihalkov, un fost regizor, acum doar un propagandist în slujba imperialismului rusesc şi al lui Putin, a făcut în aceşti ani – la vedere –atâtea lucruri urâte, nocive, chiar toxice… A contribuit decisiv la reinstaurarea imnului sovietic, umilind memoria a milioane de oameni, victimizaţi de Stalin şi de succesorii lui, şi obligându-l pe bătrânul Mihalkov (tatăl său) să rescrie a 3-a oară textul imnului; a susţinut genocidul din Cecenia, a aţâţat opinia publică împotriva democraţilor şi liberalilor ruşi, a linguşit puterea (vezi filmul despre Putin), şi-a umilit confraţii cineaşti anexând Uniunea Cineaştilor la carul propagandei oficiale… Mi-am amintit şi de acel episod – incredibil! –, când a lovit cu piciorul în faţă un tânăr imobilizat de bodyguarzi, vinovat că a aruncat spre el un ciot de banană. Iată filmul acelui „catharsis” mihalkovian: