Vitalie Ciobanu

Prinsă între două lumi, între democraÅ£ie ÅŸi despotism (una relativ dezvoltată, unul mai mult sau mai puÅ£in feroce), Moldova participă la viaÅ£a politică a statelor limitrofe, înainte de a-ÅŸi modela propriul legislativ, în 2009. Astfel, pe 30 septembrie, ucrainenii moldoveni au votat în alegerile pentru Rada supremă de la Kiev. Pe 9 decembrie, rusofonii – mai ales cei din Transnistria, care deÅ£in în număr mare cetăţenia rusă – vor alege noua Dumă de la Moscova. Åži unii ÅŸi alÅ£ii continuă să voteze spectrul URSS-ului, nicidecum imaginea post-sovietică, dorită mai aproape de standardele occidentale, a celor două ţări. ÃŽntre scrutinele amintite, la 25 noiembrie, cetăţenii români din Basarabia îşi vor desemna reprezentanÅ£ii în Parlamentul European. Pe cine vor prefera ei?…
Participarea moldovenilor la alegerile româneşti a fost de fiecare dată determinată de gradul lor de informare în legătură cu politica de dincoace de Prut şi de voinţa lor de a-şi asocia destinul traiectoriei post-decembriste a României. Or, informarea a fost mereu deficitară, chiar dacă voinţa nu a lipsit. Presa română nu se difuzează în Moldova, TVR-ul rămâne principala sursă pentru majoritatea basarabenilor. Mai nou, şi Internetul. Însă campanie electorală, propriu-zisă, ca în Spania, de pildă, nu s-a făcut niciodată. În 2000, am văzut la Chişinău doar câteva afişe zâmbitoare cu Ion Iliescu, fără ca cineva să le smulgă. Mai multă agitaţie am consemnat în 2004, când o serie de publicaţii de expresie română din Basarabia au inserat materiale propagandistice dedicate lui Adrian Năstase şi PSD. Situaţia era uşor comică: banii, fireşte, veneau de la puterea de atunci şi nu au lipsit câteva texte defăimătoare la adresa lui Traian Băsescu. A fost lansat chiar şi un Apel, semnat de un şir de personalităţi culturale basarabene în favoarea lui Năstase, proclamat drept „garantul integrării României în Uniunea Europeană”. Ulterior, aceleaşi publicaţii s-au reorientat spre Băsescu, nu numai pentru că „învingătorul ia totul”, ci şi întrucât acesta îşi manifestase nişte calităţi care au impresionat în Moldova.
La nivelul percepţiei publice, cel mai vizibil, înainte, era Ion Iliescu, apreciat – pentru motive diferite – şi de presa guvernamentală de la Chişinău, şi de „patrioţii români de serviciu”, recrutaţi din rândurile intelectualităţii, deoarece fostul preşedinte apărea flancat de „unionistul” Adrian Păunescu. O vreme a câştigat teren şi CV Tudor, inclusiv datorită celor doi parlamentari PRM de origine basarabeană – Leonida Lari (exclusă între timp cu mare scandal) şi Ilie Ilaşcu, aflat încă acolo. A cules ceva suporteri şi Gigi Becali, care a vizitat o dată Chişinăul cu nişte donaţii. Pentru ultimii doi lucrurile nu mai stau la fel. Vadim a pierdut masiv din simpatii după spectacolul oribil pe care l-a dat în Parlamentul României cu prilejul condamnării comunismului, „căci nu poţi fi, în acelaşi timp, patriot român şi nostalgic comunist”, au concluzionat, cu justă măsură, basarabenii. Pe Becali l-au prăbuşit rateurile manageriale: Steaua joacă prost, iar Hagi este foarte iubit în Moldova, pentru că le-a oferit basarabenilor, înainte şi după 1989, numeroase bucurii cu efect compensator. Debarcarea sa de la cârma echipei din Ghencea nu putea aduce decât dezaprobare la adresa patronului acesteia.
Momentan, în Moldova, cel mai popular este Traian Băsescu – s-a văzut cu ocazia referendumului din 17 mai, când încercarea de suspendare a preşedintelui a fost percepută ca o conjuraţie împotriva celui ce a pledat în repetate rânduri în numele românilor basarabeni, inclusiv în Parlamentul European. Sufragiile moldovenilor vor fi influenţate, în mod cert, de scandalul vizelor, atribuit guvernului, şi de Legea cetăţeniei, unde obligativitatea celor 4 ani de rezidenţă în România reprezintă un non-sens: basarabenii sunt deja rezidenţi neîntrerupţi, timp de decenii, într-un teritoriu românesc înstrăinat cu forţa – în aceasta şi rezidă „caracterul special” al Legii pentru ei, fapt pe care nu l-a înţeles, se pare, ministrul liberal al Justiţiei. Ar fi însă o idee cu totul nefericită şi miop-politicianistă, dacă guvernul Tăriceanu ar trata cu neglijenţă organizarea unor alegeri în Basarabia, doar spre a nu-şi favoriza adversarii. Este preferabil să lupţi cinstit pentru „inimile” moldovenilor, ajutându-i să se informeze corect, atenuându-le frustrările acumulate. Nu va fi uşor, în condiţiile ostilităţii regimului Voronin, dar dacă există un interes, se vor găsi şi soluţii. Relaţia cu Moldova rămâne una dintre temele europene ale României.

Duminică, m-au sunat câţiva ziarişti din România întrebându-mă cum aş comenta incidentul de la vama Leuşeni, acolo unde grănicerii moldoveni au împiedicat vineri, 12 octombrie, să intre în Moldova, delegaţiile oficiale din Bacău, Năvodari şi Târgu-Mureş, cerându-le scrisori de invitaţie, în original, din partea primarului Dorin Chirtoacă. Pentru că nu eram la Chişinău şi aveam o legătură proastă pe mobil, mi-am zis să mă pronunţ în acest colţ de pagină. Mărturisesc că întrebarea ce mi s-a pus mi s-a părut cumva superfluă, chiar m-a exasperat. Mai precis, m-a exasperat situaţia care o provocase. Cum să comentezi o emanaţie a viscerelor, cum să teoretizezi pe marginea unui abis al conştiinţei? Toate comentariile s-au făcut de mult, frizează autopastişa, enervează. De-acum încolo, nu analistul politic trebuie convocat să dea explicaţii, ci psihanalistul, specialistul în diagnoză clinică. A diseca subtil, brodând perifraze, alegând eufemisme şi sintagme corecte politic, înseamnă a face jocul celor care au planificat diversiunea ordinară de la Leuşeni, ca şi multe alte derapaje în relaţiile moldo-române după 2001.
Acum trei săptămâni, într-o emisiune televizată, Sergiu Mocanu, fost consilier prezidenÅ£ial „cu misiuni speciale”, recunoÅŸtea că nu a reuÅŸit să descifreze resorturile pornirilor antiromâneÅŸti ale preÅŸedintelui Voronin. „Se pare că la mijloc este ceva personal, o amintire din copilărie, un fel de atavism intratabil…” AÅŸadar, o persoană înalt îndrituită îşi proiectează propriile complexe inavuabile asupra ţării pe care o conduce, după ce a luptat împotriva „naÅ£ionaliÅŸtilor români” din Basarabia, din postură de general de miliÅ£ie sovietic. Revărsările sistematice de ură ale dlui Voronin la adresa României veÅŸtezesc o dată în plus justificările acelor fruntaÅŸi din OpoziÅ£ia basarabeană care l-au votat pe 4 aprilie 2005, seduÅŸi de vopsirea în „portocaliu” a liderului comunist, căci dacă ar fi fost votat prin sufragiu universal, Voronin nu cred că ar fi ajuns preÅŸedinte, iar raporturile BucureÅŸti-ChiÅŸinău ar fi avut azi o agendă mai luminoasă.
Pe mine mai mult decât obstinaţia în rău a preşedintelui moldovean mă miră docilitatea extremă a subordonaţilor săi, de la titularii unor ministere până la cel mai din urmă grănicer. Toţi aceşti şefuleţi intermediari ştiau foarte bine că au primit un ordin ilegal. Dar nu-l refuză, nu-l amână, nu-l temporizează în vreun fel, dând vina pe slaba legătură telefonică sau pe blocarea poştei electronice – îl execută. Vineri, 12 octombrie, onoarea instituţiilor din Republica Moldova şi angajamentele sale internaţionale au fost terfelite cu acordul tacit al celor destinaţi să le apere. Nimeni dintre funcţionarii de stat de la Chişinău n-au putut să ofere până în acest moment o explicaţie raţională pentru incidentul de la Leuşeni. „Instituţiile respective examinează acest caz”, s-a eschivat Ministrul de Externe Stratan. „Nu ne întrebaţi. A fost un ordin de sus”, a susurat şeful serviciului vamal, arătând cu degetul la grănicerii care au recepţionat în chip direct indicaţia. Iar aceştia din urmă vor fi înjurat printre dinţi, supăraţi că li se cer explicaţii pentru un gest pe care ei înşişi, probabil, îl vor fi dezaprobat în sinea lor, însă uniforma militară i-a împiedicat să-şi exteriorizeze sentimentele, şi atunci s-au răzbunat pe ipostaza lor jenantă, făcând exces de zel. Au fost duri, inflexibili cu oaspeţii români ai primarului de Chişinău, le-au ignorat indignarea şi argumentele perfect valabile: Republica Moldova s-a angajat să permită accesul liber pe teritoriul său cetăţenilor din Uniunea Europeană, iar ceea ce fac ei, ca slujbaşi ai statului moldovean, este un abuz, indiferent că acţionează la ordin sau din proprie iniţiativă.
Regimul comunist de la ChiÅŸinău supravieÅ£uieÅŸte datorită laÅŸităţii aparatului administrativ ÅŸi serviciilor unei JustiÅ£ii care a transformat Moldova în recordmanul proceselor pierdute la CEDO. Duplicitatea acestui regim este strigătoare la cer. Scandalul de la vama LeuÅŸeni se producea chiar în zilele în care Republica Moldova semna Acordul de liberalizare a regimului de vize cu Uniunea Europeană, iar dl Voronin îi mulÅ£umea lui Franco Frattini, aflat în vizită la ChiÅŸinău, pentru această mână întinsă a Europei. Cred că România trebuie să manifeste o atitudine fermă ÅŸi lipsită de echivoc faţă de autorităţile moldovene. Există lucruri care nu se negociază, dincolo de conflictele ÅŸi scandalurile de corupÅ£ie de la BucureÅŸti, dincolo de neglijenÅ£a sau de lipsa de experienţă a unor diplomaÅ£i. Românofobia comuniÅŸtilor de la ChiÅŸinău reflectă aversiunea lor faţă de valorile europene – această echivalenţă trebuie explicată la Bruxelles. Åži dacă în această privinţă, România nu poate conta, să zicem, pe sprijinul socialiÅŸtilor francezi, ea îşi va găsi, cu siguranţă, aliaÅ£i puternici la Partidul Popular European ÅŸi printre foÅŸtii săi vecini de „lagăr”, din estul Europei: Polonia, Cehia, Ţările Baltice…
Incidentul de la Leuşeni mi-a dat un acut sentiment de ruşine şi umilinţă, pe care ulterior mi l-au împărtăşit şi alţi colegi din Basarabia. Vine un timp când nu mai poţi arăta cu degetul spre „orânduire”, când ceea ce se întâmplă pune în discuţie însăşi onoarea ta de om şi cetăţean. Dacă vor ca samavolniciile comuniştilor să înceteze, Opoziţia de la Chişinău şi societatea civilă ar trebui să arate Europei şi românilor de dincoace de Prut că Moldova nu este egală cu regimul Voronin.

Festivalul Trigon, la înălţime
De şase ani, la Chişinău, se desfăşoară un festival internaţional de ethno-jazz, organizat de formaţia Trigon. Este unul din evenimentele care ne fac să uităm că trăim în „cea mai săracă ţară din Europa” (cum este gratulată de câţiva ani încoace Republica Moldova) – deşi cu o grămadă de automobile de lux pe artera principală a capitalei! –, ne dăruieşte sentimentul că pentru câteva zile oraşul devine unul din marile centre culturale ale continentului. Este privilegiul jazz-ului, cu deschiderea sa generoasă şi „democratică”, aş zice, către oamenii de toate vârstele, indiferent de calificarea lor în materie de cultură muzicală. Ediţia din acest an, derulată între 12-16 septembrie, a coincis cu aniversarea a 15 ani de activitate a grupului condus de violonistul Anatol Ştefăneţ, iar oaspeţii săi au fost pe măsura acestui jubileu, încântând publicul cu prestaţiile lor. Veţi găsi în pag. 15 a acestui număr de revistă o analiză completă pe marginea festivalului, semnată, ca de obicei, de reputatul critic de jazz, poetul Virgil Mihaiu, membru al mai multor staff-uri prestigioase în branşă, între care şi al juriului Down Beat Jazz Critics Poll, de la Chicago. Fidel ataşamentului său pentru Trigon şi pentru Basarabia, Virgil Mihaiu a venit la actuala ediţie a festivalului tocmai din Portugalia, unde este de aproape un an de zile director al ICR Lisabona, reuşind să organizeze, în această calitate, un turneu al formaţiei lui Ştefăneţ pe meleaguri lusitane. În ce mă priveşte, notez câteva impresii personale, ca simplu spectator, combinându-le cu o seamă de informaţii semnificative oferite de organizatori.
Contextul în care s-a desfăşurat în acest an festivalul nu a fost deloc unul favorabil. Anatol ÅžtefăneÅ£, secondat de Natalia ÅžtefăneÅ£ ÅŸi Mariana Postică – principalele sale colaboratoare din echipa organizatorică – au insistat, la întâlnirea cu presa, asupra contribuÅ£iei sponsorilor, care au acceptat să susÅ£ină un eveniment muzical de o asemenea anvergură, deÅŸi nu au fost motivaÅ£i de nici un fel de beneficii fiscale, cum se întâmplă în ţările civilizate. Autorităţile moldoveneÅŸti nu s-au implicat în susÅ£inerea festivalului de ethno-jazz, ÅŸi mai degrabă au sabotat acÅ£iunea decât au pus umărul. Åži parcă pentru a-ÅŸi sublinia recalcitranÅ£a, funcÅ£ionari de la Ministerul Culturii i-au imputat formaÅ£iei Trigon faptul că va reprezenta România la un mare festival de jazz de la Paris, care va avea loc în luna octombrie a.c., ÅŸi nu Republica Moldova, de parcă ar comite un act de trădare naÅ£ională. Oare câţi ani vor mai trece, câte cicluri electorale, până când gestul unor artiÅŸti care nu ezită în a-ÅŸi declara identitatea ÅŸi cultura pe care o servesc, oriunde ar concerta pe mapamond, va fi privit ca o atitudine ce onorează deopotrivă Republica Moldova?…
Cine nu înţelege că adevărata artă nu se încurcă în ideologii, idiosincrasii politice şi în frontiere care se întâmplă să treacă mai degrabă prin creierul unor cinovnici decât să separe fiinţa spirituală a unui popor, ar fi trebuit să vină la concertele din cele 5 zile de festival, să vadă mulţimea invadând treptele Teatrului Naţional, cozile lungi de la casele de bilete şi freamătul publicului din sală – un public cosmopolit, iubitor de frumos, între care şi numeroşi muzicieni de la instituţiile de profil din Moldova, unde româna este doar una dintre limbile vorbite. O manifestare de urbanitate şi eleganţă europeană, într-o zonă, aparent, iremediabil afectată de provincialism şi gândire obtuză. Jazz-ul emană o vrajă căreia nu-i poţi rezista: ţi se insinuează în pori şi în neuroni, te prinde în plasa lui indicibilă, creându-ţi o stare de exultare a spiritului, când nu numai sufletul, ci şi trupul întreg începe să-ţi vibreze în ritmul acordurilor scoase de instrumentele maeştrilor de pe scenă. Pentru această „trăire la înălţime” – unul din puţinele momente de catharsis autentic care ne sunt date în viaţă – , ca şi pentru curajul vostru de a ne oferi, an de an, acest festival, mulţumim, Trigon!

Conspiraţii sau idei îndrăzneţe?

La fel ca muzica, dar într-un fel mai puţin sublim, Puterea a exercitat mereu o atracţie magică. E drept că morfologia unui regim bazat pe lege şi transparenţă este mai degrabă una de ordin „tehnic” decât „mistic” – ea se pretează unor explicaţii raţionale, poate fi deconstruită şi reasamblată, potrivit unui set de instrucţiuni de folosire. Şi din contră: într-un regim despotic sau pseudodemocratic, puterea se înconjoară cu un strat gros de mister, reprezentanţii săi apar ca nişte deţinători ai Graalului, ca păstrători ai „sfintelor taine”. Funcţionarii de stat din Occident ştiu că dispun de un mandat provizoriu şi că vor avea de dat socoteală pentru felul în care s-au achitat de această delegaţie. În Moldova, ca şi în alte ţări foste comuniste, sensul şi valoarea simbolică a demnităţilor publice au fost deturnate. Oamenii ajunşi în posturi înalte sunt consideraţi, fatalmente, corupţi, aroganţi şi abuzivi. Un sondaj recent arată că 75% din cetăţenii moldoveni sunt convinşi că nu au nici o şansă în faţa statului. Voinţa acestuia este comparată cu o calamitate naturală, imposibil de prevenit şi de controlat.
Având în vedere natura cvasimistică şi arbitrară a puterii politice în Moldova, confesiunile fostului consilier prezidenţial „cu misiuni speciale”, Sergiu Mocanu, făcute în seara zilei de 24 septembrie, pe un post privat de televiziune din Chişinău, au avut toate ingredientele unei întâlniri de „gradul trei”, cum se spune în limbajul SF. Figură proeminentă a Opoziţiei, trecut în cealaltă tabără, Mocanu a acceptat să verse puţină lumină asupra culiselor guvernării Voronin, iar vorbele sale au fost sorbite cu nesaţ de telespectatori: cum este preşedintele ca om, ce ticuri are, cine şi cum îi influenţează deciziile ş.a.m.d. Conştient de sentimentele contradictorii pe care le provoacă auditoriului, Sergiu Mocanu a evoluat extrem de dezinvolt, afişând o bună dispoziţie şi o largă disponibilitate pentru dialog, chiar dacă a evitat întrebările prea directe. A respins însă, categoric, acuzaţiile de trădare şi şi-a explicat angajamentul de la preşedinţie ghidat exclusiv de bune intenţii. Acelaşi interes public îl face să revină cu un proiect politic nou, pe care l-a prezentat, ulterior, într-o conferinţă de presă. „Republica Moldova nu are nici o şansă să adere la Uniunea Europeană cu ghiuleaua Transnistriei agăţată de gât”, spune Mocanu, şi se arată decis să creeze un curent de opinie care să promoveze această idee agreată de un număr tot mai mare de moldoveni. Am reţinut şi o altă declaraţie a sa, la fel de curajoasă, pentru un ex-consilier prezidenţial: „Voronin reprezintă o frână pentru integrarea europeană a Moldovei.”
Teoria decuplării de Transnistria, relansată de Mocanu, a provocat reacÅ£ii acide. Serafim Urechean – liderul AlianÅ£ei Moldova Noastră – a declarat „proiectul Mocanu”, nici mai mult, nici mai puÅ£in, „o crimă împotriva poporului”, iar Oleg Serebrian – preÅŸedintele PSL – a pretins că avem de a face cu o diversiune a lui Voronin, care urmăreÅŸte compromiterea unei alte (a câta?) idei nobile. Pe mine m-a deranjat mai tare incapacitatea lui Sergiu Mocanu însuÅŸi de a face distincÅ£ia între proiectul Belkovski ÅŸi propria sa iniÅ£iativă, răspunzând la o întrebare a ziariÅŸtilor. Politologul Stanislav Belkovski (la acea oră un apropiat al lui Putin) propunea, acum doi ani, recunoaÅŸterea independenÅ£ei Transnistriei contra… unirii Basarabiei cu România – o propunere irealizabilă, pentru că nimeni nu poate trece peste capul unui stat suveran, Republica Moldova, fără a-i întreba pe cetăţenii săi ce doresc. Nu reunificarea românilor de pe cele două maluri ale Prutului viza, în realitate, „mărinimoasa” ofertă a lui Belkovski, ci eternizarea prezenÅ£ei militare ruseÅŸti în stânga Nistrului. „Modelul cipriot”, din care se inspiră de fapt Mocanu, înseamnă aderarea Moldovei la Uniunea Europeană prin democratizarea teritoriului pe care îl controlează – inclusiv prin adoptarea unor legi ce ar asigura o autentică decomunizare a statului – ÅŸi evadarea Basarabiei din eternul „şah transnistrean”, convenabil atât Moscovei, cât ÅŸi regimului Voronin.
Vedeţi cât de complicată e problema? Nu de acuzaţii reciproce avem nevoie, ci de o dezbatere serioasă asupra viitorului european al Moldovei, o dezbatere care până acum nu s-a făcut. Clasa politică, liderii de opinie au datoria să iniţieze această dezbatere, în mod cinstit şi transparent. Doar aşa ne vom feri de cabale, dacă există, şi vom salva miezul de raţionalitate al unor idei, care doar pentru faptul că omul care le emite nu prezintă cele mai solide garanţii ar putea fi pe nedrept sacrificate, în timp ce marasmul pe care îl trăim să se adâncească, fără nici o rază de lumină la orizont.

Rusia şi „trompetele” Apocalipsei

Vă mai amintiţi de Kaşpirovski? Omul cu acest nume face parte dintr-o galerie de personaje specifice unor epoci tulburi, de răspântie, prin care o ţară mare ca Rusia a trecut cel puţin de două ori în secolul XX: în pragul revoluţiei bolşevice şi în anii ce au precedat destrămarea Uniunii Sovietice: vraci şi şamani, prezicători şi exorcişti, mistagogi şi ghicitori în măruntaie de pasăre – figuri mesianice, bizare şi absurde, răspunzând însă unei nevoi reale, goanei disperate a celor mulţi după soluţii de supravieţuire.
ÅžedinÅ£ele de hipnoză colectivă ale lui Anatoli KaÅŸpirovski au constituit, probabil, una dintre cele mai spectaculoase acÅ£iuni de manipulare psihică, la scară de masă, cunoscute în istorie. ÃŽi văd ÅŸi acum figura rectangulară, maxilare strânse, ochii negri, ca de ametist, concentraÅ£i, fără să clipească, asupra privitorilor, tunsoarea scurtă, de puÅŸcăriaÅŸ – ÅŸi toate aceste trăsături încadrate în cutia televizorului, care transmitea, săptămânal, dintr-o altă locaÅ£ie – săli de teatru, case de cultură, palate ale sporturilor, stadioane – fluizii magnetici ai tămăduirii… „Doftorul” KaÅŸpirovski îşi începea ÅŸedinÅ£ele cu o trecere în revistă a scrisorilor primite de la pacienÅ£i, care îşi descriau, cu o plăcere morbidă, abcesele trupului ÅŸi vindecările miraculoase. ÃŽmi amintesc că înaintea ÅŸedinÅ£ei susÅ£inute de „vraci” la Palatul NaÅ£ional din ChiÅŸinău, urcase în scenă o echipă întreagă de foÅŸti suferinzi incurabili, angajaÅ£i de „guru” în campania lui de PR. După defilarea acestor „Lazări” de serviciu, începea „tratamentul” propriu-zis, când peste câteva minute observai în mulÅ£imea căzută în transă indivizi ce-ÅŸi dădeau ochii peste cap sau care îşi bălăngăneau membrele ca într-un dans satanic. Nimeni nu ÅŸtia cu exactitate cât de benefic era efectul acestor ÅŸedinÅ£e. Se spunea că de fapt la zece vindecaÅ£i, „vraciul” provoacă o sută de cazuri de agravări ale bolii sau explozia unor maladii latente, dar asemenea statistici erau interpretate ca niÅŸte tentative de defăimare a „salvatorului”, ÅŸi mai degrabă aţâţau decât temperau nevoia oamenilor sovietici de fantasme compensatorii. Mai ales că „vraciul” făcea ÅŸi acte de filantropie: la ChiÅŸinău, de exemplu, donase patru apartamente unor familii de amărâţi.
După ce s-a umplut de bani, glorie şi injurii, Kaşpirovski, zice-se, şi-a redescoperit rădăcinile poloneze şi s-a aciuat, o vreme, în patria străbunilor săi şleahtici. De curând, „vraciul” a revenit în atenţia presei. Şi-a reluat şedinţele de solomonie şi chiar a început să facă profeţii cu întrebuinţare politică. Kaşpirovski prevesteşte inevitabila destrămare a Rusiei în următorii ani, spargerea ei în mai multe cnezate feudale. Un fel de întoarcere la vremurile de dinaintea lui Ivan cel Groaznic. „Zarurile au fost aruncate!”, tună prezicătorul. „Şi nimeni, nici măcar preşedintele Putin, un lider foarte puternic, pentru care am o mare admiraţie, nu e în stare să preîntâmpine catastrofa. Uitaţi-vă, la Extremul Orient, deja a ajuns o provincie a Chinei!”.
Să crezi unor asemenea baliverne? Din fericire, o veste mai proaspătă vine să lămurească lucrurile. PreÅŸedintele Putin a acceptat să conducă lista electorală a partidului „Rusia Unită”, ÅŸi chiar nu exclude, în cazul unei victorii a acestui partid la alegerile parlamentare din decembrie, să devină viitorul premier al Rusiei, asigurându-ÅŸi, astfel, un „al treilea mandat”, înainte de a ÅŸi-l fi încheiat pe cel de al doilea… Å¢ara e pe mâini bune, în ciuda dezastrelor profeÅ£ite. ReapariÅ£ia lui KaÅŸpirovski nu a fost decât o fumigenă, o „speÅ£-operaÅ£ie” a Kremlinului, menită să inducă ceva angoase milenariste poporului rus, făcându-l să-ÅŸi dorească prezervarea sistemului actual al puterii, iar trucul, din câte se vede, a reuÅŸit.
Åži totuÅŸi… Un scriitor de la Moscova, prieten al meu, îmi spunea, glumind (dar făcea mai degrabă haz de necaz), că în fiecare an spre Siberia urcă o „picătură chinezească” de 100 000 de oameni. Mă gândesc la ravagiile climei din vara aceasta, deschid televizorul ÅŸi aud predicÅ£ii făcute de lideri occidentali responsabili, legate de iminenÅ£a unui război cu Iranul ÅŸi, deodată, spusele lui KaÅŸpirovski – acest amestec de polonez rătăcit ÅŸi rus în paragină – capătă reverberaÅ£ii de Savonarola, implacabile. „Vraciul” este din nou la post, în cutia lui de ebonită, îţi vorbeÅŸte ca o „trompetă” a Apocalipsei, iar tu te trezeÅŸti vlăguit, aruncat spre neguroÅŸii ani ’80-’90, biată larvă într-un boÅ£ de chihlimbar… Orice s-ar spune, nu coboară ea, transcendenÅ£a, la condiÅ£ia unui simplu agitator politic.

Spiritul enciclopedic pe malurile Bâcului

AmbiÅ£iosul proiect al Enciclopediei Republicii Moldova, aprobat recent de Guvernul de la ChiÅŸinău aparent reflectă o intenÅ£ie nobilă. Orice popor doreÅŸte să-ÅŸi vadă adunate între copertele unor lucrări de referinţă realizările din cele mai diverse domenii, mai cu seamă cele obÅ£inute în perioada independenÅ£ei, atunci când a putut să-ÅŸi manifeste, cum e de presupus, în mod liber creativitatea. Numai că Republica Moldova nu este pregătită să editeze un opus de asemenea proporÅ£ii. Din cauza… neaÅŸezării sale, a incapacităţii de a se hotărî asupra unui lung ÅŸir de probleme legate de identitatea sa naÅ£ională. Cum vor defini autorii enciclopediei limba oficială a Republicii Moldova, ce nume va căpăta etnonimul populaÅ£iei majoritare? Cum vor fi tratate o serie de momente istorice, de pildă, perioada interbelică, ce interpretare va primi Pactul Ribbentrop-Molotov, definit drept un act de agresiune de către întreaga comunitate internaÅ£ională, dar văzut de PCRM ca un „act de eliberare a Basarabiei de cotropitorii români”? ÃŽn ce termeni va fi descrisă foametea din anii ’46-’47? Noua Radă ucraineană a decis că foametea de după război a fost, în mod clar, o acÅ£iune de sabotaj organizată de bolÅŸevici, pe când comuniÅŸtii moldoveni resping o atare interpretare, promovând concepÅ£ii de inspiraÅ£ie stalinistă asupra istoriei moderne a Basarabiei. Sau la nivel de nume. Cum va apărea în viitoarea Enciclopedie Mihai Eminescu ÅŸi Iosif Stalin, Ivan Bodiul ÅŸi Eugeniu CoÅŸeriu, haiducul comunist Kotovski ÅŸi principele Åžtefan cel Mare? Istoria naÅ£ională s-a transformat într-un aprig teren de luptă sub actuala guvernare comunistă ÅŸi această confruntare se va transfera, în mod cert, ÅŸi în preconizatul opus enciclopedic, producând o imagine hidoasă din punct de vedere metodic, sau, în cel mai bun caz, un florilegiu extrem de pestriÅ£ de interpretări. Membrii comisiei academice responsabilă de proiect au fost selectaÅ£i potrivit criteriilor de loialitate faţă de PCRM, astfel încât nimeni nu ne garantează că volumele acestei lucrări, cu tirajele lor de câte 25 de mii de exemplare fiecare, aÅŸa cum ni se promite, nu se vor dovedi – la apariÅ£ie – mai puÅ£in perimate decât fosta Enciclopedie sovietică moldovenească, ajunsă astăzi un morman de maculatură complet inutilizabilă. Mai ales că actuala putere nu are cum spera că va guverna până în 2020 – anul când e programat să apară ultimul volum al glorioasei opere. ÃŽn librăriile din Moldova există suficiente dicÅ£ionare enciclopedice, pentru a satisface nevoia publicului de informaÅ£ii legate de cultura universală, astfel încât dacă vrea să facă un lucru bun, guvernul ar trebui să sporească prin alocaÅ£ii bugetare accesibilitatea ediÅ£iilor deja existente, ÅŸi să înceteze subvenÅ£ionarea cărÅ£ii pe criterii politice.
Promovarea imaginii Republicii Moldova în străinătate – unul dintre scopurile declarate ale proiectului – nu se susÅ£ine prin isprăvi editoriale de tip faraonic, megaloman, menite să satisfacă vanităţile de „întemeietori de Å£ară” ale celor ce le-au iniÅ£iat, ci prin strategii capabile să ridice nivelul de cultură… adevărată ÅŸi prosperitatea cetăţenilor. Astfel, departe de a aÅŸeza Republica Moldova în rândul marilor naÅ£iuni europene, viitoarea Enciclopedie va turna „gaz” pe focul războiului identitar ÅŸi va înghiÅ£i imense resurse financiare într-un stat care se zbate, mai nou, pe muchia supravieÅ£uirii alimentare.

Consulatul, „reţeaua” şi obrazul

România nu-şi putea face un deserviciu mai mare imagini sale în Republica Moldova decât tolerând starea de lucruri revoltătoare de la Consulatul din Chişinău. Atâta timp cât nu apăruseră în presă acuzaţiile de corupţie şi comunicatul Ministerului de Interne moldovean, care dezvăluia existenţa unei reţele de traficanţi de vize, puteai ignora această realitate sau găsi pretexte pentru a amâna rezolvarea situaţiei. Acum, chiar vor trebui luate nişte măsuri. Evident, se poate spune, pe bună dreptate, că vina principală o poartă Voronin, care nu a mai permis deschiderea consulatelor române la Bălţi şi Cahul, sporind astfel într-un mod îngrozitor aglomeraţia din faţa Consulatului de la Chişinău şi înlesnind, pe cale de consecinţă, dezvoltarea traficului ilegal cu vize. Însă recalcitranţa comuniştilor era cunoscută nu de ieri-de-alaltăieri. Trebuiau găsite soluţii tocmai pentru acest gen de subversiune şi primul lucru ce trebuia făcut era să eficientizezi, în măsura posibilului, activităţile consulare de la Chişinău: asta însemnând o fluidizare a cererilor, prelucrarea lor rapidă, după criterii clare, indubitabile, care să nu se schimbe de la o zi la alta.
Mă mir că nimeni din centrala Ministerului de Externe de la Bucureşti nu a încercat să facă barem o verificare a sistemului online de programare a cererilor. Dacă o făceau, ar fi descoperit câteva ciudăţenii. Prima: fereastra de înregistrare se deschide doar la 12 noaptea. De ce nu la 12 ziua? Ai impresia că cei care au gândit softul Ambasadei Române de la Chişinău au pornit de la premisa limitării maximale a accesărilor – evident, nu oricine are acasă conexiune pe Internet sau o cafenea de servicii on-line, 24 de ore din 24, la parterul blocului în care locuieşte. A doua curiozitate: programările sunt făcute deja pe o lună înainte, adică trebuie să-ţi amâni cu 5 săptămâni urgenţele care te cheamă în România! Şi al treilea detaliu năstruşnic: ţi se rezervă doar câteva secunde pentru a completa formularul electronic, după care eşti anunţat că toate locurile sunt ocupate. Vitalie Eşanu, un excelent programator de la Chişinău, care ne ajută să paginăm Contrafortul, susţine că sistemul online de programare al ambasadei este mult prea elementar conceput şi permite folosirea unor trucuri prin care se pot face programări colective chiar şi de la două-trei calculatoare. Cine manevrează un astfel de soft controlează întregul sistem. (Colegul nostru a elaborat un contra-soft, care permite anihilarea parţială a acestui „monopol” abuziv. E gratis şi se poate găsi la: http://www.esanu.name/vitalie/index.php/2007/07/12/frate-frate-da-branza-e-pe-viza/#comment-72)
Muritorii de rând sunt trimiÅŸi la plimbare, cum se spune, adică n-au de ales: vor trebui să cumpere contra sumei de 50 euro programarea de la ÅŸmecherii care miÅŸună în jurul Consulatului. Plata pentru niÅŸte „servicii complete” poate să urce până la 300 de Euro. Profiturile sunt uriaÅŸe. Afacerea ÅŸi-a dezvoltat multiple ramificaÅ£ii ÅŸi complicităţi, inclusiv, aÅŸa cum scrie presa, în interiorul Consulatului, ÅŸi nimeni nu s-a preocupat să-i pună capăt. Doar anchetele jurnalistice din ultima vreme au scos lucrurile la lumină. Pe de altă parte, reticenÅ£a autorităţilor de la ChiÅŸinău în a dezvălui numele persoanelor bănuite de corupÅ£ie de la Consulatul Român ar putea avea nu doar funcÅ£ie „operativă”, ci ÅŸi una politică: umflarea scandalului, discreditarea României „europene”. Numai că aici, cum spuneam mai devreme, degeaba arăţi cu degetul la Voronin, dacă nu-Å£i faci curăţenie mai întâi în propria ogradă. Mai bine se fixa o taxă consulară oficială, cinstită, cum procedează alte state UE, decât să se declare că viza e gratuită, dar în realitate oamenii să plătească pentru ea de 7-8 ori mai mult decât pentru o viză de Germania sau FranÅ£a – bani care intră în buzunarele unor samsari ÅŸi nu în vistieria statului român. Acesta este „regimul special”, acestea sunt „favorurile” oferite moldovenilor?…
Să vă mai spun nişte cazuri.
Un tânăr regizor basarabean (nu-i dau numele, pentru că nu i-am cerut asentimentul pentru asta), cu spectacole de teatru montate în România, realizator ÅŸi al unor filme de scurt metraj, îmi povestea că a dorit să petreacă vara aceasta o săptămână la mare pe litoralul românesc împreună cu familia: un băieÅ£el de zece ani ÅŸi soÅ£ia. Regizorul are paÅŸaport românesc, dar soÅ£iei, care nu a obÅ£inut deocamdată cetăţenia, viza i-a fost refuzată. „Justificarea” refuzului a sunat cam aÅŸa: „Mai du-te ÅŸi fără soÅ£ie în concediu, eu aÅŸa am făcut ani de zile ÅŸi m-am simÅ£it foarte bine. Hai că te-am rezolvat ÅŸi pe tine!” O soartă mai „fericită” a avut un grup de literaÅ£i basarabeni, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, care au prezentat la Consulat o scrisoare de confirmare din partea USR. După lungi ezitări, persoana responsabilă cu decizia a consimÅ£it la un gest de mărinimie: „Fie, îl respect prea mult pe dl Nicolae Manolescu, dar altfel să ÅŸtiÅ£i că nu v-aÅŸ fi aprobat cererea.” De ce n-ar fi aprobat-o? Mister profund. Probabil, ca să prospere „reÅ£eaua”!…
Dacă ţine la Basarabia, dacă are nişte gânduri serioase cu ea, aşa cum auzim mereu în discursurile oficiale, România ar trebui să aibă la Chişinău cei mai calificaţi diplomaţi, profesioniştii cei mai oneşti, care să fie capabili să producă soluţii, nu să dea apă la moara propagandei comuniste. Haosul şi dezorganizarea care domneşte în acest moment la Consulatul de la Chişinău reuşeşte să compromită în ochii opiniei publice eforturile cu adevărat meritorii pe care le depune statul român spre binele conaţionalilor săi dintre Prut şi Nistru.

Patimile după Karaganov

Serghei Karaganov este un analist pe care îl remarci uşor din punct de vedere fiziognomic: craniul ras şi ochelarii rotunzi, zâmbetul ironic agăţat în colţul gurii fac din el un personaj destul de pitoresc şi, oarecum, nonconvenţional. Dl Karaganov are, într-adevăr, o manieră mai relaxată de a pertracta pe teme de politică externă decât mulţi alţi analişti ruşi, şi un fel de indolenţă cinică, surâzătoare. Omul e pătruns de vanitatea insului „ajuns”, situat confortabil, finanţat generos, cu deplasări frecvente în Statele Unite şi China, dar mai ales, aflat în relaţii intime cu Kremlinul, căruia îi furnizează expertize şi soluţii globale. Dl Karaganov vorbeşte despre Moldova sau despre Irak cu aceeaşi bună dispoziţie, însă dacă l-ai asculta mai atent vei vedea că discursul său este la fel de „perforat” în premisele lui ca al oricărui propagandist de la Moscova, singura deosebire, cum spuneam, fiind una de ordin stilistic, adică „ambalajul” – mai şăgalnic, mai prietenos. Domnului Karaganov îi place să speculeze, însă interviul său din Komsomolskaia Pravda, care a făcut atâta vâlvă, nu adaugă elemente inedite în ceea ce ştiam despre planul secret, moldo-rus, clocit în jurul Transnistriei. Noutatea trebuie căutată în actualul context internaţional şi anume în tratativele privind soarta provinciei Kosovo. Pe masa acestor negocieri atât de spinoase, Rusia va arunca subiectul regiunilor rebele din spaţiul fostei URSS, pentru a-şi partaja sferele de influenţă.
Semnalul este cât se poate de prost pentru Moldova. Acest joc o depăşeşte. Să ne gândim o clipă ce ar putea opune Chişinăul noului plan rusesc. Propriile prevederi constituţionale? Solidaritatea clasei politice? Voinţa populară? Să fim serioşi! Nimic din toate acestea nu constituie obstacole de netrecut pentru o putere străină care posedă, practic, nelimitate pârghii de presiune asupra Moldovei. Ruşii n-o să-şi retragă trupele şi armamentul din zona separatistă, nimeni nu-i poate obliga să o facă. Pe plan intern, subiectul Transnistriei în Moldova nu este perceput în întreaga lui complexitate şi gravitate, nu se organizează dezbateri publice – dezbateri libere, subliniez, care să reflecte întregul spectru de opinii din societate, nu dialoguri cu specialişti „filtraţi” cu grijă, despre care ştii ce au să spună înainte de a deschide gura. Moldovenii vor fi foarte uimiţi să afle că de dragul alipirii regiunii din stânga Nistrului vor trebui să deprindă ticurile lui Smirnov, adică să se transnistrizeze. Mobilizarea clasei politice, ca în „legendarele” zile ale memorandumului Kozak, este o iluzie. Liderii Opoziţiei basarabene se urăsc şi se suspectează reciproc, gândindu-se doar cum să se faulteze sau cum să profite de pe urma greşelilor celuilalt.
Ce se poate face? Din punctul nostru de vedere, un singur lucru: dacă vrea să nu scape întreaga Moldovă în braţele Rusiei, Occidentul ar trebui să excludă Transnistria din calculele sale şi, fără a înceta să insiste asupra evacuării militare ruseşti, să atragă Republica Moldova, teritoriul din dreapta Nistrului, într-un contract de modernizare şi europenizare rapidă. Poate că o asemenea ipoteză de lucru există şi nu aşteaptă decât ca cineva, la Chişinău, să aibă curajul să o formuleze cu voce tare? În orice caz, e clar că avem urgentă nevoie de idei noi, care să smulgă Moldova din mocirla în care s-a împotmolit de 16 ani. Toate formulele vehiculate până acum s-au dovedit falimentare.
Vorbeam de Karaganov şi mi-am amintit de un coleg al acestuia, un ins la fel de împătimit de mutatul soldăţeilor de plumb pe o hartă butaforică – politologul Stanislav Belkovski. Ruşii vin mereu cu trucuri care îţi iau ochii, cum se spune, cu numere de iluzionism politic. Doar la noi încremenirea în proiect a devenit o trăsătură naţională, o valoare de patrimoniu. Una care ascunde, altfel, interese politice şi de afaceri extrem de precise. Judecaţi şi dumneavoastră: de ce să pui Transnistria „în cui”, dacă ea îţi serveşte un excelent pretext pentru a nu face nimic la tine acasă?

Am avut din prima clipă senzaţia unei note false în ceea ce auzeam. Eram în mulţimea masată în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, care asculta cu sufletul la gură decizia parlamentarilor. După trei zile de coşmar, vestea arestării puciştilor de la Moscova declanşase o adevărată fervoare pro-independenţă în republicile naţionale. În cazul unui alt deznodământ ar fi urmat un carnagiu. Balticii au fost primii care aflaseră pe pielea lor, un an mai devreme, cum ştiu trupele OMON să restabilească „ordinea constituţională”. Au simţit-o şi georgienii, într-o noapte de aprilie, la Tbilisi, însângerată de lopeţile geniştilor sovietici folosite pe post de satâre. Scăpaţi mai ieftin din încleştarea „fratelui mai mare”, moldovenii s-au înfăţişat printre ultimii la festinul independenţei. Poate de aceea, extazul colectiv din ziua de 27 august 1991, la Chişinău, îmi dăduse o premoniţie de rău augur. Sloganurile unioniste au răsunat la toate manifestările protestatare din acei ani. Independenţa, ca lozincă, a fost formulată destul de târziu, abia în vara lui 1991. Zăpăciţi de cursul debordant al evenimentelor, basarabenii nu ştiau foarte clar ce cale vor să urmeze şi dacă parlamentul ar fi proclamat Unirea cu România, ca în 1918, aşa rămânea. Independenţa apărea de pe atunci ca un proiect minimal – un sinonim pentru „suveranitatea” proclamată în iunie 1990, o tautologie. A o clama încă o dată însemna să te mulţumeşti cu puţinul, când puteai avea totul. Basarabia a trecut în acele zile demenţiale pe lângă o fantă mirabilă a istoriei, pe care dacă nu o ignora, s-ar fi strecurat într-o altă realitate. Unicitatea acelui moment abia azi o putem evalua. În epocă, independenţa a fost considerată un act provizoriu, mulţumindu-i pe toţi. Rusofonilor le-a oferit un răgaz pentru acomodare (şi regrupare!), unioniştii au luat independenţa ca pe o etapă tranzitorie spre eliminarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov. România însăşi i-a încurajat să gândească astfel, grăbindu-se să recunoască „neatârnarea” fostei sale provincii.
„Ce s-ar fi întâmplat dacă se vota Unirea?” Această întrebare nu poate fi disociată de o alta, şi anume: „Cum s-ar fi mişcat România, dacă la Bucureşti, în decembrie 1989, se instala un regim cu adevărat democratic, nu o putere gata să-şi reafirme obedienţa faţă de Moscova, după „defecţiunea naţionalistă” a bezmeticului Ceauşescu? Acest „dacă” speculativ, legat de evenimentele de-acum 16-18 ani, are, de fapt, doi versanţi inseparabili: unul românesc şi altul basarabean. Căci dacă Bucureştiul ar fi încurajat tendinţele unioniste ale moldovenilor, pe ruinele URSS, la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană şi-ar fi instalat, probabil, graniţa pe Nistru şi nu pe Prut. După reunificarea germană, o revendicare la fel de legitimă a românilor ar fi fost susţinută de Occident doar sub rezerva unei democratizări şi decomunizări rapide a ambilor „logodnici” (inclusiv prin adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara).
Istoria contrafactuală rămâne un joc intelectual. Tot ce avem de făcut în acest moment este să cercetăm independenţa „reală”, cea care a fost preferată Unirii cu România, în august 1991. Republica Moldova se află în plină schizofrenie politico-identitară. După 16 ani, la Chişinău guvernează nişte oameni care întreaga viaţă au fost inamici ai independenţei – comuniştii. Aceştia o apără azi împotriva valorilor care au făcut-o posibilă – limba română, istoria şi cultura naţională – nu în numele lor. Dacă sub ocupaţia sovietică, independenţa a fost o formă de emancipare faţă de Moscova, după dispariţia imperiului, independenţa şi-a inversat sensul, devenind o formă de continuitate a vechilor servituţi (ce mai teză de doctorat despre „ciudatele teritorii din Est” ar ieşi din asta!) Însă nu poţi construi o conştiinţă statală, de care cetăţenii tăi să fie mândri, fără o democratizare adevărată a societăţii. Iar aceste obiective te vor aduce, implacabil, mai aproape de România şi de Uniunea Europeană. Nu există o „a treia cale”.
În toţi aceşti ani, ruşii au şantajat Moldova cu proiecte de „pacificare şi reintegrare teritorială”. Demagogia în jurul reglementării transnistrene a înlocuit dezbaterile legate de democratizare şi europenizare. Conflictul este cu atât mai paradoxal cu cât între Voronin şi Smirnov nu ar trebui să existe divergenţe esenţiale. Sunt la fel de pro-ruşi amândoi, şi unul şi celălalt îl sărbătoresc pe Lenin şi „eliberarea Moldovei de sub jugul fasciştilor români”, doi pioni pe care îi manevrează Moscova pentru a-şi menţine dominaţia în acest colţ al Europei. Doar că, spre deosebire de „omologul” său de la Tiraspol, dl Voronin are o problemă: el guvernează peste o comunitate care îşi trage sevele din alte surse decât cele sovietice, de aceea liderul comunist nu-şi va putea depăşi niciodată complexul de legitimitate.
După 16 ani de „independenţă”, Republica Moldova a rămas, fundamental, o ţară subordonată. Singurul remediu pentru această stare de ne-libertate, cea care generează şi actualele tensiuni dintre Chişinău şi Bucureşti, este schimbarea realităţilor sale interne. Prin răbdare, inteligenţă şi voinţă politică.

A fost şi va fi mereu o diferenţă între practicienii politicului şi criticii acestui fenomen – oameni care fac apel la principii şi constante umaniste, invocându-le, după cum li se pare celor dintâi, în dauna eficienţei imediate, în detrimentul randamentului vânat de o decizie politică sau de un contract comercial. Memorie, moralitate, valori spirituale, libertăţi civice – toate acestea par să-i însufleţească doar pe intelectualii lipsiţi de responsabilităţi administrative, care îşi permit luxul să peroreze despre „trestia gânditoare” a lui Pascal, fără a fi preocupaţi de fluctuaţiile de preţ ale benzinei pe drumul ei de la poarta rafinăriei până la pompa staţiei de alimentare.
Åži totuÅŸi ignorarea valorilor etice nu aduce nimic bun. Aud tot mai des în ultimul timp politicieni români ÅŸi analiÅŸti de politică externă vorbind despre nevoia presantă a României de a dezvolta „relaÅ£ii pragmatice” cu Rusia. Este o Å£ară mare, o piaţă fabuloasă, rezervorul unor incomensurabile resurse de energie. Plătim, ca proÅŸtii, cel mai mare preÅ£ pentru gazul rusesc în această parte a Europei, în timp ce alÅ£ii au obÅ£inut, prin flexibilitate diplomatică ÅŸi negocieri directe, condiÅ£ii mult mai avantajoase. Cei care interpretează aceste cântece de sirenă acuză „fundamentalismul” pro-american al preÅŸedintelui Băsescu ÅŸi obstinaÅ£ia lui de a nu sta de vorbă cu Putin la Istanbul, obstinaÅ£ie care ne prejudiciază interesele, întrucât pipe-line-urile ruseÅŸti vor ocoli România… Cred ÅŸi eu că a evita contactul cu liderul unei mari puteri, chiar dacă nu-l ai la inimă, nu e o atitudine recomandabilă în politică, deÅŸi pot înÅ£elege reticenÅ£a preÅŸedintelui român: este, cum spun unii, complexul celui ce preferă distanÅ£a, pentru a nu cădea în ispita unei apropieri vinovate. Cu toate acestea, avocaÅ£ii apropierii de Răsărit, am impresia, abia aÅŸteaptă să le facă Moscova cu ochiul, pentru a renunÅ£a, contra Å£iÅ£ei ÅŸi gaz metan, la ultimul dram de demnitate naÅ£ională.
Aş vrea să fiu înţeles corect. Vecinătatea geopolitică a Rusiei este o fatalitate, nu ne putem schimba locul pe hartă. Ruşii ne-au invadat de mai multe ori în istorie, ne-au răpit teritorii, ne-au impus comunismul, ne-au supt măduva din oase cu sovromurile lor – e drept că şi noi le-am dat motive de ură cu aventura nebunească a lui Antonescu dincolo de Nistru! –, dar dacă am contabiliza la nesfârşit relele ce ni s-au făcut, ar trebui să ne închidem într-un buncăr, mai ales că şi alţii ar putea să ne răspundă cu aceeaşi monedă. Şi totuşi, de vreme ce memoria ni se pare o povară, de ce nu încercăm barem să ne cunoaştem mai bine interlocutorul? Cu care Rusie vrem să dezvoltăm aceste relaţii şi, mai ales, în numele căror valori? Economia îşi are legile ei, nu vei turna în rezervoarele maşinilor pledoarii anti-KGB în loc de benzină, dar şi să ignori realităţile regimului Putin mi se pare o impardonabilă eroare de siguranţă naţională, care s-ar putea să ne coste. Să nu înţelegem chiar nimic din exemplul Basarabiei, să trecem peste acest conflict al nostru nerezolvat în numele câştigurilor pe care unele firme din România le obţin din negoţul lor ilicit cu Transnistria?
Războiul din Cecenia, submarinul Kursk, teatrul Nord-Ost, ÅŸcoala de la Beslan, dosarul Yukos, moartea Anei Politkovskaia, cazul Litvinenko… – sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute crime ÅŸi ilegalităţi ce i se pot imputa actualului regim de la Moscova sau pentru care acesta poartă răspunderea morală. Kremlinul are o listă impresionantă de „realizări”: suprimarea presei independente, represaliile la adresa partidelor democratice, anularea alegerilor guvernatorilor în regiuni ÅŸi transformarea ţării într-o „piele de leopard” feudală, administrată de satrapi locali care îşi trimit tributul loialităţii la Centru, instigarea ÅŸovinismului ÅŸi antisemitismului în societatea rusă… Supraprofiturile pe care le extrage Moscova din exporturile de energie au adus Å£ara la sapă de lemn, mărind abisul dintre un pumn de oligarhi ÅŸi marea masă a cetăţenilor. Rusia nu a pus niciodată preÅ£ pe viaÅ£a umană, a înlocuit drepturile individului cu delirul grandorii imperiale. A fost admisă în G8, dar nimic nu o leagă de partenerii săi occidentali, pe care a demonstrat că îi poate oricând ÅŸantaja, sprijinind programul nuclear al Iranului sau hegemonia chineză.
Dacă un fost cancelar german, Gerhardt Schroeder, nu şi-a făcut probleme de conştiinţă şi a devenit simbriaş al Gazpromului, ar trebui oare să presupunem că nişte politicieni sau oameni de afaceri români nu vor avea nici un scrupul din a urma aceeaşi cale? A pune pe acelaşi cântar politic investiţiile occidentale şi cele ruseşti în economia românească, ba încă a mai deplânge insuficienţa acestora din urmă, nu este decât un act de manipulare rău intenţionată, care ne semnalează fără greş cu cine avem de a face.

Lupu Marian este preÅŸedintele Parlamentului Republicii Moldova ÅŸi un simplu membru al partidului comuniÅŸtilor. N-aÅ£i prea auzit de el până acum, nu-i aÅŸa? Păi, a tăcut, se pare, în mod strategic, ca un ilegalist, din motive pe care doar el le cunoaÅŸte. Recent însă Marian Lupu s-a hotărât să „rupă rândurile”. Pe 25 iulie, speaker-ul (cum este alintat domnia sa) a făcut în faÅ£a ziariÅŸtilor câteva declaraÅ£ii surprinzătoare. El a spus că nu mai vrea să fie membru al unui partid afiliat grupărilor politice extremiste, că PCRM trebuie să se reformeze ÅŸi să se alăture stângii moderne europene. ÃŽn plus, a mai adăugat ÅŸeful legislativului, „suntem obligaÅ£i să respectăm opÅ£iunea cetăţenilor exprimată la alegerile locale din 3 ÅŸi 17 iunie, să colaborăm cu noii aleÅŸi, indiferent de culoarea lor politică”. Opiniile lui Marian Lupu intră în coliziune flagrantă cu preÅŸedintele Vladimir Voronin – boss-ul său pe linie de partid. Acesta, cu numai o zi mai devreme, îşi susÅ£inuse propriul briefing, la care făcuse cu ou ÅŸi cu oÅ£et OpoziÅ£ia, acuzând-o că deturnează sensul votului popular prin formarea în teritoriu a unor coaliÅ£ii postelectorale anticomuniste, ÅŸi ameninţându-i pe primarii ÅŸi consilierii inamici că se condamnă la „autoizolare financiară”. Ce l-a făcut deci pe speaker, aÅŸa, deodată, să-ÅŸi complice viaÅ£a?… HaideÅ£i să vedem.
Propulsarea dlui Lupu în avanscena politicii basarabene, după alegerile parlamentare din martie 2005, a părut să confirme „vopsirea în portocaliu” a preÅŸedintelui Voronin. Numai că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba (de Vladimir vorbesc, nu de Marian!). ÃŽn pofida adoptării unor legi mai echitabile, cerute de Bruxelles, comuniÅŸtii ÅŸi-au continuat politica de îngrădire a libertăţilor democratice, „războiul rece” cu România ÅŸi mascarada în faÅ£a Occidentului. Marian Lupu a preferat confortul „cuÅŸtii aurite”, în care îl băgaseră comuniÅŸtii, ÅŸi nu a emis nici un fel de obiecÅ£ii în raport cu linia oficială. Mai mult, îl puteai vedea la mitingurile consacrate revoluÅ£iei bolÅŸevice ÅŸi la ceremoniile de tămâiere a lui Lenin, organizate de comuniÅŸti, mereu postat în spatele secretarului general, asemeni unui bodyguard de lux, cu ochelari fumurii ÅŸi detentă de baschetbalist, taciturn ÅŸi impenetrabil. Să-ÅŸi fi pregătit, oare, în acest răstimp, speaker-ul, edictul de emancipare? Să-ÅŸi fi ascuÅ£it, în taină, pumnalul trădării, pe care să-l înfigă între coastele ÅŸefului într-un moment de duioasă îmbrăţiÅŸare, cu o perfidie ÅŸi agilitate ce l-ar face invidios până ÅŸi pe un Vito Corleone?… Lăsând la o parte „referinÅ£ele culturale”, constatăm că este primul său gest de nesupunere faţă de „oul dogmatic” al PCRM. O manifestare de „deviaÅ£ionism”, pentru care, în anii ’50, bunăoară, ar fi fost trimis în faÅ£a plutonului de execuÅ£ie, ca Buharin sau Pătrăşcanu. ÃŽnsă vremurile, din fericire, nu mai sunt aceleaÅŸi.
Înlocuirea „dinozaurilor” din PCRM cu o garnitură mai frecventabilă, mai puţin primitivă, ar fi un pas înainte pentru Moldova. Întrebarea este: o va face Marian Lupu? Se spune că intempestiva sa revoltă s-a vrut o replică sau un avertisment la adresa lui Voronin, care l-a atacat violent în cadrul unei şedinţe de analiză postelectorală, făcându-l răspunzător de pierderea alegerilor în Chişinău. Presa avansează şi alte ipoteze. După unii, am asista la o perdea de fum, la o strategie de „îmbrobodire” a opiniei publice, în ideea blocării ascensiunii Opoziţiei la alegerile parlamentare din 2009. Cu alte cuvinte, tot ce-şi propun strategii PCRM nu ar fi decât găsirea unui adversar redutabil pentru Dorin Chirtoacă, întrucât preşedintele Voronin nu va mai avea dreptul să candideze pentru un nou mandat. Alţi comentatori văd în cele întâmplate o manevră a Moscovei, care şi-ar dori, la Chişinău, un lider mai instruit şi mai previzibil decât Voronin. O a treia categorie de analişti invocă un scenariu pus la cale de americani şi europeni, avându-l ca vârf de lance pe Marian Lupu, singurul din PCRM cu care aceştia se pot înţelege în aceeaşi limbă (speaker-ul e vorbitor de franceză şi engleză). În sfârşit, nu este exclus să auzim, cam pe la toamnă, după perioada concediilor, şi o retractare din partea dlui Lupu, care va pretinde că a fost victima unor răstălmăciri ale presei.
Indiferent de scenariile vehiculate, problema este cum va profita Opoziţia de această evidentă fisură apărută în tabăra Puterii? Deocamdată, nu profită sub nici o formă. În Consiliul Municipal Chişinău, acolo unde se experimentează, ca într-un laborator de studiu, capacitatea democraţilor de a coopera în perspectiva alegerilor parlamentare, momentan se poartă lupte grele pentru posturi şi poziţii de influenţă. Asta lasă loc pe scena politică basarabeană celor mai variate evoluţii. În bine sau în rău.

Urmăresc incertitudinile care macină diplomaţia română în chestiunea Kosovo, şi am impresia că, dincolo de divergenţele interne, acestea îşi au sursa nu doar în dificultăţile acomodării la complicatul context internaţional generat de lipsa unei comuniuni de vederi în cadrul NATO şi al Uniunii Europene cu privire la statutul acestei provincii. Mai există, cred, o cauză deloc neglijabilă, şi anume: slaba cunoaştere a informaţiilor şi luărilor de poziţie exprimate în imediata vecinătate a României. De pildă, în Republica Moldova. Transnistria – zonă separatistă, pe care ruşii se străduiesc să o „vândă” ca pe un echivalent al regiunii Kosovo – face parte din ecuaţia ce stă pe masa diplomaţiei române, în încercarea ei de a livra un răspuns plauzibil aliaţilor occidentali, un răspuns bazat pe raţionamente „izvorâte”, cum se spune, din interesul naţional românesc, în măsura, fireşte, în care avem curajul sau capacitatea să ni-l imaginăm.
Åži dacă am amintit de aliaÅ£i, aÅŸ dori să citez, în această ordine de idei, un interesant interviu acordat biroului de la ChiÅŸinău al „Europei Libere” de către ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, dl Michael Kirby, interviu difuzat în 29 iulie curent. „Eu nu sunt de acord, spune ambasadorul, cu ideea că modelul Kosovo ar constitui un precedent pentru conflictul din Transnistria, cel din Abhazia, Osetia de Sud, ori Nagornîi Karabah, întrucât aceste conflicte au origini diferite. Originea conflictului transnistrean nu este de ordin religios sau etnic, nu este unul în care ar fi fost implicaÅ£i oameni ce ar fi tras unii în alÅ£ii pe motivul apartenenÅ£ei la religii diferite sau ceva de genul acesta. ÃŽn anii ’90, în Transnistria grupul etnic majoritar era reprezentat de moldoveni, după care urmau ucrainenii ÅŸi ruÅŸii. ÃŽn aceeaÅŸi perioadă, în Moldova era aceeaÅŸi reprezentare etnică… Noi respectăm hotarele care au fost stabilite după destrămarea URSS, dar nu putem să acceptăm Transnistria ca o parte separată, pentru că astfel nu am respecta hotarele pe care le-a avut fosta Uniune Sovietică. Acest principiu de respectare a frontierelor l-am aplicat în cazul Ceceniei ÅŸi pe teritoriul întregii Rusii, ÅŸi credem că este valabil ÅŸi în cazul Moldovei.”
O altă temă în discuţie a vizat autosuspendarea Rusiei din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE). Michael Kirby: „Nouă nu ne este clară pe deplin decizia Rusiei de a se retrage din Tratatul CFE. Ei au anunţat că intenţionează să se retragă din tratat, pe motiv că noi nu am semnat Tratatul adaptat în 1999, din cauză că ei nu au îndeplinit responsabilităţile asumate la Istanbul. O astfel de motivare aş zice că aduce a complex bizantin. La Summitul de la Istanbul ruşii şi-au asumat anumite angajamente (evacuarea trupelor şi armamentului din Georgia şi Moldova – n. m, Vit.C.), însă nu le-au respectat. Noi credem, însă, că ei ar fi trebuit să le respecte. Noi nu credem că ar fi binevenită schimbarea regulilor la jumătatea jocului.”
Întrebare: „Cum comentaţi reproşurile care se aud la Chişinău că v-aţi întâlnit cu separatiştii, cu KGB-iştii de la Tiraspol?” Răspuns: „M-am întâlnit cu membri ai organizaţiei „Prorîv”. Cred că a fost o întrevedere utilă pentru acest grup, care este pro-Rusia şi totodată anti-SUA, şi de fapt anti-multe alte lucruri. De ce am făcut asta? Pentru că mă gândisem că ar fi benefic pentru ei să se întâlnească cu… „diavolul” – adică cu Ambasadorul SUA. Le-am dovedit că nu am coadă, că nu am coarne. M-am gândit că e bine să avem un dialog. Un diplomat ar trebui să discute cu oricine, şi dacă e „Prorîv” – e bine, dacă e altcineva – e la fel de bine. Am vrut să îi fac să înţeleagă că Vestul nu este o fiară malefică, sălbatică şi dacă eu nu vorbesc cu ei niciodată, nu am cum să le explic acest lucru.”
Ambasadorul Kirby se exprimă în termeni diplomatici (deşi nu-i displac metaforele), dar cine ştie să decripteze acest limbaj nu poate avea nici o îndoială asupra determinării cu care vorbeşte. Ministerul de Externe de la Bucureşti nu-şi permite să însuşească în totalitate abordările diplomaţiei americane, care se sprijină, în mod evident, pe un alt background, mai bine zis, pe forţa de convingere a unei mari puteri. Dar România e parte interesată şi în problema Transnistriei, şi în problema Kosovo. Această calitate pe care o are în loc să o timoreze în faţa altor părţi interesate, din Vest sau din Est, se cuvine să reprezinte însuşi temeiul moral şi politic al acţiunii sale. România nu trebuie să ezite în a-şi declara interesul legitim în această zonă a lumii. Strategia camuflării în spatele unor vorbe şi calcule de conjunctură nu are darul să înşele pe nimeni şi, mai important, nu îi ajută pe aliaţi să îţi acorde sprijinul pe care ţi-l doreşti. Poate vei fi bătut pe umăr pe la diverse reuniuni internaţionale, dar, în acelaşi timp, în momentele-cheie vei fi ignorat, considerat o cantitate neglijabilă şi de unii, şi de alţii.
„Nu te poţi baza pe români. E o pierdere de timp. Mai bine discutăm direct cu americanii!” Nu cred că ne-ar plăcea să auzim asta.

ZăpuÅŸeala din ultimele zile îmi dă tot mai mult senzaÅ£ia de irealitate. Când ai 35 de grade în casă, contururile obiectelor încep să plutească, se dizolvă asemeni materiei din nuvela „OraÅŸul topit” a Anei Blandiana. Lumina soarelui pare miere incandescentă scursă din potirele urgiei dumnezeieÅŸti. Cineva smulge peceÅ£ile judecăţii, iar noi, moleÅŸiÅ£i de căldură, îi urmărim impasibili miÅŸcările: ritualul nu ne mai impresionează, nu înseamnă nimic pentru noi. Ne obiÅŸnuim cu viaÅ£a la tropice, învăţăm detaÅŸarea, exersăm indolenÅ£a: zone întregi din Å£ară se vor deÅŸertifica, acolo unde a fost pământ negru în doar 10 ani vom călca pe nisip. Ei ÅŸi? S-au tăiat pădurile în nebunie, de-au pornit malurile râurilor la vale, nu e problema noastră. Vom urmări ÅŸtirile la televizor, ÅŸi dacă ne vom plictisi, vom schimba canalul. Sub impactul căldurii insuportabile, desluÅŸirea treburilor publice seamănă cu tentativa de a curăţa un geam ce se abureÅŸte mereu, exerciÅ£iul puterii politice – o probă de înot în ulei. ÃŽn România, măcar te mai distrezi urmărind conflictul dintre preÅŸedinte ÅŸi premier, deÅŸi această veselă hârjoană a ajuns, mai nou, să le otrăvească zilele ÅŸi românilor basarabeni, care după ce se ÅŸtiau prizonieri ai poftelor geopolitice ale Rusiei, s-au trezit, subit, ostatici ai confruntărilor surde dintre centrele puterii de la BucureÅŸti. De ce să le dăm cetăţenie basarabenilor, ca să voteze cu Băsescu?… Mărturisesc că acest argument, pe care nu-l prevăzusem în strategia temporizărilor operate de autorităţile române, m-a lăsat mut. Oricum ai replica, nu vei reuÅŸi să urci la altitudinea acestui raÅ£ionament… cu bătaie lungă.
În Moldova, seceta anunţă o explozie a preţurilor la produsele alimentare de bază. În pieţele din Chişinău legumele sunt mai scumpe ca niciodată, lumea aşteaptă înfricoşată iminentele scumpiri la curentul electric, dictate de ucraineni, şi cele de la gaze, decise de ruşi. Politica prutonistreană e în derivă. Marile bătălii electorale au rămas în urmă, puţini îşi mai aduc aminte de ele. Ca şi altă dată, singurul care mai menţine interesul în branşă, dând o pâine de mâncat ziariştilor, este preşedintele Voronin. Dar şi cu el în ultimul timp se întâmplă ceva. Atmosfera încinsă de afară, pesemne, provoacă serioase dificultăţi instalaţiilor de aer condiţionat din incinta prezidenţială, inducând locatarului accese de melancolie. Aşa, mai dăunezi, dl Voronin i-a convocat pe ambasadorii occidentali la Condriţa, reşedinţa sa de vară, pitită în inima codrilor, pentru a-i întreba de ce ar crede domniile lor că el, preşedintele Republicii Moldova, nu ar fi patriot? De ce îl tratează Europa cu atâta suspiciune, cu atâta lipsă de încredere, de ce nu acceptă strădaniile sale de a rezolva conflictul transnistrean printr-un dialog separat cu Rusia? El, Voronin, e gata în orice moment să-şi prezinte demisia, dacă acesta ar fi preţul „reîntregirii ţării”. Liderul comunist e mulţumit că măcar a reuşit să convingă Uniunea Europeană de relele intenţii ale României, care vrea să-l lase fără supuşi. Kalman Mizsei, în realitate, ne spune dl Voronin, nu a făcut decât să repete, la Bucureşti, conţinutul reclamaţiilor sale, expuse la Bruxelles. „Mă bucur că am reuşit să zădărnicesc deschiderea centrului de vize Schengen la Chişinău, propus de România, a plusat şi mai recent Voronin la o emisiune pe un post de televiziune moldovean, care emite în rusă. Românii vroiau să hotărască ei cine dintre moldoveni are voie să intre în Europa şi cine nu, acum să-şi mai pună pofta în cui!” În aceeaşi emisiune, tot mai excedatul de căldură preşedinte şi-a vărsat nervii pe Opoziţie, care i-a „furat” mai multe oraşe şi raioane cu prilejul ultimelor alegeri locale, şi s-a răstit la cei ce se plâng că guvernul nu le repară drumul de la Hânceşti. „V-aţi ales primari democraţi, ce-aţi vrut? Să vă rezolve ei problemele!” Făcându-se ecoul aceloraşi frustrări electorale, premierul Tarlev a anunţat administraţiile necomuniste din teritoriu să nu aştepte grâu din rezerva de stat, să-şi facă propriile rezerve de cereale, că d-aia au fost votaţi.
Impresionat de ravagiile încălzirii globale, preÅŸedintele Voronin nu putea să ignore transcendenÅ£a în retorica ultimelor zile. PreoÅ£ii de la Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei ruse, au aflat astfel chiar din gura ÅŸefului statului, care îi convocase pentru a se asigura de sprijinul politic al Bisericii Ortodoxe, că primul comunist al lumii a fost Iisus Christos, întrucât „doctrinele noastre se aseamănă, nu veÅ£i găsi nici un cuvânt de rău despre comuniÅŸti nici în Vechiul ÅŸi nici în Noul Testament…”
Nu e din „Vacanţa mare”, e din politica moldovenească. Feriţi-vă capul de razele soarelui! Canicula provoacă distorsiuni ale ritmului cardiac şi tulburări în percepţia de sine a multor persoane.