Vitalie Ciobanu

Monica Lovinescu a intrat în casele basarabenilor la fel cum și-a făcut loc în inimile conaționalilor lor de peste Prut: memorabil și revelator. Aș ilustra acest gând evocând „întâlnirea” mea personală – una indirectă – cu autoarea „Tezelor și antitezelor la Paris”.

Am avut un unchi, Vladimir Odobescu, profesor de fizică, locuia la Bălți. Era un împătimit al așa-ziselor posturi dușmănoase. Avea un aparat mare de radio, un VEF sovietic, pe care seara și-l lua în poală și manevra butonul până găsea frecvența potrivită, ascultând programele subversive după ce cam toți ai casei se culcau. Îmi amintesc, eram o dată la el în vacanța de iarnă și m-au frapat vocile românești – clare, tăioase, intransigente –, care răzbăteau din difuzor. Acolo am auzit-o prima dată pe Monica Lovinescu. Eram un adolescent, nu pricepeam prea multe în materie de anticomunism, dar m-a impresionat timbrul ei, felul accentuat și expresiv cu care rostea cuvintele, parcă sculpta în granit. „Este o doamnă foarte deșteaptă”, mi-a răspuns unchiul, enigmatic, la întrebare, fără a mai adăuga alte comentarii.

Basarabia sovietică era un teritoriu virgin. Politica de rusificare, tabu-urile decretate asupra identității și culturii românești, în anii ‘80, făceau să trăim frenetic, idealist, „fructul oprit”, să trecem cu vederea excesele regimului comunist de la București. De aceea cenaclul „Flacăra”, de exemplu, a avut o mai „pură”, o mai inocentă receptare la noi decât în dreapta Prutului, unde era o unealtă a propagandei ceaușiste care încerca prin naționalism să devieze energiile tinerilor. Noi nu ne puneam prea multe întrebări, ne plăcea muzica folk.

Pasul spre maturitate l-am făcut descoperind emisiunile Europei Libere.

În anii studenției, Monica Lovinescu devenise pentru mine o prezență familiară, ca și Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu sau Neculai Constantin Munteanu. Ascultam, clandestin, „Teze și antiteze la Paris” și „Povestea vorbei” în camere de cămin sau în obscure locuințe de la marginea Chișinăului, unde stăteam în gazdă. Încercam să rețin, să învăț, să deslușesc adevărul. Dezbaterile pe care le modera Monica Lovinescu la Europa Liberă îmi prilejuiau o mare desfătare intelectuală.

La Biblioteca Națională, pe atunci „N. Krupskaia”, din Chișinău, citeam România literară și Luceafărul, care se găseau în colecții pentru inițiați, și căutam să verific analizele sale de la Radio cu cele ale lui Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea sau Eugen Simion, care susțineau rubrici de cronică literară.

Aceste exerciții de „lectură paralelă” aveau ceva detectivistic, pentru că urma să deduci o realitate care, dacă ai fi citit doar textele scriitorilor din România, apărea cenzurată, trunchiată, mutilată. De parcă aș fi compus puzzle-uri: Monica Lovinescu adăuga „piesele” care lipseau în desenul critic schițat de cei din țară. Era ciudat apoi să vezi cum se modifică discursul unor scriitori români care alegeau la un moment dat exilul și se regăseau în jurul mesei rotunde de la „Teze și antiteze la Paris”, unde începeau să spună lucrurilor pe nume, fără opreliști, cu fervoarea naufragiatului recuperat în ultima clipă…

Abordarea „est-etică” a Monicăi Lovinescu – un termen, o atitudine pe care ea le-a acreditat – o simțeam foarte aproape de felul meu de a interpreta arta și literatura. Trăiesc până azi cu convingerea că factorul moral nu poate lipsi din judecata globală asupra unei opere, din economia unui destin de creator.

Multe din cărțile pe care le-am procurat de la librăriile „Drujba” de la Odessa, Kiev sau Moscova le-am identificat datorită comentariilor radiofonice ale Monicăi Lovinescu, inclusiv despre cărțile „optzeciștilor” – generație ostracizată în România ceaușistă, de care m-am simțit întotdeauna legat prin același tip de sensibilitate estetică și existențială.

La Chișinău, în mediile scriitoricești, aveam un cod între noi, spuneam „Monica”, și era de-ajuns pentru a ne simți membrii unei confrerii selecte, inaccesibile gardienilor regimului comunist. Rosteam sentințe, citate de-ale „Monicăi” cu Vasile Levițchi, Serafim Saka, Vasile Vasilache sau Vladimir Beșleagă, iar cu viitorii mei colegi de la revista Contrafort schimbam casete imprimate cu „Teze și antiteze la Paris”. Mai târziu, am cunoscut oameni și din alte medii care ascultau aceste emisiuni. Printre ei, lingvistul Nicolae Corlăteanu sau profesorul medic Vasile Anestiade, decanul de vârstă al Academiei de Științe de la Chișinău, care mi-a devenit un mare prieten și susținător. Domnia sa mi-a povestit cât de legat era de emisiunile Monicăi Lovinescu, mi-a vorbit despre devoțiunea cu care o asculta fratele său, regretatul chirurg Nicolae Anestiade – unul dintre deschizătorii de drumuri din medicina basarabeană postbelică, autorul primelor operații pe cord de la noi.

Din păcate, nu ne-am întâlnit niciodată „pe viu”. În 2000, când am ajuns la Paris, am stat doar 3 zile și am avut un program foarte încărcat (participam la un proiect cultural internațional) și nu am cutezat să o deranjez. Dar am avut o scurtă corespondență cu Monica Lovinescu. Citea revista Contrafort, i-o trimiteam prin poștă sau prin diferiți curieri de ocazie, și mă aprecia pentru textele pe care le publicam în România liberă și în Revista 22. Spunea că ne întâlnim perfect în gusturi, opțiuni și preferințe. Pentru mine aceste cuvinte echivalau cu o legitimare, cea mai prețioasă la care putea râvni un intelectual basarabean… Ultima scrisoare a ei – o carte poștală – am primit-o în 2002, după ce o colegă de la Chișinău, scriitoarea Lucreția Bârlădeanu, a vizitat-o la locuința ei din Paris pentru a realiza un interviu pentru Contrafort, apoi numele Monicăi Lovinescu, treptat, a trecut în legendă. Deși, ea devenise o legendă încă pe timpul vieții…

Mi-a fost cel mai curajos, cel mai nonconformist profesor de literatură. M-a învățat ce este cultura înaltă, exigența, spiritul critic, complexitatea unei opere de artă și, mai presus de toate, ne-a îndemnat să trăim în adevăr, într-o perioadă crudă a istoriei, în care puteai lesne să-ți pierzi sufletul, să-ți pătezi conștiința. Monica Lovinescu a fost pentru noi, intelectualii basarabeni, deopotrivă o universitate și o instanță morală.

___________
Articol scris pentru Radio Europa Liberă, la 22 noiembrie 2013, cu prilejul aniversării a 90-a de la nașterea Monicăi Lovinescu. Text inclus și în volumul „Stat captiv, mod de folosire: Republica Moldova. O cronică subiectivă”. Ed. Cartier, 2024

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Hollywood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis. Și între multele semne înfricoșătoare – bolta Capelei Sixtine a Vaticanului, pictată de Michelangelo, spărgându-se pe linia unei fisuri care desparte degetul lui Dumnezeu-Creatorul de mâna întinsă către El a primului om, Adam.

Nu știu cum va arăta „sfârșitul lumii” de anul viitor, dar deocamdată avem semne proaste în zona Euro, care se clatină puternic: șefi de guverne ce păreau inamovibili sunt înlăturați din funcție cât ai pocni din degete, țări importante, în prag de insolvabilitate, se șterg la ochi, sperând să nu fie decât un vis urât. E prea puțin să vorbim despre o „criză a datoriilor”, în fapt e o criză a conceptului de unitate europeană, care nu a fost gândit până la capăt și a rămas suspendat undeva la mijloc: între ideea unor națiuni suverane, reunite într-o piață comună, și aceea de federație. Până nu se lămurește Uniunea încotro o va lua, măsurile de disciplină bugetară sau apelul la solidaritate adresat guvernelor celor 27 vor înfunda și mai mult povestea.

Iranul fanaticului președinte Ahmadinejad amenință să declanșeze un adevărat iad împotriva Israelului și să atace obiective NATO din Europa. În Rusia, posturile de televiziune controlate de Kremlin au raportat informații potrivit cărora în regiunea Rostov-pe-Don pentru alegerile parlamentare din 4 decembrie au votat 146% din alegători, iar în regiunea Voronej – 130%! Partidul cleptocratic și mafiot al lui Putin, din ce în ce mai urât de cetățeni, recurge la cele mai monstruoase falsificări pentru a se menține la putere, operează arestări masive în rândurile Opoziției care acuză fraudarea alegerilor. Rusia adună semnele unei explozii sociale și politice fără precedent, ale căror unde de șoc s-ar putea resimți departe de frontierele ei și mai ales în fostele republici sovietice.

Pe acest fundal complex, al unei lumi tot mai nesigure și mai primejdioase, ne aducem și noi, românii, mica noastră contribuţie la Apocalipsă. Anul 2012 ne învăluie, întâi de toate, cu semnificații de destin național. Se vor împlini 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, două secole de când orbecăiește prin istorie cu busola stricată. Independența obținută în ’91 s-a dovedit doar o altă formă de sclavie față de Moscova, nicidecum o paradigmă a libertății. Dacă URSS-ul lupta cu imperialismul american, comuniştii moldoveni, mai modești în pretenții, şi-au fabricat un inamic de uz local: „expansionismul românesc”. Din păcate, chiar şi la doi ani de la debarcarea regimului Voronin, românofobia respiră nestingherit în instituţiile de stat din Republica Moldova, în viaţa publică, în unele organe de presă care susțin nu doar PCRM-ul, dar și partide din coaliția de guvernământ. La 1 Decembrie, de Ziua Unirii, în Parlament, această infamă retorică a irupt ca un abces purulent. Au răsunat, din nou, ca în timpurile sovietice, calificativele „fascişti” şi „nazişti”, asociate cuvântului român. „Copilul de trupă” al comuniștilor, fostul social-democrat Eduard Muşuc, dorind pesemne să facă o demonstraţie de fidelitate în faţa şefului de partid (complexele neofitului!), s-a repezit să blameze România, în rumoarea aprobatoare a colegilor săi de fracțiune, după ce Mihai Ghimpu, liderul PL, a adresat cuvinte de felicitare poporului român cu ocazia Sărbătorii Naţionale.

Un alt personaj care a încălecat gloaba românofobiei este Victor Şelin. Preşedintele mult traficatului partid PSD face declaraţii stupefiante despre iminenta invazie a ţiganilor din dreapta Prutului în Basarabia și cheamă la alungarea din ţară a celor ce se identifică români. Igor Dodon, noul „salvator” al democraţiei indigene, a rămas ataşat discursului românofob și nu a negat nimic din cele declarate anterior, ca adeziune ideologică moldovenistă.

Din păcate, imprecaţiile comuniștilor din Parlament au rămas fără replică din partea lui Marian Lupu, preşedintele interimar al statului. În maniera opacă și evazivă care l-a consacrat, omul a încercat să calmeze spiritele, să deturneze polemica iscată în jurul Sărbătorii Naționale, vorbind despre ziua combaterii SIDA, marcată și ea pe 1 decembrie. Nu că n-ar fi meritat să fie consemnată și această dată, dar vorbele speaker-ului au sunat ca o eschivă laşă. Te-ai fi așteptat ca dl Lupu să-și susţină prietenii liberali, cei care vor atât de mult să-l aburce în fotoliul de preşedinte, te-ai fi așteptat să-i apostrofeze pe comuniști, mai ales că insultele lor la adresa României nu erau proferate într-o bodegă, ci în Parlamentul unei ţări cu aspiraţii europene. Însă Marian Lupu are nevoie de voturi, și nu a îndrăznit să-și contrarieze foștii „tovarăși de drum” din PCRM. Dacă la această fază, de „candidat”, nu-l dau scrupulele afară din casă, cum se va comporta dl Lupu odată ajuns președinte? Și nu vorbesc aici despre o posibilă reconfigurare a puterii, întrucât și premierul Filat a cochetat până de curând cu ideea de a face o coaliție cu Voronin. Mă întreb ce culoare (geopolitică) vor căpăta „valorile și principiile” promovate de actualul președinte PD?

Retorica românofobă, asmuţitoare de năluci, își află, din păcate, încă destulă rezonanță în mijlocul cetățenilor îndoctrinați. Câte pericole româneşti, câte „manevre perfide” ale Bucureștiului s-au confirmat? Niciunul. Nu avem o economie integrată cu cea românească – unii consideră că acest lucru ar submina statalitatea Republicii Moldova –, nu suntem conectaţi la reţelele electrice ale României şi nici la cele de gaze, nu avem trenuri rapide pe ecartament european, care să-i ducă pe basarabeni, cu miile pe zi, în numai 3-4 ore, la spectacolele culturale sau sportive din România, sau la şantierele şi întreprinderile unde să câştige nişte bani. Vecina noastră din vest a fost destul de timidă cu strategiile sale „imperialiste”, s-a limitat strict la proiecte culturale și educaționale, venind, după expresia diplomaților, în întâmpinarea unor nevoi reale ale cetățenilor din Republica Moldova.

În schimb, nu i-am văzut pe trubadurii moldovenismului să se arate deranjaţi de prestaţia Rusiei în Moldova. Și avem, orice s-ar zice, trupe de ocupaţie ruseşti (a spus-o chiar Voronin, într-un moment de enervare), ni s-a organizat un război pe Nistru pentru a ne menţine în sfera de influență rusească, produsele ne sunt sabotate pe piața din Est, recalcitranța găgăuzilor față de limba română trădează și ea o agendă politică anti-moldovenească. Iar planurile de reglementare transnistreană, pe care le avansează Moscova, supărată pe „răzvrătitul” Smirnov, nu vizează decât atragerea Republicii Moldova în Uniunea vamală ruso-belarusă, unde vom avea „gaz pe pâine” și rusificare cu forcepsul.

De ce se mai bucură de audiență heralzii românofobiei? Pentru că toate aceste grave derapaje verbale nu au fost sancţionate. Iar presa, după ce s-a oripilat de enormitatea unor declaraţii, nu a mai urmărit dacă aceste jigniri aduse unei țări-membre a Uniunii Europene și cetățenilor moldoveni de alte opțiuni politice decât pro-comuniste pot fi duse până în instanţa de judecată, ci a trecut la pamflete și „snoave” cu iz moralizator. La noi un şef de partid afirmă fără vreo consecință penală pentru el că tricolorul este un steag „fascist” și i se iartă. Un fost premier care a acuzat România de organizarea unei lovituri de stat, fără a aduce vreo probă, și care uzând de acest pretext inventat i-a alungat pe ziariştii români şi l-a expulzat pe ambasadorul român de la Chişinău, pretinde azi, cu aceeaşi candoare nesimţită, să devină preşedinte. Măcar acestor oameni ar trebui să le rămână pe frunte pecetea aberațiilor lor, ca un stigmat: Voronin, Greceanîi, Muşuc, Stepaniuc… Cât despre „bravul” Şelin, dacă vrem să ne aliniem unor cutume europene, jurnaliștii, când vor mai face trimitere la încropeala politică numită „PSD”, s-ar cuveni să menţioneze, pentru uz intern dar mai ales extern, că acest partid are propensiuni rasiste şi xenofobe – un calificativ pentru care politicianul în cauză n-ar trebui să se supere, pentru că i se vor servi drept argument chiar propriile alegații.

Semnele timpului în Basarabia și în lume. Sperăm să auzim de mai bine. La Mulţi Ani!

O duminică de început de octombrie, caldă și luminoasă, în redacția ziarului Rzeczpospolita, la Varșovia. Eram singurul bărbat într-o echipă din care mai făcea parte criticul de film Magda Mihăilescu, criticul literar Carmen Mușat, editorul Laura Albulescu, Lucia Țurcanu, scriitoarea și colega mea de la Chișinău, și prietena noastră Luiza Săvescu de la Institutul Polonez. Domnul șef-adjunct și comentator al secției „Opinii” ne-a întâmpinat în prag, zâmbindu-ne larg, românește: „Bine ați venit!”. Purta cravată și o cămașă albă cu mânecile suflecate, o ținută „casual”, obișnuită într-o redacție. Dezinvoltura sa era la fel de firească, precum un atribut vestimentar care completează în chip fericit caracterul unei persoane. Mai târziu, după ce dl Bogumił Luft a ajuns ambasador în Republica Moldova, am evocat acest episod – întâlnirea din toamna lui 2005 pe care, două zile mai târziu, aveam să o completez cu o alta, la sediul Gazetei Wyborcza, unde l-am avut ca amfitrion pe Adam Michnik. Se întâmplase cu o săptămână înaintea primul tur al alegerilor prezidențiale, câștigate în cele din urmă de Lech Kaczynski, președintele partidului „Lege și Justiție”, în fața lui Donald Tusk, liderul „Platformei civice”, astfel încât discuția noastră nu putea evita temele de politică internă de la Varșovia și, bineînțeles, asemănările și diferențele dintre cele două societăți în tranziție: română și poloneză.

Dialogul nostru a continuat la Chișinău cu prilejul unor evenimente culturale, la care participau intelectuali, scriitori și oameni politici din Polonia și din România, bucurându-ne mereu de atmosfera prietenoasă pe care o întregea cu subtilitate și empatie doamna Ana Maria Luft. Din păcate pentru noi, basarabenii, mandatul de ambasador al domnului Luft nu a durat decât doi ani, între 2010-2012, dar am avut mereu senzația că agitația, (pseudo)reformele și numeroasele crize politice cu care ne-am confruntat, după opt ani „armonioși” de regim Voronin, aveau nevoie de prezența și reflecția lucidă a domniei sale. Oricum, revenit la Varșovia, Bogumił Luft a rămas cu ochii pe lumea românească, inclusiv pe evoluțiile din R. Moldova. Și cea mai eclatantă dovadă că nu ne-am putut sustrage privirii sale exigente o reprezintă cartea pe care a scris-o: Românii în goana după happy-end (Polirom, 2015). După ce s-a bucurat de un succes notabil în fața publicului polonez, versiunea de la Polirom a cărții domnului Luft are toate șansele să rupă gura târgului (și nu doar la Gaudeamus mă refer, unde a fost lansată), ci chiar să devină un best-seller în genul studiilor semnate de Lucian Boia. În prezentarea de pe coperta a patra a cărții, Adam Michnik confirmă această impresie: „Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependență”.

Ca structură și intenționalitate volumul lui Bogumił Luft poate fi asemuit cu România, țară de frontieră a Europei a istoricului român amintit mai devreme, carte scrisă pentru un public străin, dornic să aibă un „comprimat” de istorie și civilizație românească. Bogumił Luft însă adaugă și un fel de jurnal personal, întrețesut, „topit” între filele cronicii sale, din perioada când a fost ziarist și apoi ambasador în cele două state românești. Realizează o serie de portrete memorabile ale unor personaje politice cu care a comunicat, sintetizează capitole complicate din istoria românilor – destinul regalității, mișcarea legionară, rezistența anticomunistă din munți, disidența intelectuală de dinainte de 1989, avatarurile cultului catolic de o parte și alta a Prutului, revoluția din decembrie, mineriadele… până la victoria lui Klaus Iohannis în alegerile din noiembrie 2014. De asemenea, întreprinde „excavații” cu valoare afectivă, istorii colaterale, pilduitoare pentru condiția omului în istorie.

Încercând să-i definim genul, specificul, aș putea spune că volumul dlui Luft este un fel de răspuns la întrebarea: cum ai descrie, precis și memorabil, sintetic și semnificativ, fizionomia unei țări, „sufletul” unei națiuni, pe un spațiu restrâns, încât să faci un public străin să le îndrăgească, țara și națiunea?… E o provocare căreia nu oricine i-ar face față. Nu orice român. Nu pentru că i-ar lipsi talentul sau spiritul de observație, ci dintr-un motiv mai „teluric” dacă vreți: ca insideri, ca oameni care ne fierbem zi de zi în această ciorbă/lume în care ne-am născut, avem adesea orizontul obturat, ne copleșesc detaliile și nuanțele care ne pot devia discursul și, în consecință, crea publicului alogen o impresie falsă. Bogumił Luft este, cred, mult mai avantajat din acest punct de vedere: pentru că are și cunoașterea intimă, profundă a mediului românesc, dar și detașarea necesară a alterității, recte: capacitatea de a fi imparțial, fără a-și trăda propriile sentimente și afinități pe care nu ezită să le declare și astfel să-și asigure credibilitatea observatorului: „Această carte nu este obiectivă, pentru că mie pur și simplu îmi plac românii. Îmi plac de asemenea frații lor basarabeni, indiferent dacă se consideră români sau nu. Ceea ce nu înseamnă că această carte nu e adevărată, fiindică sentimentele de prietenie deschid nu de puține ori ochii asupra realității adevărate mai eficace decât așa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconștient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă.” (p. 263)

Autorul face această mărturisire, flatantă pentru noi, la finalul unui traseu destul de lung și sinuos. Structura cărții nu reproduce cronologia sentimentelor sale față de români, ci urmărește alte rațiuni, strict auctoriale. 25 februarie 2002: e ziua sosirii lui Bogumił Luft la Chișinău, când ajunge cu trenul de la București după 14 ore de drum. Alegerea Republicii Moldova ca primă haltă a călătoriei sale scriptice urmărește o strategie deliberată: e un mod de a câștiga din start cititori nu numai în Polonia, dar și în România, aruncându-i la marginea civilizației – Basarabia post-sovietică e un ținut la fel de necunoscut și sălbatic și pentru mulți români din dreapta Prutului, un no man’s land, pentru care îți trebuie multă răbdare, curaj și capacitate de înțelegere: „Cei 90 de kilometri rămași până la Chișinău (din gara Ungheni – n.m.) parcurși în decurs de trei ore reprezintă încoronarea unei călătorii către o altă lume. Soarele de iarnă se înalță încet și fără convingere, desprinzând din întuneric contururile dealurilor nostalgice și vaste, întinse până la orizont, care conferă peisajului Basarabiei o frumusețe imposibil de redat. Vidul este umplut din când în când de satele sărăcăcioase, cenușii, care se revarsă în văi. Și de pădurile care par a mărturisi faptul că există viață aici de sute de ani și că nu s-a împăcat cu destinele sumbre ale acestei țări. Călătoria este lungă nu doar din pricina stării precare a șinelor de cale ferată moldovenești. Călătoria este lungă pentru că țara asta este departe.” (p. 10) O însemnare ce s-ar potrivi și unui călător occidental din secolul XIX, care descinde pe tărâmurile neguroase ale Transilvanei, îmbibate de legende, eresuri și povești înfiorătoare…

Bogumił Luft ne propune o anamneză pătrunzătoare a stărilor de lucruri din Basarabia de după declararea independenței și până la anii de glorie și rușine ai guvernărilor pretins pro-europene de după 2009. Calitatea sa de ziarist (este trimis în Moldova de cotidianul Rzeczpospolita) și ulterior dexteritățile și flerul de diplomat îl ajută să descopere partea ascunsă a evenimentelor: de pildă, protestele anticomuniste organizate de PPCD în iarna lui 2002 – a fost singurul ziarist străin care a stat o noapte întreagă în orășelul de corturi din fața parlamentului și președinției comuniste – și alte contradicții și enigme neelucidate ale epocii Voronin, cum au fost, șapte ani mai târziu, incendierea acelorași sedii de stat în aprilie 2009, după ce steagul românesc fusese înfipt, provocator, în vârful acestor clădiri de către indivizi asistați de polițiști în uniforme, dar și aglomerarea de mașini care aveau în spate numere de înmatriculare din Transnistria și în față numere moldovenești. Vorbește despre represiunea brutală asupra tinerilor și despre schimbarea la față a lui Iurie Roșca: „Volta tribunului popular pro-român începuse deja cu patru ani mai devreme, atunci când deputații lui creștin-democrați votaseră în mod surprinzător pentru candidatura lui Voronin la un al doilea mandat prezidențial, iar Roșca devenise vicepreședinte al Parlamentului. Electoratul lui din timpul primăverii anticomuniste a anului 2002 l-a considerat trădător și i-a întors spatele. Cariera de trei luni a lui Roșca în guvernul comuniștilor aflat în declin a devenit cuiul pentru coșciugul lui politic.” (p. 44) Surprinde miza frământărilor lingvistice de la noi și coliziunea simbolurilor: „Lupta politică referitoare la istorie își face loc în mod discret și pe străzile capitalei sub formă de happening: șoferii leagă de antenele mașinilor eșarfe în dungi portocalii și negre, pentru a-și exprima atașamentul pro-rus față de gloria sovietică, sau în culorile steagului moldovenesc și românesc, pentru a-și exprima părerea că sovieticii au fost ocupanții.” (p. 52) ș.a.

Conceptul cărții este centrat oarecum pe titlu, istoriile fișate de autor par a căuta răspunsul la întrebarea: poate o colectivitate să-și vadă împlinite visele, să ajungă la un final fericit? Oricum, titlul Românii în goana după happy-end induce o senzație de frivolitate și ușoară deriziune: un popor care nu-și ia în serios destinul, care joacă la mai multe capete, schimbă prea des alianțele (cum n-au făcut-o polonezii!), cedează teritorii fără luptă, aleargă după himere, nu-și asumă responsabilități și efortul nespectaculos, dar rodnic, al edificării în adâncime. Extinzând zona dubiului, am spune că noțiunea de „happy-end” nu se prea potrivește cu existența unui popor din estul Europei. Ba nici măcar – după cum, mai nou, o constatăm oripilați – „norocoșilor” occidentali. Cine-și mai aduce aminte de iluziile care-l însuflețeau pe Fukuyama, când își scria Sfârșitul istoriei?

Sunt conjecturile mele, nu ale lui Bogumił Luft. Verdictul său la adresa românilor este incomparabil mai pozitiv: „Îi respect pe români pentru formidabilul succes istoric pe care l-au obținut, constituind în secolul al XIX-lea, dincolo de diferențele culturale, o comunitate națională solidă și un stat comun, care nu a mai fost apoi șters de pe harta Europei.” (p. 263) Este dovada acelei perspective care nouă, ca oameni ai locului, ne lipsește. Ar fi bine să ne-o însușim nu spre a ne relaxa spiritul critic, ci pentru a ne mobiliza la realizarea unor acte de construcție națională, asumate de înaintașii noștri în condiții mult mai vitrege, e drept că și animați de mai mult idealism, de o mai mare poftă de noutate decât dezabuzații lor urmași.

Despre „happy-end” putem vorbi în cazul relațiilor bilaterale, Varșovia-București. Voind să combată un anumit complex de superioritate al compatrioților săi, Bogumił Luft reconstituie episodul exilului polonez în România, după dubla invadare a țării de trupele naziste și sovietice în septembrie 1939. Peste 50 000 de refugiați polonezi, între care guvernul de la Varșovia și 25 000 de soldați și ofițeri, dornici să ajungă în Franța, au fost găzduiți de statul român până aproape de încheierea războiului. În septembrie 1994, la București, ambasadorul Bogumił Luft a organizat pentru prima dată comemorarea acelor evenimente. Alianța româno-polonă a fost puternică pe timpurile mareșalului Józef Piłsudski – cel care a distrus cinci armate bolșevice în faimoasa bătălie pentru Varșovia din august 1920 („miracolul de la Vistula”, au numit istoricii acel episod) – și are un prezent la fel de motivant, când vine vorba de flancul estic al NATO. A cunoscut secvențe pregnante și pe timpuri comuniste, un exemplu fiind spitalul „Budimex” din București, construit de ingineri polonezi după cutremurul din 4 martie 1977.

Dar cred că cel mai bine expresia „happy-end” se aplică la nivel de persoane. Spre finalul cărții sale, domnul Luft relatează meticulos, întreținând cu iscusință suspansul, meandrele prieteniei dintre două tinere – Maria Błażewka și Georgeta Romașcanu – care s-au cunoscut în vara anului 1937 într-o tabără de cercetași româno-polonă din sudul Carpaților. O relație dramatică și emoționantă, un arbore genealogic populat cu figuri legendare, de comandanți români de război și idile romantice, și încununat cu nașterea Anei Maria Luft, soția autorului nostru. Un adevărat subiect de roman despre destinul a două popoare greu încercate, reflectându-se diamantin în istoria unei familii…

Ca în filmele americane, în care eroul, după lungi peripeții și peregrinări, reușește să-și ia revanșa, la fel s-a întors și Bogumił Luft pe meleagurile noastre cu această carte de amintiri și reflecții despre Polonia și România, despre români și polonezi. Întoarcerea lui instituie deopotrivă un act de justiție și o declarație de iubire, căreia îi răspundem cu reciprocitate: prietenii trebuie prețuiți.
___________
Bogumił Luft, Românii în goana după happy-end. Traducere de Ana Maria Luft. Editura Polirom, 2015

Câștigător al Marelui Premiu ASPRO – 2000, pentru volumul VI, ultimul, din monumentala serie Biografia ideii de literatură, autor al unei recente cărți, Cenzura în România (rezum, selectiv, fapte de ultimă oră), dl Adrian Marino își ia un scurt time-out, în preajma celor optzeci de ani ai săi, pentru a susține între 18-21 iulie 2000, la locuința sa din Cluj, câteva dialoguri cu Sorin Antohi. Interlocutorul său este un strălucit reprezentant al noii generații de istorici-politologi români, afirmată după 1989, cunoscut deja și publicului basarabean, grație răspunsului său la ancheta „Cultură și civilizație în România la sfârșitul secolului XX”, publicat în numărul 3-6/2001 al Contrafortului; o contribuție densă, originală, citată și comentată copios în presa culturală românească. Conversațiile dintre cei doi prieteni intelectuali, imprimate la casetofon, au constituit substanța volumului Al treilea discurs, Cultură, ideologie și politică în România (Polirom, 2001).

Cărțile de dialoguri au făcut carieră în cultura română postdecembristă. Mă gândesc însă și la anii de dinaintea lui ‘89, când citisem în Agora lui Dorin Tudoran, revistă samizdat, împrumutată de la un prieten, Dialoguri libere într-o țară ocupată – o memorabilă radiografie a societăți românești sub comunism, avându-i ca protagoniști pe Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, certați deja cu Securitatea, iar după revoluție tot Editura Polirom (pe lângă colecțiile de interviuri) a scos și niște cărți de convorbiri între Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu, Adrian Severin și Gabriel Andreescu ș.a. Găsesc în această modalitate de chestionare a ideilor ceva din tradiția remanentă a dialogurilor platoniciene – poate cea mai străveche formă a culturii devenite conștientă de sine însăși, care, iată, respiră natural în postmodernitate. Dialogul, ca ipostază a discursului intelectual, reprezintă, la rândul său, o a treia posibilitate (deși e prima, se pare, diacronic vorbind!) – după monologul auctorial și narațiunea la persoana a treia – de a transmite mesaje, de a surprinde în cuvinte o realitate preexistentă. Colocvialitatea unor asemenea cărți seduce, transportă publicul cititor în intimitatea unui ritual maieutic.

Deși rolul central îi revine lui Adrian Marino, Sorin Antohi nu apare ca simplu emitent al unor întrebări, misiunea sa este de a-și incita mai vârstnicul prieten, de a-l însoți și asista pe traseu. Stilul cărții, în perfectă consonanță cu formula asumată de autori, este liber, cordial, direct și spontan, indiferent la nivelul structurii formale, dar exigent – supralicitând uneori autoreferențialitatea – față de coerența ideatică și consecvența atitudinilor exprimate. Cei doi refuză edulcorarea, frazele alambicate și sofisticate ale literaturii române, pentru ei contează doar transcrierea fidelă a opțiunilor lor intelectuale și civice. După o prietenie de 16 ani, notează Sorin Antohi în prefața volumului, cele câteva zile de conversație acoperă în 193 de pagini de text o vastă panoramă de teme de strictă actualitate pentru cultura și conștiința publică românească. Asupra unora dintre ele Adrian Marino s-a pronunțat deja în numeroase rânduri, înainte și mai ales după 1989, în diverse studii și intervenții publicistice, teme pe care acum le reia sintetic, făcând precizări, adăugând amănunte induse de schimbările recente de context. Este o carte ce oferă o alternativă la tautologia retoricii oficiale și la cacofonia discursului jurnalistic, un veritabil manual de pedagogie socială, o „terapie” a complexelor naționale, pentru uzul opiniei publice românești, într-un moment de răspântie istorică. Continue reading →

Cum să exprimi o stare de indignare și exasperare acută? Ce cuvinte să alegi pentru a-ți declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde când vezi că ești mințit, batjocorit, sfidat în ciuda tuturor normelor legale și a cutumelor omenești? Cum să te mai gândești la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiți la filme – adică să te comporți ca un om normal și liber, când afară bântuie teroarea și violența? Toate aceste ocupații și tabieturi, mai mult sau mai puțin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă și edificatoare de sens este militantismul civic, rezistența anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Când tunurile cuvântează (recte: când bastoanele de cauciuc și bocancii poliției „dansează” sălbatic pe trupul arestaților), artele tac. Adevărul acestei sentințe ne-a izbit pe toți în moalele capului. După 5 și 7 aprilie parcă un lințoliu s-a așternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiți într-un asemenea hal. Aveau dreptul și basarabenii, în sfârșit, la „rația lor de libertate”, la un dram de speranță, la o normalitate politică și umană, ca ceilalți est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că a doua zi după înfrângerea comuniștilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii și blândeții, a responsabilității și grijii față de cetățean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobândită pe un drum mai lung, care se cheamă democrație și europenitate. Acest orizont, ce pâlpâia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Suntem trași de picioare înapoi în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiția de „rumeguș al istoriei”, de „furaj” pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici și iluzorii intermitențe, din 1944 încoace.

Despre o posibilă fraudare a alegerilor Opoziția și reprezentanții societății civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condițiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfășoare campania electorală: suprimarea libertății de exprimare la posturile TV cu acoperire națională, folosirea resurselor administrative de către comuniști, șantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanților mai importanți ai regimului etc. În plus, mai veneau și modificările abuzive din legislația electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6 %, anularea blocurilor electorale și interdicția decretată la adresa persoanelor cu cetățenie română de a ocupa funcții publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniștilor dobândit prin joc necinstit, dar arătau, în același timp, și o ascensiune constantă a partidelor din Opoziție, care puteau, în anumite condiții, să formeze o alianță de guvernământ. Dar ceea ce s-a întâmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului ne-a surprins pe toți. În 1946 comuniștii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice, exact în aceeași manieră, profitând de ocupația militară sovietică, iar când au ieșit tinerii să protesteze, i-au bătut și închis în pușcării, obținând abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piața Universității, din 13-15 iunie 1990, când „Voronin” se numea Ion Iliescu.

Încă în 2001, când au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate și judecându-le campania de restaurație agresivă, ne-a fost clar – eu unul n-am avut nici o îndoială! – că „ăștia” n-au venit la putere pentru a o ceda așa, pur și simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinându-se, ca niște gentelmeni, în fața învingătorului. Comuniștii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid anti-sistem, ca niște bătăuși de cartier. Nu erau niște „comuniști” fără „comunism” – deși așa păreau în jurul anului 2005, înainte să obțină cel de-al doilea mandat și cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii „planului Kozak”, de federalizare a Republicii Moldova –, ei erau și se vădesc azi, cu asupra măsură, demni continuatori ai lui Beria. O guvernare care se știe cu conștiința curată, care nu a comis ilegalități strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atât de oribil cu propriii cetățeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot și de organizare de puciuri împotriva „ordinii constituționale”, nu ar fi expulzat ambasadori și jurnaliști, fără a ține cont că își pune în cap Uniunea Europeană.

Sunt multe lucruri de spus, multe analize de făcut, însă toate acestea, momentan, par secundare. Prioritară, acum, este lansarea de semnale de alarmă. Moldova lunecă pe tobogan. Moldova riscă să degenereze într-o dictatură feroce, în comparație cu care regimul Lukașenko ar putea să apară, în ochii Occidentului, un rău mai „familiar”, mai „suportabil”. România are capacitatea să convingă Uniunea Europeană și Statele Unite să trimită de urgență o misiune în Moldova, pentru a opri dezmățul comunist și a-i salva pe oamenii încarcerați. Avem nevoie de instaurarea unui armistițiu politic la Chișinău, care să permită retragerea călăilor în „volierele” lor și inițierea unui dialog între putere și societate, în văzul întregii țări, la televiziunea de stat, înainte ca tragedia să ia proporții.

Scrisesem cândva un articol, pentru Observator cultural, intitulat „Coaliția valorilor împotriva restaurației”. Mă gândeam atunci la o solidarizare subterană a intelectualilor și a tuturor celor cărora le pasă. Acum, după 8 ani (de necrezut!) scurși de la acel moment, solidaritatea trebuie declarată pe față, iar coalițiile – făcute publice, în numele viitorului nostru european. Și al dreptului la Viață, pur și simplu.
______________
Observator cultural, București, 14 aprilie 2009

- Stimate domnule Victor Moroșan-Eskenasy, tocmai ați terminat înregistrarea programului Dvs. din această seară. Purtăm un dialog în siajul unei zile de muncă destul de încordate, de aceea o să vă întreb direct și simplu: cum ați ajuns la Radio Europa Liberă?

- La Europa Liberă am ajuns destul de târziu, prin 1988, chemat de Vlad Georgescu, directorul de atunci al postului. Sunt istoric, arheolog de profesie, format la școala a doi dintre cei mai buni profesori de după război din România: arheologul Radu Popa și istoricul Șerban Papacostea. Am făcut multă arheologie medievală în Ardeal cu Radu Popa și am publicat o serie de articole de arheologie și istorie medievală. În clipa în care am decis să emigrez pentru a-mi întregi familia, am fost dat afară de la Centrul de istorie și teorie militară de la București, unde lucram pe vremea aceea ca angajat civil, și am început să studiez istoria evreilor. Rezultatul a fost un volum de documente medievale despre evrei în Țările Române, inițial interzis, apoi publicat în 1985, într-un moment în care regimul ceaușist avea nevoie să demonstreze că respectă drepturile minorităților pentru a obține clauza națiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite. În 1983 am părăsit țara, plecând în Elveția. Am lucrat un timp ca asistent de cercetare la Universitatea din Lausanne, iar după terminarea contractului am obținut prin concurs un post de redactor la BBC. La Londra am stat un an și jumătate, dându-mi apoi demisia, între altele și ca protest față de atitudinea celor doi directori ai secției române, care obișnuiau să cenzureze pur și simplu articolele de presă despre România, să transforme emisiunile în relatări foarte „obiective”, după spusele lor. Reîntors în Elveția, am fost reangajat ca asistent la Universitatea din Lausanne, mai exact la Fundația „Umberto al II-lea și Maria-José de Savoia”, unde am publicat un catalog al cărților imprimate din colecția familiei regale italiene. În aceeași perioadă am lucrat, cu titlu de colaborator extern, la postul de Radio Vocea Americii. Microfonul e asemenea unui soi de virus, în clipa în care l-ai prins, nu te mai poți desprinde de el.

- Ce emisiuni ați făcut pentru Vocea Americii?

- Comentarii politice despre lumea francofonă și o serie de relatări culturale, în special recenzii la cărți apărute în Franța și Elveția.

- Aflat încă la BBC, v-ați gândit la eventualitatea unui transfer la Radio Europa Liberă, în momentul în care nu se mai putea continua la Londra?

- Nu neapărat, deși am fost invitat insistent de prietenul Vlad Georgescu. Problema era, în acei ani, să contribui cu ceva la destrămarea regimului Ceaușescu. A fost motivul principal pentru care mi-am schimbat meseria, transformându-mă în ziarist. Iar decizia de a veni la Europa Liberă am luat-o într-un moment în care am simțit o necesitate imperioasă: trebuia să vorbesc, trebuia să iau atitudine publică împotriva regimului din România. Din păcate, Vlad Georgescu nu a mai apucat să vadă schimbarea.

- Ați lucrat de la bun început la programul politic, care în acea perioadă mai era redactat și de Raluca Petrulian.

- Ca întotdeauna, ultimul venit într-o echipă este pus să facă de toate. Treptat, m-am specializat în viața politică din Uniunea Sovietică, extrem de interesantă într-o perioadă a destrămării comunismului; era absolut pasionant să vezi ce se întâmplă de la o zi al alta. Abia după mutarea la Praga am început să prezint programul politic.

- Ce atmosferă ați găsit la München, v-ați simțit mai bine decât la Londra?

- Între libertatea editorială de la Europa Liberă și situația de la BBC era o diferență ca de la cer la pământ, pentru că la Londra mi se dădeau mai mult articole de tradus, care ulterior erau „îmbunătățite” de către șefii redacției. La Europa liberă am avut – și avem – o libertate de creație și o posibilitate de informare corectă infinit mai mari, inclusiv grație unor mijloace tehnice și unui buget superioare.

- Tot pe atunci, dacă nu greșesc, ați început să faceți și o emisiune muzicală. De unde vine această pasiune deosebită pentru muzică? Ea pare să meargă mână în mână dacă nu cu un pas înaintea pasiunii pentru analiză politică.

- Pasiunea pentru muzică îmi vine, ca la mulți oameni, în primul rând din educație. Mama mea cânta la pian, tatăl meu era un foarte mare pasionat de înregistrări istorice, ascultase o mulțime de concerte între cele două războaie cu mari interpreți în România. Am fost dus la concerte de la 3 ani, la matinee, în special al filarmonică și la operă. Poate singurele călătorii permise tatălui meu, de profesie medic, în anii ‘60, au fost niște deplasări în Rusia. În timp ce alții se întorceau cu televizoare sau frigidere, el a venit de fiecare dată cu câte două valize de discuri – erau discuri pe vremea aceea de 78 de turații: Simfonia a 9-a de Beethoven, de exemplu, „ocupa” 10 discuri! Pornind de la acele audiții, mi-am format și un început de cultură muzicală. Continue reading →

Aș vrea să reflectăm puţin asupra unui subiect de actualitate: memoria. Asupra memoriei trecutului nostru recent, privită însă nu ca un zăcământ muzeistic, ci ca element vivace, formator în destinul unui popor. Nu vreau să fabulez dezordonat pe această temă. Iau ca pretext câteva cărţi editate de Fundaţia Academia Civică de la Bucureşti. Fondatorii săi, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, sunt doi scriitori cărora literatura română contemporană, dar şi istoria ultimilor 18 ani, ante şi post decembrişti, le datorează un plus de valoare şi demnitate intelectuală.

În 1993 Ana Blandiana a prezentat Consiliului Europei proiectul unui memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei care prevedea şi crearea, în paralel, a unui centru internaţional de studii consacrate perioadei 1945-1989 în ţările fostului bloc sovietic. De atunci încoace, activitatea celor două instituţii, Memorialul şi Centrul de Studii, a luat o amploare impresionantă şi este bine cunoscută în ţară şi peste hotare. Memorialul de la Sighet, care valorifică documentar totalitarismele secolului XX, nazismul (inclusiv Holocaustul) şi comunismul, îşi află sediul în incinta dezafectată a unei foste închisori comuniste din anii ‘50, unde au fost exterminate mai multe vârfuri ale elitelor politice şi culturale ale ţării, între care Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu – oameni înmormântaţi într-o groapă comună din cimitirul din localitate, împreună cu alţi peste 50 de fruntaşi interbelici: preoţi, savanţi, parlamentari… Analele Sighet s-au constituit deocamdată într-o colecţie de 10 volume (cca 8 000 de pagini), la care şi-au adus contribuţia peste 700 de cercetători (istorici, sociologi, arhitecţi, scriitori, analişti şi martori ai evenimentelor). Departamentul de istorie orală a Memorialului a realizat până în prezent în jur de 3000 ore de înregistrări cu subiecţi participanţi la diferite episoade din istoria noastră recentă. Însă ceea ce face cu totul deosebit Memorialul Sighet între instituţiile similare din Europa de Est este Şcoala de Vară, cu un auditoriu format din adolescenţi din România şi Republica Moldova – tineri angajaţi prin participare directă, interactivă, în desluşirea părţilor umbroase ale istoriei naţionale.

Stéphane Courtois (coordonatorul faimoasei Cărţi Negre a Comunismului, apărută în Franţa şi tradusă ulterior în peste 30 de limbi inclusiv în română) şi Vladimir Bukovski, cunoscutul disident rus, sunt doar două nume din galeria personalităţilor politice, ştiinţifice şi culturale care au susţinut prelegeri în faţa elevilor reuniţi la Şcoala de Vară. Textele acestor invitaţi de prestigiu, însoţite de interviuri şi discuţii pe marginea lor, au apărut în volum la Fundaţia Academia Civică, în 2002 şi 2003, cu sprijinul fundaţiei germane „Konrad Adenauer”.

Eroul volumului Bukovski la Sighet este mai puţin cunoscut marelui public din Basarabia, deşi traseul de viaţă şi opiniile sale despre ce am trăit noi, ca cetăţeni sovietici, şi despre cauzele pentru care o ducem în continuare atât de prost merită o atenţie specială. Continue reading →

Editorialul primului număr al „Contrafortului”, apărut în octombrie 1994. Îl reiau aici. Cât de departe sau de aproape (totuși) ne situăm de realitățile culturale, politice și… existențiale într-un sens mai larg de-acum 25 de ani.

„La trei ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova față de imperiul sovietic, inaugurarea unei reviste de cultură în spațiul dintre Prut și Nistru pare un fapt ilogic, absurd, chiar lipsit de o anume „cuviință”. Între nenumăratele foi de prost gust și de reputație dubioasă, etalate în chioșcurile și pe tarabele Basarabiei – mai toate în limba marelui vecin de la Răsărit, private ca o expresie a „normalității” post-totalitare –, presa care nu exaltă drogurile propagandistice, politice sau de consum, ale cetățeanului mediu este taxată drept o gesticulație donquijotească. Înainte cenzura, suspiciunea „forurilor de partid” măcar implica mai multă considerație pentru diversiunea culturală (imaginarul artistic potențat dincolo de intențiile creatorilor de imaginarul angoasat al copoilor), acum manifestărilor de acest gen le este percepută mai ales absența utilității practice. Dezinteresul cvasigeneral al moldovenilor față de i-material contrastează flagrant cu orizonturile la care am visat după prăbușirea comunismului. Nu pentru că n-am fi avut dreptul la speranță, noi, cei ce-am râvnit cu înfrigurare fructul oprit, cobai crescuți în creuzetul unei ideologii criminale, dezmoșteniți de trecut, frustrați de viitor, înfeudați unui prezent interminabil. Am greșit, deoarece, cu sau fără voia noastră, ne-am situat de la bun început în iluzie, disprețuind inconsecvențele, incongruențele lumii ce nu corespundea decât parțial proiectului național și social al basarabeanului cugetător. Astăzi, însuflețiții de odinioară s-au demonetizat brusc. Pateticii au devenit ridicoli. În cercurile intelectuale se poartă din nou scepticismul, întrebarea retorică se dă ca apanaj al „înțelepciunii”: la urma urmelor, de ce-am crede că viața trebuie să fie neapărat mai bună și să-și respecte mereu promisiunile, unde scrie că umanitatea, individul concret vizează în exclusivitate un scop meliorist?… Naivități. Reminiscențe ale vechii noastre educații sub semnul utopiei.

Soluția ar fi, socotim noi, undeva la mijloc (vreau să zic, la mijlocul acestei scale psihologic-emoționale), însă nu presupune nicidecum o „cale aurită”. Învățăm să ne privim certitudinile calmi, eliberați de zgura așteptărilor înșelate. Nu este nimic de făcut. Dimpotrivă, totul abia urmează a se face. De aceea lansăm primul număr al revistei Contrafort – publicație a tinerilor scriitori din Basarabia și a tuturor oamenilor de artă, capabili de un angajament serios în marginea realului, revistă a celor care consideră limba română instrumentul predestinat să le afirme ființa profundă și autentică.

Am încercat să sugerez că înaintea unui program, Contrafort exprimă o stare de spirit. Astăzi, oriunde în Estul Europei, dar parcă nicăieri atât de pregnant ca la noi, cultura seamănă cu o cetate asediată, obligată să reziste, iată, la capătul nopții totalitare, deja în condiții „democratice”, furtunilor politice și surpărilor de teren prilejuite de o economie agonizantă. Totuși, în dosul vicisitudinilor, să spunem, evidente, indiferența, obtuzitatea, mentalitățile retrograde și, uneori, o ură animalică, greu de conceput, ascunde și perpetuează gemenii răului.

Nu sunt bani pentru a susține cultura și nici înțelegere a rolului său specific, modelator. Iar dacă există, acest rol nu convine. Cetatea se poate baza doar pe propriile resurse, pe inteligența și curajul apărătorilor ei care, acolo, în interiorul zidurilor, mai au de luptat și cu ei înșiși, înfruntând surprizele unui îndelung război de uzură. Am gândit revista ca un stâlp care să îngroașe peretele fortăreței, consolidându-l.

Pornim la drum, adaptați defensivei prelungi – atitudine postulată de Andrei Cornea într-un memorabil eseu –, înarmați cu idealismul necesar în orice întreprindere nouă, stăpâni pe limitele noastre, pentru o mai corectă raportare la ceea ce avem de înfăptuit.

Contrafort vine să acopere un gol resimțit cu acuitate de generația scriitorilor tineri din Basarabia, privați de un organ de presă care să-i reprezinte, probând imaginea convingătoare a unei promoții literare, conștiente de statutul ei, proiectându-i în mod coerent mesajul artistic și existențial. Să amintim că încercările anterioare în aceeași direcție n-au reușit prea mult. Suplimentul de cultură al ziarului Sfatul Țării, după ce demarase bine cu câteva numere, a căzut victimă sforilor trase în culisele puterii, pe când revista Columna se zbate să supraviețuiască economic.

Contrafort se așează în continuitatea inițiativelor de până acum și totodată își propune ceva în plus: să pună ordinea în entropia, în confuzia estetică existentă la ora actuală în zona literaturii tinere de la noi, fenomen care n-a beneficiat încă de o aplecare critică minuțioasă și sistematică, așa cum ar fi meritat; să identifice niște criterii ferme în aprecierea operelor literare indiferent de vârsta autorilor lor, în ideea că odată ce aparțin universului literaturii române, unice și indivizibile, realizările autohtone ar trebui „cântărite” cu aceeași măsură. Alte obiective ar fi: valorificarea moștenirii culturale a deceniilor trecute, inclusiv o reevaluare a literaturii postbelice – capitol controversat, înțesat de numeroase falsuri și necunoscute –, proces care nu s-a declanșat până în prezent, deși condițiile social-politice s-au „copt” de mult pentru așa ceva, iar ecourile unor intervenții similare de dincolo de Prut ajung la noi cu regularitate prin intermediul publicațiilor cu abonament și al TVR-ului. Vom reflecta problemele școli și dificultățile cultivării limbii române corecte în Basarabia. Rubricile de teatru, arte plastice, film etc., nu vor lipsi din paginile revistei, antrenând o categorie cât mai generoasă de public, în primul rând, intelectualitatea și tineretul studios. Vom susține un dialog permanent cu cititorii noștri, pe care îi invităm să ne scrie, să ne trimită bucățile lor literare, să vină cu impresii, sugestii și… critici, în interesul comun al ambelor părți.

Un lucru ținem să-l subliniem: nu vom face partizanat politic, promovarea adevărului, valorii și moralității va fi singura noastră politică, pe care o considerăm deopotrivă echilibrată și justă. Dorim o revistă liberă și tolerantă în spiritul ei, deschisă polemicilor și dezbaterilor de idei, în care să primeze atitudinea constructivă și nu contestația oarbă, argumentele în dauna umorilor, rațiunea înaintea instinctelor scăpate din frâu, chiar dacă la origine, cum e și firesc, vor sta niște orgolii rănite.

Dorim o revistă competitivă cu altele de acest gen din țară, apărute după revoluție, și scopul acesta poate fi atins dacă vom respecta principiile enunțate mai sus, combătând impostura și mediocritatea, păstrând rigoarea etică mai presus de orice „eficiență” conjuncturală, tinzând spre modernitate, spre o viziune largă, europeană, asupra omului și culturii, care să ne smulgă din provincialismul nostru funciar. Iar pentru asta vom învăța din mers.

La primul număr al Contrafortului, am sentimentul că toată experiența colaboratorilor și a cititorilor săi potențiali a pregătit într-un fel momentul actual. Ne vom strădui să nu-l ratăm.

Vitalie CIOBANU”
„Contrafort” nr. 1, 1994

Valentina Tăzlăuanu: Dragă Vitalie Ciobanu, cartea apărută de curând se numește Zilele după Oreste. Este Oreste un personaj esențial pentru proza ta?

Vitalie Ciobanu: Oreste e un fel de călăuză a cărții, un personaj emblematic pentru o epocă, pentru drama existențială a intelectualului din Est (o temă care mă preocupă de mult). Zilele după Oreste e prima nuvelă pe care am publicat-o după mai mulți ani de la debutul meu literar, Schimbarea din strajă (1991), cu ea mă întorceam în prezent, plonjam în bulboana tranziției noastre post-sovietice și, în același timp, deschideam o altă etapă în biografia mea de autor de ficțiune, după escapada în secolul al XVIII-lea cu romanul meu de debut.

Volumul Zilele după Oreste cuprinde 7 nuvele, tot atâta ipostaze ale omului ratat, ale individului respins de mediul său, pentru că nu corespunde standardelor „lumii noi” post-comuniste – o lume telurică, pragmatică, brutală, insensibilă la frumos. Oreste e un individ agresat de convenții care-l înstrăinează de sine, de rostul adânc al propriei existențe. E un revoltat. Personajul acesta ar avea câteva trăsături comune cu Zacharias Lichter, faimosul profet agnostic al lui Matei Călinescu – un outsider, un marginal și el, un proscris, un inadaptat, un element turbulent pentru că deranjează niște comodități de percepție. Și celelalte personaje ale cărții mele au aceeași meteahnă: nu se înscriu în peisaj, visează, își doresc mereu altceva și evadează în zone crepusculare, în spații onirice, acolo unde nimeni nu și-ar mai bate joc de ele. Sunt ipostaze ale unei „serii” pe care o deschide Oreste.

Nu e un mesaj prea optimist, recunosc, să nu-ți poți găsi împlinirea decât părăsind lumea în care nu tu ai ales să trăiești, au ales alții sau Altcineva pentru tine, însă acesta e felul meu de a „citi” povestea vieții. Și de aici rezultă cealaltă temă sau obsesie a cărții: cât de stăpâni suntem pe viețile noastre, există liber arbitru? Nu suntem cumva doar biete fantoșe manipulate din spatele cortinei, niște piese pe masa unui abil inginer de montaj, niște artefacte pe un monitor sau fulgi plutind inconștient în universul etanș al unui glob de cristal?

– După romanul de debut și mai multe cărți de eseu ai scos această culegere de proză scurtă, la care ai lucrat mai mult timp. Are vreo relevanță deosebită pentru tine faptul că a ieșit la Editura Humanitas, la București?

– Firește, sunt onorat să fiu autor Humanitas. După fericita întâmplare cu volumul colectiv Vin rușii. 5 perspective ale unei vecinătăți primejdioase (2018), la care am fost invitat să particip, alături de alți patru autori din România (Sabina Fati, Ioan Stanomir, Marian Voicu și Victor Naumescu – eu fiind singurul basarabean), ideea de a le propune manuscrisul de proză mi-a venit firesc, în continuarea acestei colaborări. Mi-au apărut cărți și la alte edituri românești de prestigiu – Polirom, Cartea Românească –, nu e o problemă să publici, important e să ai ce oferi. Humanitas s-a impus prin nume de autori de mare clasă: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Lucian Boia și mulți alții. Colecția „Raftul Denisei” (îngrijită de Denisa Comănescu) a adus în prim-plan numeroși autori străini, iar colecția „821.135.1. Scriitori români contemporani”, girată de Andreea Răsuceanu, ea însăși o talentată prozatoare și eseistă, a reușit să lanseze nume noi și în zona beletristicii autohtone.

A trece filtrul Humanitas îmi pare deja un lucru de seamă. Sper să fie și editura mulțumită de această colaborare.

– Aproape în fiecare proză din această carte există un element de taină, vis, miraculos, care modifică perspectiva auctorială asupra evenimentelor. Poate fi calificată ea drept un detaliu care caracterizează maniera ta de creație?

– Miraculosul are valoare ontologică, mă definește ca spirit gânditor. Este o răzbunare sublimă în fața realității cu care mă confrunt în alte ipostaze ale mele, cum e cea de autor de texte politice. Misterul, miraculosul e o formă de evadare și de salvare a scriitorului care sunt. În volumul precedent, de eseuri și cronici literare, Scribul în grădina fermecată. Jurnal de lectură (2014), lăsam chiar prin acest titlu, „de basm”, cum i s-a spus – titlu care făcea trimitere la postura adolescentului visător, absorbit de lecturi și captiv al imaginarului – o aluzie la această parte mai intimă a ființei mele. De aceea, pot spune acum că prin noua mea carte, Zilele după Oreste, literatura, ficțiunea artistică își ia revanșa după o lungă perioadă în care am nedreptățit-o.

Misterul, oniricul, fabulosul, straniul, imaginea mișcată, conturul diluat, ambiguitatea, tonurile șterse, blurate, mi se par, ca orizont estetic și ca tehnică a instrumentării unui subiect, o adevărată mină de aur pentru literatură. Resimt această tentație borgesiană, a realismului magic, a proiecțiilor alegorice, îmbibate de simbolism și de nenumitul vânat, căutat, niciodată pe deplin prins în cuvinte… Duc mereu această luptă cu mine însumi, cu îngerul care-mi zâmbește enigmatic. Dintre scriitorii români mă simt apropiat, ca optică auctorială, de Mircea Ciobanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George… Ana Blandiana, mă refer la proza sa din Proiecte de trecut (oximoronul este un vehicul al acestei maniere de creație). Adică fantasticul difuz, fantasticul posibil, plauzibil, venit ca o prelungire a realului, fantasticul verosimil și cu atât mai tulburător, mai suculent artistic, pentru că îl simți mereu aproape, chiar dacă inaccesibil și evanescent. Însă trebuie și noi să visăm la ceva, nu? Să existe un univers, un cer înstelat care să ne fure… Mă văd adesea rătăcind printr-o pădure vrăjită, printr-un codru fabulos cu arbori uriași, ca în Tolkien, cu râuri de munte, reci și cristaline, pe care le trec, sărind din piatră în piatră, spre o căsuță de bârne, vânătorească, pitită sub brazi. Și adulmec, dimineața devreme, miresmele de cetină udă, și-mi ciulesc urechea la boncălăitul cerbilor, răzbind din depărtare. În aceste momente nu am nevoie de civilizație. Aș fi bucuros să mă pot lipsi de ea. Și ea de mine. I-aș cere un singur lucru: biblioteca și laptopul.

– Este acesta un ecou, o regăsire a ta după acea primă tentativă care era la începuturi, în adolescență, un roman de aventuri?

– Am fost mereu un visător, am trăit din cărți, din filme, din poveștile pe care le auzeam de la cei maturi. Toate acestea au creat un soi de ebuliție în mine, ce își cerea dreptul la cuvânt. Îmi doream să fiu mereu în altă parte. Să schimb dimensiunea geografică, dar și pe cea temporală, dacă ar fi fost posibil. Până la urmă, n-a fost decât o modalitate de a aprofunda sensul, specificul, drama locului în care mă aflu și de care mă simt foarte legat sufletește. De familia mea, de strămoși. Mi se pare fascinant gândul că suntem ultimul inel (dar nu cel de pe urmă!) din trunchiul unui copac sădit, cândva, de un grădinar pe care nu-l știm, dar înțelegem că fără el n-am fi ajuns să purtăm această discuție noi doi, Valentina. Mi se pare fascinant că oamenii de azi sunt vrejurile vizibile ale unei fantastice ramificări subterane. Ce sunt miturile dacă nu reminiscențele acelei lumi, care ne-a precedat? Un păienjeniș de capilare căruia îi adăugăm și noi niște celule pentru ca această „narațiune” să continue.

– Deși se vede o detașare de evenimente, o încercare de a le caracteriza oarecum, fără ură și părtinire, există în aceste pagini un gen de raportare la politic care este specific preocupărilor tale de ziarist. Cum ai caracteriza această trăsătură a scrisului tău?

– Este vorba de elementul analitic. Îmi place ca un text literar să aibă o armătură, o construcție bine sudată. O proză trebuie să aibă piloni siguri, nu-mi place deriva, plutitul fără țintă, deși genul acesta de pelerinaj, nu neg, își are farmecul său. Scrisul este oricum o aventură. Îți imaginezi în linii mari un subiect, îl construiești verigă cu verigă, cunoști punctul de destinație, dar niciodată nu știi cum vei ajunge acolo și dacă nu cumva curenți subacvatici, influențe pe care n-ai cum să le prevezi, nu-ți vor modifica traseul. Ca să convingă, o intrigă trebuie atent asamblată, mare atenție la detalii și să nu uiți vreun fir din cele cu care ți-ai început țesutul, altfel desenul din covor îți va ieși strâmb, greșit, asimetric. De aceea, mi-au plăcut mereu filmele și romanele polițiste, cu suspansul, cu logica lor bine supravegheată. Spre deosebire de proza psihologică, de atmosferă, intimistă etc., o narațiune detectivistă îți cere o concentrare maximă pe detalii și pe desfășurarea coerentă a unei trame. Cu cât subiectul e mai încâlcit, mai zigzagat, mai sibilinic, cu atât mai solid imbricat se cuvine a fi scheletul ascuns în „carnea” lui epică. Am construit Taxiul de noapte și Croaziera încercând să am această privire holistică, să le fac să stea bine pe picioare, în caz contrar mesajele, „filozofia” lor subiacentă ar fi fost compromise.
Politicul este una dintre sursele mele de inspirație, nu pot face abstracție de el, dar îmi propun să lucrez această materie cu uneltele scriitorului, nu cu cele ale ziaristului, pentru că n-ar mai fi proză. Un text literar inspirat din politic va avea inevitabil o dimensiune fantastică și metafizică, va evoca latura umbroasă, malefică a naturii umane.

– Ceea ce transpare în aceste proze este o anume eleganță a personajelor și chiar a frazei, expresia unei vieți trăite aproape de literatură și cultură în general. Cum vezi lucrurile din această perspectivă?

– Sunt un „optzecist”, adică un scriitor care pune preț pe lectură, bibliotecă, pe enciclopedie, pe cinematecă… Un scriitor trebuie să fie o persoană cultă, citită – se scrie azi în atâtea feluri încât riști să pari anacronic dacă nu citești mereu din literatura română și universală. Să fii la curent cu tehnicile literare, să-ți rafinezi discursul, să-ți îmbogățești vocabularul, pentru a putea exprima mai nuanțat lumea și complexitatea trăirilor psihologice, sufletești. Nu ajunge doar să simți mult, mai trebuie și să poți reda ce simți într-un fel memorabil. Iar personajele… sunt copiii mei de hârtie sau, mă rog, de pixeli, cum să nu-i iubesc? Sigur că învestesc mult în ele, iar dacă m-ai întreba la cine dintre ele țin mai mult aș spune: Ilona, Oreste și Justin. Dar și Baltazar, și Palade, și Laurențiu Voinea, desigur…

Stilul, scriitura sunt foarte importante, ca și anumite aspecte care țin de cunoașterea nemediată a vieții, de cunoașterea naturii umane. Asta se vede mai ales în dialoguri. Nici prea sofisticate, pentru că riști să cazi în artificialitate, nici prea banale, pentru a nu devaloriza textul, situațiile, personajele. Să pui preț pe cuvinte. Mai bine mai scurt, decât în exces. Concentrat, nu pletoric. Mai bine să dai senzația că tăcerile tale mustesc mistere și înțelesuri adânci, decât să plictisești cititorul cu digresiuni inutile. Cuvintele au o putere extraordinară, dacă sunt mânuite cu pricepere. Dozajul, proporția, adecvarea – acestea sunt „măsuri” care se învață. Așa cum un muzician exersează de nenumărate ori până obține nu doar sunetul potrivit dar și ușurința de a-l reproduce fără efort vizibil în timpul concertului. E genul de asociere dintre arte, dintre „strădanii interpretative”, pe care-l găsesc cel mai potrivit: muzica și literatura. Nu o știu din auzite, am trăit-o pe pielea mea, am făcut opt ani de vioară la Florești. Până la urmă „sirenele” literaturii au fost mai seducătoare, dar am rămas cu această preocupare pentru stil, pentru armonia eufonică a discursului… „Concertul” scriitorului e proba pe care o susține textul său la lectură. Nota falsă e imediat detectată. Cursivitatea sau, așa cum spui, „eleganța” frazei sunt rodul exigenței și al unei perpetue nemulțumiri de sine. E o muncă de salahor, anonimă, nu o paradă la patru ace.

– Se discută mult despre autenticitatea literaturii, despre o capacitate a ei, particulară, de a reflecta viața în formele ei grosiere, ca unic mod de a atinge această autenticitate. Ce crezi despre această concepție?

– Nu e concepția mea. Viața e infinit mai bogată și mai nuanțată ca să o epuizezi în forme grosiere. Nu-mi place limbajul frust, butucănos, vulgaritatea căutată, „sovietismele” și „rusismele” pe care le etalează unii autori basarabeni, ca dovadă a autenticității și dezinvolturii lor. E replica orgolioasă pe care ei o dau literaturii „apretate”, stilului elaborat, sofisticat care „denaturează” viața. Mi se pare, de asemenea, că aici se manifestă și un anumit complex în raport cu literatura română de azi, cu criteriile și exigențele ei mult prea ridicate. Îți exhibi diferența basa, o discutabilă originalitate, pentru a te remonta psihologic. Abordările fruste, limbajul împănat cu rusisme devine o marcă de identitate, se vrea un specific per se, nu acceptă să fie luat ca o insuficiență culturală. De aici până la moldovenismul ideologic, în cazul unora dintre acești prozatori, nu mai e decât un pas.

E bine să posezi diferite registre ale limbii, pentru a portretiza mai convingător niște personaje, dar aceste „îndrăzneli” auctoriale trebuie să aibă o miză estetică, în caz contrar nu vor provoca decât mici încrețituri la suprafața apei.

„Autenticismul” grosier mi se pare deja un trend depășit, epuizat, nu-mi mai spune nimic azi. Nu sunt un purist și nici un pudibond. O „poliție a moravurilor” nu are ce căuta în literatură. Nimic din ce îi este propriu omului nu-i poate fi străin artei. Literatura adevărată merge dincolo de permis, admis, cunoscut, acceptat, dincolo de convențional, dincolo de „morală”. Curajul estetic și existențial al scriitorului rezidă în spargerea tiparelor, în ruperea barierelor formale. Autenticitatea însă nu înseamnă simplism și vulgaritate, și nici aglomerare de platitudini. Când iau de pe raft o carte de poezie sau de proză vreau emoție, vreau înțelesuri adânci, vreau revelații cognitive. Vreau o lume autonomă. Nu-mi place să regăsesc în literatură transcrierea fidelă, ne-alambicată a realității. Dacă găsesc doar o copie, de ce-aș mai avea nevoie de literatură?

– În unele din prozele din Zilele după Oreste, mai ales în Croaziera, este vizibilă încercarea de a integra viețile eroilor într-un circuit european. Este literatura astăzi o formă în care europenitatea, spiritul care unește națiunile trebuie văzute explicit sau implicit?

– Unii cititori ai cărții mele m-au întrebat dacă plasarea personajelor și subiectelor în spații alogene e o strategie de marketing. Pentru că, afirmă ei, nu prea vorbesc despre Chișinău, despre Basarabia, deși am o nuvelă, Engleza pentru cei care pleacă, apărută inițial în Sud-Est Cultural, în care evoc primii ani ai destrămării URSS-ului, lumea literară și editorială de la Chișinău, e o scriere bazată pe o experiență autobiografică explicită. În alte nuvele zona noastră folclorică este limpede sugerată, chiar dacă nu spun „Moldova”, „Basarabia”, „România”… Nu m-am gândit deloc la strategii de vânzare sau de penetrare pe piețe străine. Am vrut doar să confer o doză de universalitate și exemplaritate acestor proze. E vorba de Europa de Est, cu tarele ei postcomuniste sau de o istorie a noastră mai veche, din cel de-al Doilea Război Mondial, construită în registru oarecum alegoric, buzzatian. Și e vorba de umanitate în general. De problema cunoașterii, a adevărului, a manipulării… Asta am încercat în Croaziera, dar și în Globul de cristal: să ies din prinsoarea naționalului, pentru a aproxima o capcană de alt nivel, una care vizează condiția (nici măcar europeană) a omului de azi, reificat printr-un exces de tehnologie și imagini reflectate. Ca oameni și ca artiști ar trebui să fim conectați nu doar la eternele noastre obsesii și neîmpliniri din acest colț de lume, ci să ne simțim membri ai unei comunități mai largi, să ne asumăm întregul patrimoniu cultural și istoric al umanității.

O să-ți dau un exemplu extraliterar. Basarabenii din diaspora trăiesc această tendință sau tentație a cosmopolitismului. Cunosc moldoveni din Italia care declară că și-au depășit condiția de victimă – atât de dragă nouă, celor de aici și celor din afară. Acești oameni, pe lângă serile culturale românești pe care le organizează cu regularitate, sunt implicați în diverse activități care vizează susținerea grupurilor de imigranți din Africa și Orientul Apropiat. Italienii, autoritățile din Roma, le-au spus la un moment dat: voi, moldovenii, sunteți de mai mulți ani aici, v-ați acomodat, v-ați integrat, ați muncit mult pentru asta, e timpul să-i ajutați și pe alții care vin din ținuturi mult mai nefericite decât țara voastră… E o maturizare pe care nu ar fi cunoscut-o rămânând acasă.

Emigrarea, depeizarea înseamnă un fel de aruncare în valuri. O trăiesc sute de mii de conaționali de-ai noștri. E firesc ca odată cu această epocă a de-teritorializării să se schimbe și paradigma culturală și chiar problema identității să fie formulată în alți termeni. Acum, de când putem călători fără bariere (decât cele materiale, e-adevărat, încă foarte constrângătoare), de ce să nu atragi în metabolismul tău creator experiențe transnaționale, dar fără a uita de unde vii, fără a-ți renega rădăcinile? Sper, îmi doresc ca romanul la care lucrez să exprime într-o măsură și mai mare această îmbrățișare a universalului.

– Se zice că în lume există tot ce suntem în stare să ne imaginăm. Și atunci „ce este realitatea” pentru Vitalie Ciobanu? Ai o definiție pentru ea?

– Nu am o definiție, dragă Valentina. O caut, uneori am senzația că o dibui, dar niciuna nu mă satisface. Am eu totuși o formulă la care țin, pe care am descoperit-o intuitiv, ca mai târziu, spre uluiala mea, să o găsesc confirmată în unele teorii ale fizicii cuantice: „realitatea” este relația dintre observator și obiectul privit. Altfel spus, realitatea nu există în afara unui observator, doar că și el intră în raza cuiva. Niciodată nu se știe cine pe cine privește. Și dacă tu filmezi, nu înseamnă că cineva nu filmează și el, în același moment, la spatele tău, încadrându-te într-o poveste de care habar nu ai – vorba lui Damian, unul dintre personajele cărții. Și încerc să ilustrez acest concept în Croaziera, unde tot ce se întâmplă este conținutul unui film, adică personajele care discută savant despre diferența dintre realitate și ficțiune, încap ele însele, în chip ironic, într-un scenariu fictiv, pe care nu-l controlează. Cum e și viața noastră. Ne putem întreba, filozofic, dacă deciziile pe care le luăm ne aparțin sau nu, dacă noi visăm sau suntem visați de altcineva, de un autor extramundan – cum s-au întrebat și înțelepții antici –, și dacă această lume nu e decât dansul umbrelor din peștera lui Platon. Dar indiferent dacă ne dramatizăm condiția echivocă sau o luăm ca pe un joc, nu putem ieși din această apă curgătoare care duce totul la vale: bucurii și tristeți, iluzii și certitudini.

____________

Sud Est Cultural nr. 3

Septembrie 2019