Vitalie Ciobanu

Una din neplăcutele revelaţii cu care a trebuit să ne acomodăm, în Basarabia, după 1989, îndeosebi în ultimii ani, au fost afirmaţiile unor reprezentanţi occidentali privind „originalitatea” identităţii moldoveneşti, orgoliul diferenţei de care ar trebui să ne lăsăm locuiţi în raport cu România, despre „multiculturalismul” ca marcă indelebilă a Republicii Moldova. „Voi sunteţi altfel, ne spuneau ei, lăsaţi-o mai moale cu „românismul” că-i speriaţi pe transnistreni, care nu vor mai dori să revină sub jurisdicţia Moldovei.” În acelaşi timp, sfătuitorii noştri din Vest atrăgeau atenţia României să-şi mai tempereze atitudinea de „frate mai mare”, pentru că răneşte sensibilităţile de balerină ale autorităţilor moldoveneşti.
AcelaÅŸi „pachet” de reproÅŸuri ÅŸi poveÅ£e l-a livrat, recent, autorităţilor române dl Kalman Mizsei – reprezentantul UE în Republica Moldova. Adăugând ÅŸi o observaÅ£ie dictată de ultimele evoluÅ£ii: BucureÅŸtiul ar trebui să-ÅŸi înăsprească legislaÅ£ia privind cetăţenia română acordată moldovenilor, întrucât prea mulÅ£i dintre ei îşi doresc paÅŸaport românesc pentru a pleca să muncească în Europa Occidentală, aspect ce deranjează atât ChiÅŸinăul, cât ÅŸi Bruxelles-ul. Dl Mizsei nu a rostit nici un cuvânt de rău la adresa regimului Voronin – adevăratul responsabil pentru exodul basarabenilor – ÅŸi nu a îndrăznit să critice Rusia, prezentă în Republica Moldova cu trupe ÅŸi armament greu fără nici-o bază legală, ignorându-ÅŸi propriile angajamente internaÅ£ionale, supunând Republica Moldova celui mai oribil ÅŸantaj politico-economic din câte le-a suportat aceasta după colapsul URSS-ului. România e de vină, cine altcineva?!…
Kalman Mizsei nu este primul şi, probabil, nici ultimul funcţionar european, care după ce îşi preia, într-un mod cât se poate de promiţător postul la Chişinău („promiţător” pentru speranţele noastre de democratizare), împrumută într-un mod jenant retorica gazdelor sale moldoveneşti. Acestea din urmă ştiu să fie convingătoare, mai bine zis, o ştiu cramele de la Cricova, unde au fost „dizolvate” în Negru de Purcari pretenţiile multor emisari UE şi OSCE, sosiţi în inspecţie prin zonă. Nu putem interpreta vorbele dlui Mizsei decât astfel: „valorile europene” se opresc la Prut, mai departe se întinde o altă împărăţie, cu reguli diferite, pe care Bruxelles-ul înţelege să le respecte. Mai departe e Rusia, „deşertul tătarilor”, labirintul din Creta. Nu deranjăm Minotaurul, îi servim tributul de est-europeni, pentru liniştea şi confortul nostru. Un lucru mai trist e că acest mesaj emană de la un diplomat originar dintr-o ţară fostă comunistă, care ştie – trebuia să o fi auzit la şcoală! – cum e să fii abandonat de „lumea liberă”, de Occidentul în numele căruia fraţii tăi mureau pe străzile Budapestei, în 1956, ciuruiţi de gloanţele sovieticilor.
Kalman Mizsei şi cei care îi susţin demersul fac referiri la cadrul legal existent azi în Uniunea Europeană, considerând improprii şi caduce factorii de natură istorico-morală (şi „sentimentală”, mai adaugă ei, cu dispreţ, de parcă ar rosti un cuvânt infamant), factori din perspectiva cărora statul român acordă cetăţenie basarabenilor. Or, basarabenii, precum bine se ştie, nu au renunţat de bună voie la cetăţenia română – au pierdut-o ca urmare a agresiunii staliniste din 1940. Exact la fel, adică tâlhăreşte, le-au fost luate românilor de-o parte şi alta a Prutului casele şi moşiile de către comunişti după război. Sunt crime din aceeaşi categorie, dle Mizsei! Dacă nu recunoşti validitatea acestor „sentimentalisme”, atunci, ca să fii logic până la capăt, ar trebui să pedepseşti Germania pentru faptul că acordă compensaţii urmaşilor evreilor ucişi în Holocaust, sau să-i ceri anularea legii prin care etnicii germani din fostul spaţiu sovietic sunt încurajaţi să se mute cu traiul în „patria strămoşilor”. Ar trebui să declari nule şi neavenite toate măsurile reparatorii pe care le-au adoptat guvernele democratice din Europa Centrală şi de Est după 1989, ca parte a revenirii la normalitate. Dacă însă recunoşti aceste drepturi unora şi le refuzi altora, înseamnă că introduci o discriminare în interiorul Uniunii Europene, înseamnă că împarţi ţările-membre în naţiuni de gradul 1 şi în naţiuni de gradul 2, recomandu-le acestora din urmă, vorba lui Jacques Chirac, să nu rateze şansa de a-şi ţine gura.
Uniunea Europeană, sau unii dintre oficialii săi, sunt gata să le ia moldovenilor singura soluţie existenţială pe care o au – cetăţenia română –, fără a le oferi nimic în schimb. Ni se predă mereu aceeaşi lecţie cinică: tot ce contează în „politica mare” sunt interesele, restul – adică drepturile individuale, valorile democratice, spiritul de justiţie – sunt fleacuri, victime colaterale.

E greu să nu legi vizita din 29 iunie, în Moldova, a premierului român, de adversităţile dâmboviţene. Chiar noul primar de Chişinău, Dorin Chirtoacă, a stimulat aceste speculaţii. Escapada sa fulgerătoare la Bucureşti, întrevederea cu d-nii Videanu şi Băsescu a fost luată în furci de presa comunistă, care l-a acuzat de servilism pro-român. Neparticiparea lui Chirtoacă la întâlnirea de la Ambasada României cu premierul Tăriceanu – colegul său de doctrină liberală – de data aceasta a oferit prilejuri de nemulţumire şefului Executivului român. Spre deosebire de unii care au salutat „intransigenţa” lui Chirtoacă, eu consider, dimpotrivă, că refuzul său de a se întâlni cu premierul Tăriceanu a fost o greşeală, indiferent de pretextele invocate. Tânărul primar nu ar trebui să dea senzaţia că polemicele dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu „au trecut Prutul”. El nu ar trebui să permită ca interesele generale ale locuitorilor urbei, în care are atâtea de rezolvat, să fie confiscate de luptele politice de la Bucureşti, întrucât e calea cea mai sigură de a le compromite.
Singura competiţie acceptabilă dintre d-nii Băsescu şi Tăriceanu în Moldova este una care ar produce fapte, nu vorbe. Bunele intenţii ale oficialilor români au fost consecvent sabotate de autorităţile comuniste, de aceea este preferabil să nu se mai facă promisiuni imprudente, ci să se remedieze lucruri ce stau la îndemâna administraţiei române. De pildă, situaţia vizelor şi simplificarea Legii cetăţeniei române pentru basarabeni. Spre deosebire de preşedintele Băsescu, venind la Chişinău, premierul Tăriceanu nu a riscat să treacă pe la Consulatul României, probabil pentru a nu se indispune. Însă ar trebui să ştie că în Moldova Zidul Berlinului s-a instalat la Consulatul Român. Mai nou, fără a oferi nici un fel de explicaţii, angajaţii de acolo eliberează vize moldovenilor doar cu durata maximă de 6 luni, chiar dacă ai paşaport valabil încă trei ani înainte. Poţi să demonstrezi că ai deplasări frecvente la Bucureşti în interes de serviciu: nici un fel de acte, nici un fel de dovezi din partea instituţiilor culturale din România cu care colaborezi nu vor putea înfrânge indolenţa funcţionarilor de la Consulat: ei preferă, absurd, să îngroaşe rândurile celor care adastă câte 8-9 ore la porţi, probabil dintr-o plăcere psihanalizabilă de a dispune de nişte oameni în suferinţă. Chiar nu poate fi schimbată această atitudine?
Un proiect în care intervenţia statului român nu necesită aprobările Chişinăului ţine de starea jalnică a gării Filaret din Bucureşti. Aici sosesc autobuzele şi microbuzele cu pasageri din Basarabia şi tot de aici pleacă îndărăt. Este „poarta” de acces în România, primul element de imagine a ţării pentru numeroşi moldoveni. Şi această „poartă” arată îngrozitor: o clădire jerpelită, murdară, bântuită de câini vagabonzi, manele şi indivizi care se înjură de mama focului în jurul meselor cu băutură. Dacă dl Băsescu, înainte de a fi ajuns preşedinte, şi-a asumat meritul de a fi renovat şi igienizat Gara de Nord, de ce nu ar face acelaşi lucru la Filaret primarul Videanu? Sau poate Ludovic Orban, ministrul Transporturilor, dacă are vreo atribuţie administrativă în această privinţă? Să faci ceva concret, să spui: uitaţi, aceasta-i isprava mea, ştiţi cum arăta înainte Filaretul – era o ruină – acum e una dintre zonele capitalei de care nu mi-e ruşine, nici mie ca primar sau ministru, nici vouă, ca locuitori sau oaspeţi ai Bucureştiului.
Un proiect ambiţios, în care România şi-ar putea proba capacitatea de membru-UE în relaţia cu Moldova, este schimbarea ecartamentului de cale ferată pe segmentul Chişinău-Ungheni. De 16 ani se vorbeşte pe această temă, dar trenurile tot mai stau câte trei ore la graniţă pentru a li se schimba roţile. Dacă această propunere, fireşte şi banii, ar veni de la Bruxelles, opoziţia oficialilor moldoveni faţă de un asemenea proiect strategic de conectare a Moldovei la Europa nu va mai putea fi susţinută cu aceeaşi consecvenţă.
Şi un ultim exemplu, de sezon. De câtva timp din alimentarele basarabene a dispărut berea românească, foarte apreciată pentru calităţile ei gustative. Apă minerală se mai găseşte, berea nu. „Ursus”, „Timişoreana”, „Silva” sau mărcile occidentale fabricate în România, cum sunt „Tuborg”, „Stella Artois” sau „Carlsberg”, au fost încet dar sigur dislocate de berea rusească şi cea ucraineană, adesea purtând pe ambalaj aceleaşi însemne occidentale. România a pierdut aici un război economic, un război ce nu a făcut încă subiectul de investigaţie nici al autorităţilor, nici al presei de-o parte şi alta a Prutului.
Iată destule probleme cu Basarabia, în care orgoliul autorităţilor române şi-ar afla un generos teren de competiţie. Numai să vrea.

Dorin Chirtoacă este, azi, numele speranÅ£ei în Moldova. Victoria sa în turul II al alegerilor pentru primăria ChiÅŸinăului în faÅ£a reprezentantului comuniÅŸtilor, ÅŸi încă obÅ£inută de o manieră zdrobitoare – 61,17% contra 48,83% – pare multora neverosimilă. Te uiÅ£i la aceste cifre, precum ardeleanul la girafă, ÅŸi îţi vine să exclami: „aÅŸa ceva nu există!”. ComuniÅŸtii, care au aruncat în luptă un candidat cu totul inconsistent, compensat însă prin uriaÅŸe resurse financiare, au presimÅ£it această evoluÅ£ie ÅŸi au scos din mânecă, în intervalul dintre cele două tururi, ultima lor carte: sperietoarea naÅ£ionalistă. Cutiile poÅŸtale din blocurile de locuinÅ£e au fost umplute de „fluturaÅŸi” care-i făceau candidatului liberal un portret de fascist ÅŸi legionar. „Chirtoacă este un naÅ£ionalist înveterat; Chirtoacă va elimina limba rusă din administraÅ£ie ÅŸi din mass-media; Chirtoacă va lichida drepturile minorităţilor etnice, îi va româniza cu forÅ£a pe ruÅŸi, ucraineni ÅŸi găgăuzi, le va confisca averile, îi va deporta din ChiÅŸinău…” Tineri cu tupeu împărÅ£eau trecătorilor în stradă foi volante cu acelaÅŸi conÅ£inut abject. Citindu-le, m-am simÅ£it transportat subit în sălbaticii ani ’90. Crezusem că în pofida puseurilor antiromâneÅŸti ale guvernării comuniste, asemenea manevre primitive de discreditare a adversarului au rămas în trecut… Åži nu m-am înÅŸelat. Alegătorii au evitat să cadă în plasa demogogiei oribile a comuniÅŸtilor ÅŸi au votat în proporÅ£ie covârÅŸitoare cu reprezentantul dreptei, simÅ£indu-se jigniÅ£i de atitudinea de vădită desconsiderare din partea puterii, care îşi imaginează că-i poate prosti la nesfârÅŸit pe cetăţeni.
GheaÅ£a s-a spart în Moldova. La ChiÅŸinău, unde lumea este mai cultă, mai bine informată, opÅ£iunea electorală rimează, din acest punct de vedere, cu situaÅ£ia din orice capitală central-europeană. ÃŽn provincie, comuniÅŸtii încă se situează pe primul loc ca număr de primari ÅŸi consilieri, dar terenul sub picioarele lor basculează asemeni unei nave în tangaj. Există multe centre raionale în care „roÅŸii” abia de-au reuÅŸit să adune o treime de mandate în consiliile raionale ÅŸi orăşeneÅŸti. Imobilismul guvernării comuniste, incapacitatea ei de a scoate „ţara” din sărăcie, ratarea integrării europene, componenta ideologică perimată care-i impregnează frazeologia – toate acestea au fost taxate, simbolic, de moldoveni încă în toamna trecută, când a răbufnit mareea cererilor de redobândire a cetăţeniei române. Cozile lungi de la ambasada ÅŸi consulatul României, formate de oameni care îşi doresc cetăţenia română după ce părinÅ£ii ÅŸi bunicii lor au fost privaÅ£i de ea prin dictat sovietic – chiar dacă ÅŸi-o doresc, mai ales, din raÅ£iuni pragmatice, dar aÅŸa s-a întâmplat mereu în istorie! –, este o realitate ce nu mai poate fi contestată de nimeni. Cum răspunde România acestui reviriment democratic din Moldova? Ce paÅŸi concreÅ£i va întreprinde, ce oportunităţi legislative va debloca, ce proiecte investiÅ£ionale va lansa în stânga Prutului, care să consolideze actualul trend anticomunist? Timpul pierdut în interminabile ciondăneli politice – văzute foarte prost ÅŸi în Basarabia! – a făcut deja ca BucureÅŸtiul să piardă sume imense de la Bruxelles, absolut necesare reconstrucÅ£iei interne. Åži atunci de ce-am crede că pe direcÅ£ia Moldova, cineva, la preÅŸedinÅ£ie sau guvern, ÅŸi-a bătut capul cu analize, previziuni, variante de lucru, strategii alternative?…
Noul edil-ÅŸef al ChiÅŸinăului va avea de escaladat un munte de probleme, va trebui să aburce, sisific, un pietroi care va tinde să-l readucă la punctul iniÅ£ial al temerarului său urcuÅŸ. Primăria capitalei basarabene e cunoscută ca o structură iremediabil coruptă: aici se învârt banii cei mai mulÅ£i ÅŸi, automat, înfloresc cele mai irezistibile tentaÅ£ii. Dorin Chirtoacă a promis să curme această stare de lucruri, aducând mai multă transparenţă, mai multă responsabilitate în exerciÅ£iul administrativ. Cunoscându-i intransigenÅ£a morală, nu mă îndoiesc că îşi va da întreaga silinţă. Va trebui însă să-ÅŸi asigure sprijinul noului Consiliu Municipal, pentru a-i trimite pe comuniÅŸti în opoziÅ£ie, iar ca să reziste în „războiul de uzură” pe care îl va avea de purtat cu administraÅ£ia centrală, arsenalul său nu se poate lipsi ÅŸi de niÅŸte lecturi din Machiavelli. Va ÅŸti oare să-ÅŸi aleagă consilierii, să înfrâneze pornirile înfocaÅ£ilor săi suporteri?…
ÃŽntrebări, întrebări… Victoria de la ChiÅŸinău a democraÅ£ilor este prea importantă în perspectiva schimbării din 2009, când vom avea alegeri parlamentare în Basarabia, pentru a fi irosită copilăreÅŸte acum. Sper ca acest lucru să fie bine înÅ£eles pe ambele maluri ale Prutului. AjutaÅ£i-l pe Dorin Chirtoacă!

Într-un context mult prea înfierbântat de discursuri vindicative şi tirade războinice, aş vrea să aduc în discuţie o temă care ne invită mai degrabă la reflecţie şi analiză minuţioasă – dacă vreţi, un obiectiv post-referendum, pentru o perioadă când sperăm să intrăm într-o nouă paradigmă politică, să aflăm un alt debuşeu energiilor naţionale: mai rodnic, mai creativ. Şi anume, conflictul din Transnistria.
Ce relevanţă are Transnistria pentru politica românească? Cum se poate extirpa acest abces purulent? Poate fi decuplată Moldova de fâşia de pământ din stânga Nistrului, devenită o piatră de moară agăţată de gâtul său, împiedicându-i avântul pe o cale românească ÅŸi europeană de evoluÅ£ie?… MulÅ£i dintre Dumneavoastră veÅ£i strânge din umeri sau veÅ£i da a lehamite din mână. La fel se manifestă ÅŸi mulÅ£i basarabeni atunci când se gândesc la Bucovina de nord sau la sudul Basarabiei, pe care le-a moÅŸtenit Ucraina de la defuncta Uniune Sovietică: respectiv, ca la niÅŸte teritorii pierdute, fără o legătură directă cu viaÅ£a lor actuală, deÅŸi acolo avem circa 500 000 de conaÅ£ionali, despre care nu ÅŸtim aproape nimic. Transnistria este o problemă românească, pentru că a fost inventată de Stalin în 1924 exclusiv pentru a torpila interesele româneÅŸti, pentru a submina integritatea teritorială a României, pentru a menÅ£ine Å£ara noastră într-o perpetuă stare de vasalitate ÅŸi nesiguranţă în raport cu Rusia. Căci dacă firmele ruseÅŸti de energie din România sunt faÅ£a „soft” a tentaculelor moscovite, Transnistria reprezintă miezul dur al modelului rusesc de civilizaÅ£ie: un muzeu sovietic sub aer liber, un sistem de represiune ÅŸi de îndoctrinare bine puse la punct, acÅ£ionând prin ÅŸicane ÅŸi diversiuni sistematice. Opinia publică românească îşi aminteÅŸte, poate, de asediul la care fuseseră supuse ÅŸcolile româneÅŸti de la Tiraspol, Tighina ÅŸi RâbniÅ£a, în vara-toamna lui 2004, de către trupele de securitate transnistrene. Ţăranii din satele de pe malul stâng al Nistrului, dar subordonate ChiÅŸinăului, trăiesc sub aceeaÅŸi ameninÅ£are: transnistrenii instalează posturi de control pe ÅŸosele, împiedicând accesul sătenilor spre loturile lor aflate de partea cealaltă a drumului, ÅŸi pământurile rămân nelucrate, năpădite de bălării. Postul de poliÅ£ie moldovenească din Tighina se află ÅŸi el într-un continuu harÅ£ psihologic cu administraÅ£ia locală, supusă Tiraspolului, putând fi evacuat în orice moment din clădirea pe care o ocupă. Din 1992 încoace, de când a fost semnat armistiÅ£iul dintre Moldova ÅŸi regimul de la Tiraspol, se poartă negocieri interminabile, a căror finalitate nu se întrevede nici după cooptarea unor observatori din partea Uniunii Europene ÅŸi a Statelor Unite. RuÅŸii refuză să-ÅŸi evacueze trupele ÅŸi muniÅ£iile din stânga Nistrului, în pofida angajamentelor asumate la summit-ul OSCE de la Istanbul, ÅŸi pretind inversarea condiÅ£iilor: mai întâi un acord ChiÅŸinău-Tiraspol – evident, cu garantarea intereselor ruseÅŸti -, apoi retragerea militară.
Marea problemă este că regimul de la Chişinău nu diferă în chip esenţial de cel de la Tiraspol, nu oferă un model de democraţie şi deschidere pro-europeană, care să motiveze Occidentul să se implice mai activ în zonă. Voronin foloseşte Transnistria ca un termen de comparaţie favorabil sieşi, pentru a abate atenţia de la abuzurile propriei guvernări, în plus, declară că nu are nevoie de Uniunea Europeană dacă preţul integrării Moldovei l-ar constitui abandonarea Transnistriei. Voronin, în felul său, spune adevărul. Europenizarea Basarabiei ar însemna sfârşitul partidului comunist, a cărui soartă liderul său o aşează mai presus decât interesele naţionale ale statului pe care îl conduce. Bruxelles-ul nu a înţeles această miză şi a refuzat să-i ofere Moldovei un orizont de integrare europeană, după model cipriot (adică excluzând Transnistria), un contract cu clauze aspre prin care să oblige autorităţile de la Chişinău să-şi schimbe năravul sau, dacă nu, să determine o schimbare politică în Republica Moldova. Bruxelles-ul a preferat mai degrabă să ignore problema, ferindu-se să deranjeze Rusia. Această politică s-a dovedit nu doar cinică şi imorală în raport cu moldovenii, ci şi complet lipsită de clarviziune. Pentru că va avea ca rezultat un stat moldovenesc transnistrizat, mai ostil Occidentului decât este acum, şi mai supus Moscovei decât a fost vreodată, după cum scria şi The Economist într-un recent articol.
Când apele învolburărilor politice interne se vor potoli, România va trebui să se ocupe de această problemă majoră de securitate naţională, care este Transnistria, raliindu-se Poloniei şi ţărilor baltice în efortul lor comun de a convinge Occidentul să nu cedeze în faţa revanşei ruseşti.

Cazul Kondyakov – om de afaceri, mason, kgb-ist, consultant politic, prieten de pahar şi agent de influenţă al lui Putin în România – a dezvăluit multiple ramificaţii în sferele puterii şi în mediul de afaceri de la Bucureşti, stârnind un cor de bâlbâieli şi explicaţii contradictorii ale celor implicaţi: la guvern şi printre parlamentarii ostili lui Traian Băsescu. Subiectul amestecului rusesc în criza politică din România vizează, dincolo de speculaţii şi exagerări, o gravă problemă de siguranţă naţională. Eu am un indiciu fără greş în această privinţă: România este una din ultimele ţări din Est care nu a expulzat nici un agent sovietic după 1989: au făcut-o polonezii, bulgarii, chiar şi estonienii, aflaţi de câteva săptămâni sub presiunea şantajului politico-economic al Moscovei, numai românii nu. Încercarea unui ministru de Externe – pe timpul guvernării CDR – de a vorbi despre un grup de spioni ruşi infiltraţi printre directorii de presă de la Bucureşti s-a soldat cu demisia acestuia: intrase pe un teren minat şi i s-a arătat cartonaşul roşu. După primele două mandate ale dlui Iliescu, susţinute sub binecuvântarea făţişă a Moscovei, cazul cu faimoasa „listă a lui Severin” mi-a apărut ca o manifestare indubitabilă a ocultei sovietice în România.
Dar în ce măsură poate fi probată influenÅ£a Rusiei în domeniul economic? Sunt investiÅ£iile ruseÅŸti ab initio lovite de suspiciune, de perfidie, de intenÅ£ii necurate? Trebuie oare demonizaÅ£i automat românii care dezvoltă relaÅ£ii de afaceri cu Rusia? Monopolul pe care îl deÅ£ine Rusia asupra resurselor energetice în această parte a lumii te obligă să ai un dialog cu ea. AdepÅ£ii reapropierii de Moscova o fac însă, ai zice, cu prea multă pasiune: încă puÅ£in ÅŸi îi vom auzi evocând „minunatele noastre tradiÅ£ii istorice”, „valorile comune”, „ortodoxia care ne leagă”… – exact cum o face Voronin la ChiÅŸinău. TotuÅŸi, nu cred că printr-o maliÅ£ie de tip dâmboviÅ£ean (în Basarabia asemenea pledoarii trezesc neliniÅŸte ÅŸi indignare, nicidecum ironii) se pot dezamorsa pericolele care ne vin dinspre ruÅŸi. Mult mai utile ne-ar fi discernământul ÅŸi voinÅ£a de a cunoaÅŸte adevărul, dacă se poate, în cât mai multe detalii. Altfel spus, trebuie operată distincÅ£ia între niÅŸte relaÅ£ii de afaceri legitime ÅŸi legale cu Estul, ÅŸi acÅ£iunile deliberate de subminare a interesului naÅ£ional prin intermediul capitalului rusesc, transformat în „mâna lungă” a Kremlinului.
ÃŽn această încercare, e bine să se „scaneze” chiar ÅŸi nivelul cel mai de jos, al mentalităţilor ÅŸi moravurilor care domină într-o firmă rusească din România. Am avut ocazia să stau de vorbă cu un basarabean, ÅŸef de echipă la Lukoil, în zona PloieÅŸtilor, unde acest concern posedă importante capacităţi de rafinare a Å£iÅ£eiului. Omul nu ÅŸtia nimic despre tranzacÅ£ii ÅŸi viramente bancare, dar mi-a povestit lucruri relevante pentru raporturile inter-umane, existente în întreprinderea sa. ElocvenÅ£a acestor fapte mărunte nu ar trebui neglijată. A fost angajat la Lukoil prin intermediul oficiilor forÅ£ei de muncă de la ChiÅŸinău, în baza unui acord privind recrutarea de muncitori basarabeni, vorbitori de rusă, pentru România. ÃŽntreprinderea de la PloieÅŸti are mulÅ£i angajaÅ£i din Moldova, dar ÅŸi numeroÅŸi localnici. „E greu să lucrezi cu românii, sunt pretenÅ£ioÅŸi, se uită mereu la ceas, nu vor să stea nici un minut peste program. Născocesc o mie de motive pentru a se eschiva de la muncă. ÃŽn schimb noi, moldovenii, putem fi chemaÅ£i ÅŸi în toiul nopÅ£ii, pentru că nu avem contract cu normă fixă”. „Şi Å£i se pare normal?”, l-am întrebat. „Nu, dar suntem plătiÅ£i bine.” Are un salariu de 500 de euro, impozabili. E fericit că stă într-un cămin curat, cu televizor ÅŸi baie separată, ÅŸi că un maxi-taxi îl duce gratuit (plăteÅŸte firma), pe el ÅŸi pe colegii săi, în weekend sau de sărbători să-ÅŸi vadă familia, acasă. ÃŽn Moldova ar fi putut doar visa la aceste condiÅ£ii. ÃŽn întreprindere limba rusă este obligatorie la nivelul administraÅ£iei, cine nu o cunoaÅŸte dintre inginerii ÅŸi managerii români, este concediat, pentru că nu poate lucra cu softurile noi, ruseÅŸti, introduse în ultima vreme. Atitudinea ÅŸefilor faţă de angajaÅ£i e diferenÅ£iată. Moldovenii sunt în general apreciaÅ£i pentru hărnicie ÅŸi loialitate, românii (adică „localnicii”, îmi vine să precizez mereu, pentru a nu induce, fără voie, o linie de demarcaÅ£ie interpretabilă politic) sunt trataÅ£i cu suspiciune – evident, în discuÅ£ii private – pentru faptul că… au luptat alături de germani împotriva Uniunii Sovietice. Ca să vezi ce greutate are, la Lukoil, memoria istorică!…
Este doar una dintre surprizele pe care ţi le rezervă cunoaşterea. Mai sunt şi altele.

“Franţa e la răscruce! Franţa se află în pragul unor mari schimbări! Franţa intră într-o epocă nouă!” – aceste sloganuri au însoţit campania electorală din hexagon, al cărei act final s-a consumat duminică, 6 mai, prin victoria candidatului dreptei, Nicolas Sarkosy. Ideea schimbării, susţinută de noul preşedinte francez, sună ciudat în Republica Moldova. De ce? Pentru că Republica Moldova nu vrea schimbări, Republica Moldova e mulţumită de situaţia sa prezentă. Mai mult. Republica Moldova se întoarce în trecut, şi asta se vede mai ales de 9 mai, când este etalată, din nou, recuzita comunistă a victoriei în aşa-zisul „Mare Război pentru apărarea Patriei”. Străinul aflat în trecere prin Moldova sau chiar un basarabean reîntors acasă după o perioadă mai lungă petrecută în Occident va găsi televiziunile de la Chişinău invadate cu filme sovietice de război, sufocate de miturile şi simbolistica lor perimată. Te uiţi la televizor, traversezi centrul capitalei basarabene, ornat cu panouri care proslăvesc victoria sovietică asupra fascismului, şi nu-ţi poţi crede ochilor. Te întrebi dacă prăbuşirea regimului comunist sovietic nu a fost o halucinaţie, dacă Moldova nu a trăit cumva în ultimii 16 ani în visul unui opioman. Cel de-al doilea război mondial a fost o mare tragedie, iar destinul de azi Basarabiei este consecinţa directă a acestuia. Tocmai de aceea, ar trebui ca opinia publică să ceară autorităţilor mai mult respect pentru adevărul istoric. De mult a venit timpul să se ia calcul fapte ascunse, ieşite la iveală după deschiderea unor arhive sigilate vreme de decenii, fapte care vorbesc, de exemplu, despre intenţia lui Stalin de a invada primul Europa, ceea ce a făcut ca războiul să devină o competiţie între cele două mari imperii totalitare, nazist şi comunist, pentru obţinerea unor avantaje strategice. Guvernanţii de la Chişinău „uită” de pactul Ribbentrop-Molotov, preferă să treacă sub tăcere contribuţia aliaţilor occidentali la înfrângerea lui Hitler. Nu veţi găsi în discursurile preşedintelui Voronin – ţinute, de regulă, în rusă – sau în luările de cuvânt ale altor oficiali moldoveni nume ca Churchill, Roosevelt, Eisenhower, De Gaull (dacă a pomenit pentru prima dată pe doi dintre ei – pe britanic şi pe american –, în cuvântarea sa de 9 mai din acest an, Voronin a făcut-o doar pentru a le cita elogiile, circumstanţiale, la adresa Armatei Roşii: aşadar, nu a ieşit din paradigmă!). Nu veţi auzi din gura autorităţilor comuniste nici un cuvânt despre debarcarea în Normandia sau despre imensele convoaie americane, cu alimente şi echipamente, care au ajutat Moscova pe toată durata războiului. Poziţionarea exclusiv pro-sovietică a puterii de la Chişinău în interpretarea celui de-al doilea război mondial – exact invers decât o fac estonienii! – ignoră cu desăvârşire consecinţele reocupării Basarabiei de către URSS în perioada postbelică: foametea, gulagurile, deznaţionalizarea, reprimarea drepturilor omului. Stilistica festivistă de 9 mai a autorităţilor comuniste este cu atât mai ridicolă cu cât, între timp, triumfătoarea Uniune Sovietică a dispărut de pe harta lumii (oare de ce?), iar tinerii moldoveni au un singur vis: să plece spre tărâmurile înfloritoare ale foştilor inamici din Vest, pentru că ţara lor nu le oferă nici un viitor.
„Franţa se întoarce în Europa!” – această declaraţie-manifest a lui Nicolas Sarkozy era preluată a doua zi după victoria sa în alegeri de presa din întreaga lume. Întoarcerea Republicii Moldova în himera numită Uniunea Sovietică are parte, din nefericire, de infinit mai puţină atenţie.