Transnistria – o problemă românească

Într-un context mult prea înfierbântat de discursuri vindicative şi tirade războinice, aş vrea să aduc în discuţie o temă care ne invită mai degrabă la reflecţie şi analiză minuţioasă – dacă vreţi, un obiectiv post-referendum, pentru o perioadă când sperăm să intrăm într-o nouă paradigmă politică, să aflăm un alt debuşeu energiilor naţionale: mai rodnic, mai creativ. Şi anume, conflictul din Transnistria.
Ce relevanţă are Transnistria pentru politica românească? Cum se poate extirpa acest abces purulent? Poate fi decuplată Moldova de fâşia de pământ din stânga Nistrului, devenită o piatră de moară agăţată de gâtul său, împiedicându-i avântul pe o cale românească ÅŸi europeană de evoluÅ£ie?… MulÅ£i dintre Dumneavoastră veÅ£i strânge din umeri sau veÅ£i da a lehamite din mână. La fel se manifestă ÅŸi mulÅ£i basarabeni atunci când se gândesc la Bucovina de nord sau la sudul Basarabiei, pe care le-a moÅŸtenit Ucraina de la defuncta Uniune Sovietică: respectiv, ca la niÅŸte teritorii pierdute, fără o legătură directă cu viaÅ£a lor actuală, deÅŸi acolo avem circa 500 000 de conaÅ£ionali, despre care nu ÅŸtim aproape nimic. Transnistria este o problemă românească, pentru că a fost inventată de Stalin în 1924 exclusiv pentru a torpila interesele româneÅŸti, pentru a submina integritatea teritorială a României, pentru a menÅ£ine Å£ara noastră într-o perpetuă stare de vasalitate ÅŸi nesiguranţă în raport cu Rusia. Căci dacă firmele ruseÅŸti de energie din România sunt faÅ£a „soft” a tentaculelor moscovite, Transnistria reprezintă miezul dur al modelului rusesc de civilizaÅ£ie: un muzeu sovietic sub aer liber, un sistem de represiune ÅŸi de îndoctrinare bine puse la punct, acÅ£ionând prin ÅŸicane ÅŸi diversiuni sistematice. Opinia publică românească îşi aminteÅŸte, poate, de asediul la care fuseseră supuse ÅŸcolile româneÅŸti de la Tiraspol, Tighina ÅŸi RâbniÅ£a, în vara-toamna lui 2004, de către trupele de securitate transnistrene. Ţăranii din satele de pe malul stâng al Nistrului, dar subordonate ChiÅŸinăului, trăiesc sub aceeaÅŸi ameninÅ£are: transnistrenii instalează posturi de control pe ÅŸosele, împiedicând accesul sătenilor spre loturile lor aflate de partea cealaltă a drumului, ÅŸi pământurile rămân nelucrate, năpădite de bălării. Postul de poliÅ£ie moldovenească din Tighina se află ÅŸi el într-un continuu harÅ£ psihologic cu administraÅ£ia locală, supusă Tiraspolului, putând fi evacuat în orice moment din clădirea pe care o ocupă. Din 1992 încoace, de când a fost semnat armistiÅ£iul dintre Moldova ÅŸi regimul de la Tiraspol, se poartă negocieri interminabile, a căror finalitate nu se întrevede nici după cooptarea unor observatori din partea Uniunii Europene ÅŸi a Statelor Unite. RuÅŸii refuză să-ÅŸi evacueze trupele ÅŸi muniÅ£iile din stânga Nistrului, în pofida angajamentelor asumate la summit-ul OSCE de la Istanbul, ÅŸi pretind inversarea condiÅ£iilor: mai întâi un acord ChiÅŸinău-Tiraspol – evident, cu garantarea intereselor ruseÅŸti -, apoi retragerea militară.
Marea problemă este că regimul de la Chişinău nu diferă în chip esenţial de cel de la Tiraspol, nu oferă un model de democraţie şi deschidere pro-europeană, care să motiveze Occidentul să se implice mai activ în zonă. Voronin foloseşte Transnistria ca un termen de comparaţie favorabil sieşi, pentru a abate atenţia de la abuzurile propriei guvernări, în plus, declară că nu are nevoie de Uniunea Europeană dacă preţul integrării Moldovei l-ar constitui abandonarea Transnistriei. Voronin, în felul său, spune adevărul. Europenizarea Basarabiei ar însemna sfârşitul partidului comunist, a cărui soartă liderul său o aşează mai presus decât interesele naţionale ale statului pe care îl conduce. Bruxelles-ul nu a înţeles această miză şi a refuzat să-i ofere Moldovei un orizont de integrare europeană, după model cipriot (adică excluzând Transnistria), un contract cu clauze aspre prin care să oblige autorităţile de la Chişinău să-şi schimbe năravul sau, dacă nu, să determine o schimbare politică în Republica Moldova. Bruxelles-ul a preferat mai degrabă să ignore problema, ferindu-se să deranjeze Rusia. Această politică s-a dovedit nu doar cinică şi imorală în raport cu moldovenii, ci şi complet lipsită de clarviziune. Pentru că va avea ca rezultat un stat moldovenesc transnistrizat, mai ostil Occidentului decât este acum, şi mai supus Moscovei decât a fost vreodată, după cum scria şi The Economist într-un recent articol.
Când apele învolburărilor politice interne se vor potoli, România va trebui să se ocupe de această problemă majoră de securitate naţională, care este Transnistria, raliindu-se Poloniei şi ţărilor baltice în efortul lor comun de a convinge Occidentul să nu cedeze în faţa revanşei ruseşti.