Omul sub lupă

Cartea care mi-a marcat intrarea în maturitatea culturală a fost Procesul lui Franz Kafka. Am citit-o în primul an de facultate, la Chişinău, în 1981, într-un context ce aducea mult cu practicile descrise de autor, dar pe care eu nu le conştientizam, lipsindu-mi punctul privilegiat al cunoaşterii ansamblului şi esenţei unui regim totalitar. De ce? Pentru că eram în interior. Nu poţi înţelege un sistem aflându-te sub dominaţia mentală a acestuia. Puterea lui rezidă în răgazul refuzat victimei, în lipsa perspectivei contemplative care, altfel, te-ar scoate în afara cercului de cretă. Am căpătat ulterior „vedere exterioară” ascultând Europa Liberă, citind alte cărţi şi participând la discuţii „disidente” cu unii colegi de Universitate, dornici să atingă la rândul lor realitatea, să pătrundă dincolo de suprafaţa concavă a oglinzii, care ne întorcea mereu propria noastră imagine chircită.
Lectura Procesului m-a bulversat. Mai întâi, singurătatea personajului principal, Josef K., suferinţa lui care scăpa majorităţii oamenilor. De parcă ar fi traversat un deşert în mijlocul unui oraş suprapopulat şi mulţumit de sine. Morbiditatea acelei viziuni mi-a inspirat câteva pagini de „jurnal intim” impregnate de aceeaşi respiraţie clorotică. Mi se părea că singura atitudine justă pentru un scriitor e să colecţioneze dovezi ale extincţiei: frunze uscate, cruci de cimitir, lumină crepusculară, statui răsturnate în iarbă. Îl vedeam pe K. asemeni unei furnici în drumul căreia Conspiratorul ocult, inaccesibil vederii sale, aşează diverse obstacole, spre a-i abate mersul: o piatră, un creion, o coajă de nucă, exact cum făceam eu în copilărie, dintr-o „sadică”, s-ar spune azi, dorinţă de a stăpâni peste o fiinţă de rang inferior. O altă imagine simbolică mi se asocia cu „logistica” de lectură a bunicii mele: protagonistul lui Kafka părea prizonierul unei lupe fixate deasupra capului său („omul sub lupă!”, mi-am zis), care îi hipertrofia angoasele sufleteşti în detrimentul celorlalte „valori” ale vieţii. Era o privire necruţătoare, exclusivă, ce prindea sporadic şi alte chipuri intrate în raza existenţei sale tracasate, expulzându-le în secunda următoare. Josef K. rămânea singur cu frica şi neputinţa sa.
A doua surpriză a fost de ordin estetic. În Procesul descoperisem pentru prima dată un alt fel de pariu auctorial. Autorul nu-şi propunea o intrigă şi personaje chemate să susţină subiectul prin caracteristicile lor individuale, acordându-i un statut subaltern, ci derula anamneza unei psihoze, amalgamând o sumă de scene şi amănunte ce configurau o „cale a cunoaşterii” pentru eroul principal. În starea de anxietate insinuată ca un abur otrăvit în textura relaţiilor sale cu lumea, protagonistul are revelaţia că este complet dezarmat în faţa unui rău impersonal ce loveşte aleatoriu. Începând chiar cu prima propoziţie – „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.” – această intrare abruptă în „temă”, lipsită de preparative „artistice” şi înflorituri de scenografie, m-a şocat. Relatarea sobră, fără nici un fel de preocupare pentru expresivitatea formală, se situa la antipodul cărţilor din literatura română cu care eram obişnuit, emana o atracţie irezistibilă. Persuasiunea textului se baza pe economia de mijloace „tehnice” – tropi, subterfugii de construcţie – şi pe miza, mult mai importantă, a autorului, pe care o intuiam obscur. Nu reuşisem la acea primă lectură, epurată în ce mă priveşte, cum spuneam, de un background orientativ, să-mi reprezint în termenii de mai sus „vraja” Procesul-ui kafkian, dar rămăsesem cu impresia unei cărţi excepţionale, care îmi procura o dublă revelaţie: întâlnirea cu adevărul politic şi social al secolului XX – masificarea şi reificarea individului –, şi cu adevărul estetic al epocii – abandonarea subiectului de tip clasic, în favoarea unuia ce ilustrează sau, mai bine zis, dă „carnalitate” unor teze preexistente.
Am recitit de curând Procesul, la adăpostul experienţei de viaţă şi lectură dobândită între timp şi, din fericire, am regăsit plăcerea primului contact cu universul lui Kafka, adăugându-i deschiderea unor „alveole” semantice – atmosfera de persecuţie difuză, tribunalele ascunse în podurile caselor, persistenţa unei culpe incerte şi cu atât mai devoratoare psihic (întrucât nu aflăm niciodată substanţa acuzaţiei – aşadar, pretinsul „pariu auctorial”!) Un sistem care generează frică pentru a se putea menţine şi autoreproduce. Cred că nu este pur totalitarism aici. În „falansterul” comunist pe care noi, est-europenii, îl ştim atât de bine nu aveai iluzia contra-măsurilor de apărare descrise de autor – reţeaua hachiţelor avocăţeşti, interminabilele audieri, „întâmpinările” către judecători, „achitările aparente” ş.c.l. – din contră: represiunea se exercita de plano, făţiş, şi nu se încurca în proceduri. Iar mai târziu, în era socialismului multilateral dezvoltat, nimeni nu şi-a mai pus problema respectării, oricât de vagi, a drepturilor inculpatului – participam cu toţii la acelaşi contract dezumanizant. Or, în Procesul, e vorba mai degrabă de imaginea coşmarescă a excesului de ordine şi legalitate într-o societate care funcţionează în respectul tradiţiei „vechiului regim”. Elementul care va consacra romanul lui Kafka, conferindu-i o remarcabilă relevanţă în următoarele decenii, va fi teribila previziune a „omului mic”, nimerit între rotiţele maşinăriei implacabile a Legii. De fapt, a arbitrarului, imposibil de cuprins într-o formulă inteligibilă şi deci eliberatoare. O altă revelaţie mai recentă mi-a furnizat precizia judecăţilor naratorului, plăcerea sa particulară de a susţine, prin comentariu marginal, descrierile, dialogul, gesturile personajelor, de a face psihanaliză indirectă. Senzaţia de „abis” rezultă din lipsa de sens pe care este chemată să o servească eşafodajul epic. „Răul este ceea ce nu putem înţelege”, pare să ne spună Kafka.
Deloc întâmplător una din preocupările de bază ale democraţiilor consolidate este actul de justiţie. Filmografia americană, în special, abundă în procese judiciare, în cadrul cărora magistraţii, procurorii şi avocaţii oferă un spectacol al demontării răului, relevând făptaşii şi mobilurile crimelor săvârşite (aceste filme m-au atras întotdeauna, ca şi, de la Procesul încoace, literatura de factură analitică, nu calofilă, proza „de idei”, nu aşa-zisul „poetic” dependent de metafore). Cu alte cuvinte, în societăţile libere şi secularizate răului i se refuză aura metafizică, forţa lui este „exorcizată” prin inginerie detectivistică. Totul este ca mecanismul deconstrucţiei să nu-şi devină suficient sieşi, să nu paralizeze în convingerea propriei infailibilităţi, în caz contrar, previziunile lui Kafka s-ar putea materializa în cea mai bună dintre lumile posibile. Demonicul pândeşte mulţumirea de sine a perfecţiunii, pentru a reintra, triumfător, în scenă.
Îi datorez lui Kafka reperele conduitei mele morale şi accesul către un alt orizont literar. Forţa lui de sugestie a străpuns oglinda.