Scribul în grădina fermecată

A opera diferenţieri în aria largă şi generoasă a scrisului este o abilitate pe care o capeţi cu timpul, prin evoluţie intelectuală, şi ca urmare a unor schimbări de peisaj, a diviziunii „muncii literare” într-o societate policromă, eliberată de cauţiuni ideologice. Dar, până să se deseneze topografia exactă a visurilor tale, ca în orice geneză, lucrurile sunt tulburi.
O vacanţă de iarnă, când am umplut un caiet de cincizeci de pagini cu personaje şi scene picareşti pe care aş fi dorit să le găsesc la alţi autori – aşa mi-aş descrie debutul absolut în literatură. Am spus debutul absolut, nu unul „instituţionalizat”. Fără nici o preocupare pentru stil, pentru structura narativă, pentru armonia eufonică a discursului. Doar ce-ul frust, nu şi cum-ul sibarit, vorba unui scriitor basarabean, angoasat de complexitatea tehnicilor literare din proza de azi. Mai târziu, considerând că selecta îndeletnicire îmi impune şi un anumit decor, un ritual al adecvării la blazon, mi-am construit scenografia, spectaculară, a scribului studios: vara, în grădina părinţilor mei, sub bara la care făceam exerciţii fizice dimineaţa, mi-am instalat o masă pentru un alt fel de antrenament: aglomerând-o cu cărţi, caiete, dicţionare. Cum s-ar înconjura un alchimist de prafuri, retorte şi bizare instrumente de măsură. Citeam pe nerăsuflate, îmi transcriam panseuri memorabile din gânditorii lumii, îmi umpleam carnetele cu neologisme, arhaisme şi terminologie navală, utile viitoarelor mele creaţii. O grefă de spirit într-un paradis al culorilor şi al aromelor naturii. Ce poate fi mai încântător decât acest răsfăţ polisemantic? Aveam o foame teribilă de modele, devoram romane gen Martin Eden, de Jack London, identificându-mă sută la sută cu protagonistul, tresăream, o dată cu el, la fiecare plic pe care i-l aducea poştaşul, cu speranţa că poate de data aceasta va primi vestea mult aşteptată: că o revistă din capitală a acceptat să-i publice povestirile pe care le-a trimis, într-o nebunie, mai multor magazine literare. Îmi plăcea să mă raportez mai ales la această primă etapă a neliniştilor şi dezamăgirilor viitorului scriitor, reciteam cu nesaţ tribulaţiile acestui eroic Sisif al scrisului, frenezia sa neostoită mă înfiora. Răsplata gloriei de la final nu mă mai interesa, mi se părea redundantă, aproape o jignire pentru nobleţea suferinţelor de dinainte. Am rămas şi azi un pasionat al cărţilor şi filmelor cu scriitori, unde mai sper să descopăr „reţete de succes” şi comportamente exemplare pentru cineva dedicat trup şi suflet literaturii.
Aceste însufleţiri ţin însă de registrul ingenuităţilor adolescentine. Al nevoii insaţiabile de a exprima ceva, de a-ţi ordona emoţiile, frământările incandescente. O potenţială magmă textuală care îşi cere dreptul la formă, dar şi teribila rezistenţă a cuvintelor ce nu se lasă îmblânzite. Gândul terifiant care te macină la această vârstă este să nu clachezi, să nu „îngraşi” şi tu humusul rataţilor literaturii. Momentul dur al profesionalizării, altfel spus „coborârea cu picioarele pe pământ”, intervine atunci când nu mai scrii doar din plăcere sau din „neputinţa de a tăcea”, ci dintr-o obligaţie contractuală, cum este, bunăoară, textul pe care îl citiţi (chiar această din urmă propoziţie nu poate depune mărturie pentru ce va urma; ea resimte în spatele ei doar presiunea termenului de predare şi conturul vag al ideii ce mi-a fost sugerată de redacţia lui Lettre internationale, revista care mi-a comandat acest text). Scrisul se înşurubase rău de tot în mintea mea, şi aş putea spune că am ajuns la Facultatea de Jurnalism de la Chişinău dintr-un pariu personal, dorind să-i contrazic pe colegii mei de clasă. Ei nu credeau că voi îndrăzni să „aplic” (cum s-ar zice azi) la o altă specialitate decât la Litere. Că nu voi imita traseul tatălui meu, profesor de limba şi literatura română, care mi-a predat în şcoală. Convingerea lor se baza pe o premisă complet falsă: părinţii nu s-au opus alegerii mele şi chiar m-au încurajat să perseverez în această direcţie. Sigur, încă nu ştiam că visul de scriitor, pe care-l nutream, o dată plecat de acasă, trebuia să se „descarce” în alte date. Nu vei cunoaşte limitele şi autoamăgirile unui univers familial, rămânând în marsupiul său protector. Aveam o idee foarte aproximativă despre ce mă aşteaptă dincolo de fruntariile copilăriei şi adolescenţei, şi mai ales ce se aşteaptă de la un ins cu dioptrii premature ca mine.
„Să fii un ostaÅŸ neobosit pe frontul ideologic al partidului. Să nu laÅŸi să treacă nici o zi fără un rând scris!” – aceste cuvinte ÅŸi altele asemenea erau gravate, aÅŸ putea spune, cu fierul roÅŸu pe conÅŸtiinÅ£a studenÅ£ilor de la facultatea de Jurnalism. Le repetau fără istov o duzină de profesori imbecili, români ÅŸi ruÅŸi, în frunte cu decanul – un individ slăbănog, chelbos, destul de tânăr dar îndoctrinat până în măduva oaselor, care se stropÅŸea ori de câte ori te vedea pe culoarul facultăţii pendulând fără un scop precis. Considera că o doză de săpuneală profilactică nu strică. ÃŽn Universitate eram persecutaÅ£i dacă citeam cărÅ£i româneÅŸti – ele puteau fi cumpărate în oricare altă republică sovietică, la librăriile cu literatură din ţările CAER, nu ÅŸi în RSS Moldovenească! – ÅŸi „turnaÅ£i” cu voluptate de numeroÅŸii informatori, colegi de-ai noÅŸtri, racolaÅ£i prin înfricoÅŸare sau contra unui supliment la bursa de 40 de ruble ÅŸi, adesea, a promisiunii unor posturi bine retribuite, după absolvire, în presa de partid ÅŸi chiar în ierarhia politică. Eu am urmat sfatul unor prieteni mai vârstnici ÅŸi mai experimentaÅ£i, ÅŸi am ajuns la editură. O specializare în cadrul facultăţii care mi-a permis, oriÅŸicum, să rămân în lumea cărÅ£ilor, să scap de formele brutale ale prostituÅ£iei ziaristice. Nici nu aÅŸ fi suportat.
Acolo, la editura Literatura Artistică (ulterior rebotezată „Hyperion”), ocupându-mă de operele scriitorilor sovietici moldoveni, am început să fac critică literară. Scriam avize ÅŸi recenzii interne, studiam fizionomiile autorilor ÅŸi le „scanam” psihologiile, contemplam mecanismele influenţării oculte a procesului literar prin ingerinÅ£a politicului în fibra inefabilă a inspiraÅ£iei lirice. O editură cu circa o sută de angajaÅ£i, cu o contabilitate ÅŸi o secÅ£ie de corectură supradimensionate, cu o armată de pictori ilustratori, de regulă alogeni (exista ÅŸi în acest domeniu o concurenţă surdă între români ÅŸi… ceilalÅ£i, pictori ÅŸcoliÅ£i la Moscova, în ţările baltice sau la Institutul de poligrafie de la Lvov – un conflict favorizat ÅŸi de specificul profesiunii: servindu-se de un limbaj universal, al liniilor ÅŸi culorilor, arta grafică lărgea arena competiÅ£iei, dar ÅŸi favoriza diversele cabale interetnice într-un climat încărcat de suspiciuni ÅŸi denunÅ£uri jegoase). Am fost angajat aici pe jumătate de normă, în anul V, terminal, de studii, ÅŸi practic uitasem drumul la facultate: aveam cursuri puÅ£ine, ne aflam în faza premergătoare ieÅŸirii de pe banda rulantă, sub chip de produs ideologic finit, pe punctul de a ne vărsa în „marea paradă” (în termenii lui Jean-François Revel). Colegii mei se speteau la Radio ÅŸi Televiziune, alergând pe stradă cu reportofonul, vânând evenimente trase la indigo, alÅ£ii luau pieptiÅŸ lanurile ÅŸi fâneÅ£ele patriei, pentru a relata despre realizările agriculturii socialiste în presa scrisă (n-am greÅŸit topica: în presa scrisă erau ÅŸi relatările, ÅŸi realizările). Eu mă lăfăiam printre scriitori: mă consideram un comod, un ales, un burghez. Cu toate acestea, jurnalismul colegilor mei era mult mai spectaculos decât puricatul manuscriselor la editură. EvoluÅ£iile ce au urmat, în câţiva ani, le-au dat dreptate. PoziÅ£ia lor – promiscuă, mobilă, proteică – le-a permis să se lanseze în diverse activităţi lucrative: politică, afaceri, combinaÅ£ii financiare. Eu mă mulÅ£umeam doar cu un „laborator de studiu” în cadrul unei instituÅ£ii aproape eterate, dacă o priveai din exterior, cu un ochi profan. O editură, în condiÅ£iile socialismului dezvoltat, reprezenta o lume închisă, cu reguli ÅŸi coduri specifice, din care puteai face un serial televizat gen Districtul, Santa-Barbara sau Spitalul de urgenţă, ori mai degrabă o telenovelă sud-americană, capitalizând chipuri, caractere, adversităţi de alcov ÅŸi răbufniri de patimi (inclusiv erotism licenÅ£ios ÅŸi defulări alcoolice), trădări cinice ÅŸi subterfugii de învăluire, replieri strategice ÅŸi tresăriri punctuale de curaj, pe mai multe linii de subiect întretăiate. Fiecare din aceÅŸti omuleÅ£i ce populau „ecranul” existenÅ£ei mele de atunci îşi căra în spate o biografie de intelectual strivit între rotiÅ£ele sistemului. AdunaÅ£i împreună, încastraÅ£i în acelaÅŸi pervers angrenaj, ei participau (participam, de fapt, căci nu mă pot exclude din ecuaÅ£ie!) la forjarea unei identităţi de grup, sub presiunea istoriei, în umbra grea a diversiunilor securiste ÅŸi a cenzurii insidioase. La editură am cunoscut elanurile libertăţii din epoca Gorbaciov – începuserăm să publicăm primele cărÅ£i cu litere româneÅŸti după război în Basarabia, înainte de adoptarea oficială a grafiei latine, tot aici am prins revoluÅ£ia română din decembrie ’89, dar ÅŸi gustul amar al unor „campanii electorale”, când m-am angajat, alături de alÅ£i colegi, să agităm spiritele pentru aducerea la cârma instituÅ£iei a unui scriitor din generaÅ£ia noastră, la acea dată politician de viitor (se întâmpla în 1994). Åži am reuÅŸit. După doi ani „directorul nostru” a candidat la preÅŸedinÅ£ia Republicii Moldova. Cariera sa politică între timp s-a încheiat în coadă de peÅŸte.
Pot spune, aşadar, că editura m-a lansat în jurnalismul cultural, deschizându-mi perspectivele criticii literare – în această perioadă am publicat primele cronici şi articole în presa culturală –, servindu-mi în plus materia ruminală a unor subiecte de proză cu personaje din fosta lume literară, practicând mersul pe sârmă, „acrobaţia” ideologică. Această experienţă a libertăţii îngrădite şi, ca un pandant, respectul pentru „cultura înaltă”, cu valoare soteriologică, am păstrat-o ca un semn distinctiv al generaţiei noastre, optzeciste. Automat, direcţia revistei pe care am înfiinţat-o în octombrie 1994 – Contrafort – a combinat „noua estetică”, de sorginte postmodernă, cu imperativul etic şi, subiacent, cu un obiectiv politico-civic, de neevitat într-o margine rarefiată ca Basarabia. Nu aveam nici un fel de experienţă în branşă. Am învăţat din mers. Să faci integral o revistă, de la prima la ultima pagină, să-i construieşti un profil, să o gândeşti „la milimetru” mi s-a părut un lucru fascinant în zorii acestei aventuri, şi unul tot mai obositor pe parcurs, când s-au mai aplatizat bucuriile şi entuziasmele începutului. Pentru că realizezi, la un moment dat, că timpul în faţa ta se comprimă, iar trecutul se descompune în dâre palide. Ca responsabil într-o redacţie, eşti mai ales manager şi jurnalist cultural, decât autor propriu-zis, îţi baţi capul cu ce să umpli sumarul, te chinui să obţii textele altora, şi abia la urmă îţi vezi de propriile „compuneri”.
O revistă este un instrument de putere culturală, o pârghie de influenţă, un mediu de emulaţie, un furnizor de climat şi un catalizator de idei, în absenţa căruia scriitorii ar vieţui lacustru, cocoţaţi într-un picior, ca stârcii în baltă, strigându-se de la distanţă, încurcându-se în jocul reverberaţiilor înşelătoare. Vei găsi mereu numeroase argumente care să-ţi motiveze această salahorie în ordine socială. Dar, în acelaşi timp, nici unul dintre ele nu mă împiedică să-l vizitez, din când în când, în clipele mele de linişte, pe adolescentul din grădina fermecată, inundată de culorile şi miresmele verii. Pe scribul tânăr aşezat între cărţi de filozofie şi hărţi de navigaţie, asediat de dicţionare şi astrolaburi, visând cu ochii deschişi la un ţinut pe care nimeni nu l-a mai văzut, la o lume întrupată din cuvinte.