Când scriitorul nu e întrebat

Ne-am obişnuit să tratăm locul în care vieţuim cu atitudinea insului resemnat: nu e nimic de făcut, am fost „plantaţi” la o margine nefericită a lumii, expusă unor interminabile agresiuni. La noi binele apare ca un intermezzo stingher în masivitatea compactă a răului. Avem cu toţii asemenea momente de exasperare, când ni se pare că a miza pe o realizare la nivel colectiv e o iluzie păgubitoare. Nimeni nu-ţi va restitui timpul pierdut cu puseuri altruiste. Şi atunci ne refugiem în meserie, în proiecte personale. Norocoşi sunt cei cărora jurnalele de ştiri le oferă un contrast cu atât mai puternic faţă de – vorba lui Alexandru Paleologu – lucrurile cu adevărat importante. Literatura este unul dintre aceste lucruri inefabile şi concrete care te ajută să suporţi mai uşor injustiţia vremurilor. Ea îţi dă un sens, o direcţie în învălmăşeala contingentului. Artiştii au acest privilegiu, nu şi oamenii lipsiţi de pasiunea creaţiei, a creaţiei de orice fel.
Am trăit în ultima săptămână două evenimente care mi-au reaprins credinţa în forţa comuniunii umane bazată pe valori, nu pe interese. Mai întâi, festivalul „Zile şi nopţi de literatură”, organizat la Neptun de Uniunea Scriitorilor. Apoi un alt eveniment cu participare internaţională: European borderlands, derulat în trei etape: Bucureşti, Iaşi, Chişinău. Prezenţa unor confraţi din Occident, dialogul cu ei te obligă să treci dincolo de stratul superficial al obsesiilor vernaculare. În străinătate acest lucru se întâmplă cumva de la sine (acolo tu eşti excepţia, iar ceea ce te transcende – regula). În ţară, însă, faţă în faţă cu nişte oaspeţi străini, capeţi brusc o perspectivă nouă asupra ta însuţi, eşti îndemnat să cauţi universalul comunicării, nu particularităţile care dezbină. Din acest motiv nu-i invidiez deloc pe jurnalişti: pe ei meseria îi obligă să consume zilnic, fără pauze de respiraţie, „deşeurile” politicii, făcându-i în cele din urmă să creadă că aceasta este singura realitate care contează şi că dacă te situezi în afara ei nu exişti.
Când spun asta, nu pledez pentru extragerea din politic, ci pentru lărgirea spaţiului arondat acestuia prin aducerea unor oameni noi în prim-plan. E chiar absurd, mă întreb, e chiar inutil să cerem televiziunilor din România, trecând peste zâmbetele batjocoritoare ale chibiţilor naţionali, să nu ne mai agreseze cu aceeaşi maşinărie de tocat vorbe deşarte, cu aceleaşi feţe uzate şi partituri râncede, reluate seară de seară cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună? Ar trebui să le declarăm un boicot general, să le surpăm audienţa. Când l-am întrebat pe Mircea Dinescu la Chişinău, de ce scriitorii români nu sunt invitaţi de televiziuni (altele decât TVR Cultural, post pe care nu toată lumea îl prinde) cu excepţia a două-trei nume care nu salvează nimic, el mi-a răspuns că cele mai penibile, mai bătrânicioase emisiuni TV sunt emisiunile culturale. Dar nu despre subiectele literare era vorba, ci despre chestiunile de interes general dezbătute „pe sticlă”. Scriitorii posedă un capital pe care nu-l întrec în valoare toate vilele, maşinile, conturile bancare şi colecţiile de artă ale parlamentarilor. Ei au credibilitate. Excelenţa culturală, fireşte, nu înseamnă neapărat competenţă şi în chestiuni de legislaţie sau economie, dar ea sporeşte bunul-simţ, induce sentimentul (salvator) al măsurii într-o comunitate sărită de pe şine. Scriitorii pot contribui prin discursul lor, prin felul lor de a pune problema la educarea unei conştiinţe europene, pe care degeaba o aşteptăm de la politicieni.
Este adevărat că nouă ne lipseşte, în România, tradiţia intelectualilor publici, obişnuiţi să ia atitudini, să fie întrebaţi pe teme de interes general – şi îmi vin în minte două exemple franceze notabile în acest sens – André Glucksmann şi Bernard Henri-Lévy. La noi marginalizarea de azi a scriitorilor români se dovedeşte în continuare consecinţa neimplicării lor în timpul comunismului, când majoritatea dintre ei au sperat că retragerea în turnul de fildeş îi va apăra de urgie. Ei bine, nu i-a apărat şi le pune în faţă o notă de plată şi în democraţie. Numai că aşa am ajuns într-o fundătură: numărând la nesfârşit bubele intelectualilor, reale sau închipuite, îi lăsăm să vorbească în numele nostru, ocupându-ne întreg timpul disponibil, pe nişte panglicari de duzină – indivizi cinici, lipsiţi de scrupule, peltici şi analfabeţi – , care decid asupra destinului naţional, din cauză că societatea nu ştie să-şi formuleze criteriile şi să-şi selecteze valorile. E o situaţie scandaloasă.