Vitalie Ciobanu

Noul plan de reglementare a crizei transnistriene nu e neapărat despre Kosovo, văzut ca un obiect de troc al Rusiei cu Occidentul. Povestea planului rusesc pentru Transnistria e relevantă, mai ales, pentru realităţile interne din Republica Moldova, pentru natura regimului de la Chişinău şi pentru interesele sale electorale. Dacă în toamna anului 2003, Voronin a tras pe sfoară Rusia, de data aceasta s-ar putea să înşele Occidentul, punându-l în faţa faptului împlinit: semnarea unui acord care va legitima regimul separatist de la Tiraspol. Preşedintele comunist a spus emisarilor occidentali, între care şi David Kramer, adjunctul asistentului Secretarului de Stat american, care a făcut o vizită la Chişinău săptămâna trecută, că un asemenea plan nu există, deşi el există, pentru că nu iese fum fără foc: nu putea să „transpire” în detalii tehnice atât de precise, dacă ar fi fost doar o invenţie a presei. Totul este învăluit într-un strat gros de secretomanie, aşa cum îi place lui Mark Tkaciuk, consilierul de politică internă al dlui Voronin, „eminenţa cenuşie” a regimului. Despre ce se urzeşte în legătură cu Transnistria s-ar putea să nu ştie nici cele mai importante figuri, după preşedinte, în ierarhia politică a Moldovei, adică premierul, speaker-ul, şefii comisiilor parlamentare, miniştrii. La Chişinău nu se poartă nici un fel de dezbateri publice pe această temă, deşi în joc e destinul naţional şi puterea are datoria să întrebe cetăţenii dacă şi în ce condiţii ar dori să reprimească regiunea secesionistă în componenţa statului moldovean.
Un plan negociat în culise, departe de ochii Lumii Libere, nu poate fi decât fundamental ostil intereselor naţionale. Cel mai clasic exemplu al acestui gen de comploturi care au victimizat Basarabia îl constituie protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov. De ce s-ar arunca, aşadar, regimul de la Chişinău într-o asemenea bulboană? Miza este electorală. După ratarea integrării europene, singura chestiune care ar mai îmbunătăţi imaginea comuniştilor este aşa-zisa reîntregire a ţării, adică reîncorporarea Transnistriei. Şi o recuperare a regiunii separatiste, fără o curăţare prealabilă a acesteia de trupe ruseşti şi muniţii, de kgb-işti, bandiţi şi mafioţi, se va solda nu cu „românizarea” Transnistriei, ci cu transnistrizarea Basarabiei. Exact pe placul comuniştilor. Limba română, valorile naţionale, libertăţile democratice – totul va fi eliminat pentru a se asigura liderilor de la Tiraspol şi celor ce se vor aşeza în structurile puterii de la Chişinău un maxim confort psihologic. Automat, Moldova va spune adio Uniunii Europene, care nu i-a oferit un orizont de aderare după model cipriot, deşi ar fi putut.
Pentru a obţine acordul Rusiei, Voronin va trebui să facă o serie de concesii. Prea multe concesii, întrucât, o dată minţită, Moscova nu se va mulţumi cu puţin. În noiembrie 2003, Putin a fost literalmente întors de la trapa avionului ce urma să-l aducă la Chişinău, unde, într-un decor festivist de felul celui ce a însoţit, pesemne, descinderea lui Petru cel Mare la curtea domnitorului Dimitrie Cantemir, la 1711, ar fi trebuit să ciocnească o cupă de şampanie cu vasalii locali, Smirnov şi Voronin, în cinstea marelui succes al diplomaţiei ruseşti în „străinătatea apropiată”, însă „beiul” moldovean a refuzat în ultima clipă să semneze memorandumul Kozak. Moscova, fireşte, nu va admite o nouă ofensă. Ea ameninţă Occidentul cu un nou Război Rece şi nu se va împiedica în „ciotul” de la gurile Nistrului.
O altă problemă care găseşte Moldova extrem de vulnerabilă în faţa unui nou plan rusesc pentru Transnistria este inexistenţa unei Opoziţiei interne, capabile să se opună sinistrei conspiraţii. În toamna lui 2003, baricadele erau clar delimitate: de o parte comuniştii rusofili, de cealaltă parte formaţiunile democratice, reunite într-un Comitet pentru Apărarea Independenţei şi Constituţiei, care a reuşit să mobilizeze zeci de mii de oameni în stradă. Animatorul principal al protestelor de atunci a fost PPCD-ul lui Iurie Roşca. Azi, Roşca e aliatul lui Voronin şi va fi primul sacrificat pe altarul reconcilierii cu Transnistria, pentru că nimeni nu va mai avea nevoie de serviciile lui. Alte fracţiuni ale Opoziţiei sunt şantajate cu dosare de corupţie, iar partidele extraparlamentare nu au acces la televiziunea de stat şi deci nu există ca forţă electorală.
Cine să salveze Moldova? Occidentul e departe, România e paralizată de propriile sale conflicte politice. Doar un miracol, eventual. Însă miracolele sunt apanajul retrospectiv al trubadurilor naţionali. Şi nu avem nici o garanţie că „a doua zi” aceştia vor mai avea un obiect al muncii.

Pe la începuturile crizei politice din România, ambasadorul Statelor Unite, Nicholas F. Taubman, rugat să comenteze „scandalul bileţelului”, a spus sec: „This is the democrasy!” Câteva săptămâni mai târziu, acelaşi ambasador însă rostea un avertisment reţinut ca formă, dar categoric în conţinut, privind impresia dezagreabilă pe care o provoacă investitorilor străini tensiunile de pe scena politică românească. Semn că există nişte limite dincolo de care dezbaterea democratică trece în disoluţie a autorităţii de ţară, devine un prejudiciu major adus interesului naţional. Totuşi, putem întrezări şi o latură pozitivă în această perpetuă stare confruntaţională: actorii politici se supraveghează între ei şi îşi cenzurează reciproc derapajele.
Republica Moldova are un singur centru de putere: preşedintele Voronin. Celelalte instituţii sunt nişte simple anexe executive. Şeful statului este şi prim-secretarul partidului comunist de guvernământ, care se comportă în faţa liderului său asemeni „Marii Adunări Naţionale” ceauşiste. Este de neimaginat ca premierul Tarlev să aibă o altă opinie decât preşedintele, şi acest lucru s-a văzut de curând cu prilejul măsurilor de relaxare economică, propuse de dl Voronin în cadrul unei şedinţe de guvern. Iniţiativa preşedintelui cuprinde trei aspecte: legalizarea, contra unei taxe de 5% , a capitalurilor acumulate prin metode neordodoxe; o amnistie fiscală pentru toţi evazioniştii de până acum şi, în sfârşit, eliminarea impozitului pe profitul reinvestit. Iniţiativa preşedintelui, care frizează liberalismul extrem, este – mai întâi – profund jignitoare pentru cei ce şi-au plătit cu regularitate dările la stat. Apoi, lipsa de încredere a oamenilor de afaceri faţă de comunişti nu are cum să încurajeze declararea veniturilor. Nu e deloc sigur că această tandră invitaţie adresată economiei subterane nu se face în vederea unei viitoare re-naţionalizări sau reîmpărţiri a averilor: actuala putere declanşase adevărate represalii în primul ei mandat, 2001-2005, la adresa unor firme cu capital străin, inclusiv românesc. Nu scăpase acestor presiuni nici compania spaniolă „Union Fenosa”, proprietarul reţelelor electrice din centrul şi sudul Moldovei, care era presată la acea dată să-şi vândă activele unui gigant rus în domeniul energiei. Ei bine, aşa cum spuneam, guvernul a înghiţit pe nemestecate ideea preşedintelui privind iertarea averilor ilicite şi acum va trebui să se dea de ceasul morţii implementându-i revelaţiile economice. La fel de neverosimil este ca şi speaker-ul parlamentului, Marian Lupu – un tânăr politician, sărit oportun în ambarcaţiunea comuniştilor – , să-l contrazică vreodată pe Voronin, reamintindu-i că Moldova este totuşi republică parlamentară şi că preşedintele are un rol constituţional precis delimitat în relaţia cu puterea legislativă.
Sub paravanul acestei subordonări de tip piramidal a instituţiilor statului, comuniştii îşi continuă opera de deznaţionalizare a basarabenilor. O dispoziţie recent emisă de cancelaria prezidenţială cere tuturor ambasadelor Moldovei din Occident să înlocuiască sintagma „limba română” cu „limba moldovenească” în corespondenţa şi în contactele cu autorităţile din statele respective. În acest scop vor fi puse la dispoziţie dicţionare ale „limbii moldoveneşti”, se vor organiza cursuri de limbă şi cultură „moldovenească”, vor fi resuscitate o serie de ONG-uri însărcinate cu susţinerea „etniei moldoveneşti” în diaspora. În paralel, Academia de Ştiinţe de la Chişinău a fost somată să elaboreze suportul conceptual al „limbii moldoveneşti”, altfel spus savanţii sunt forţaţi să-şi calce pe conştiinţă. Aceeaşi circulară secretă prevede ca România să fie denunţată pe plan internaţional pentru dizolvarea pretinsei Asociaţii a Moldovenilor, înfiinţată la Iaşi, pe care Voronin şi ai lui intenţionaseră să o folosească în scopuri propagandistice. Este doar o secvenţă din lungul şir de abuzuri – o adevărată mineriadă comunistă! – împotriva valorilor naţionale româneşti. Actuala guvernare de la Chişinău se comportă, aşa cum s-a mai spus, ca un regim de ocupaţie. Pe lângă această listă de păcate, rechizitoriul adus lui Traian Băsescu de către coaliţia antiprezidenţială este pur şi simplu ridicol, o batjocură la adresa bunului simţ, de care Voronin râde în gura mare. Pe el nu are cine să-l suspende.
Din fericire, România nu este o zonă ocupată, ca Basarabia, şi are libertatea să-şi facă singură tot răul pe care şi-l doreşte.

La Floreşti, judeţul Soroca, oraşul în care m-am născut, există o cruce de lemn comemorativă, înălţată pe locul unde s-a aflat Cimitirul Eroilor Români, căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Sovieticii au ras cu buldozerele Cimitirul – aşa cum au făcut-o peste tot în imensul spaţiu pe care l-au cucerit, de la Konigsberg la Marea Neagră –, iar pe terenul astfel „curăţat” au repartizat terenuri pentru case. E un întreg cartier de locuinţe acolo, despre care nu ai crede niciodată că au fost ridicate pe oasele ostaşilor români. Strada cu două benzi asfaltate, separate printr-o fâşie de pomi şi arbuşti, ce trece prin faţa fostului Cimitir, a fost botezată bulevardul Victoriei şi împodobită la celălalt capăt cu un avion de vânătoare sovietic, avântat spre cer, simbolizând forţa invincibilă a armatei roşii. Am pus cap la cap aceste realităţi duminică, a doua zi de Înviere, când am vizitat împreună cu părinţii mei şi cu dl Vasile Moldovanu, directorul muzeului din localitate, Crucea Eroilor Români. Cred că este un moment potrivit să fac această evocare acum, în săptămâna luminată, pentru a ne aminti că există lucruri ce definesc într-o măsură mai mare profilul unui popor decât obscenităţile politice expuse sub lumina reflectoarelor în România sau decât abuzurile regimului comunist din Republica Moldova.
La cincisprezece zile după ce au atins Nistrul la Soroca, diviziile 170 şi 198 germane, precum şi divizia 8 infanterie română, au fost îndreptate spre sud-vest, în zona Văii Răutului, unde au avut de înfrânt o puternică defensivă sovietică. La Cimitirul Eroilor Români din Floreşti au fost înhumaţi 363 de militari, căzuţi pe aceste locuri între 14 şi 18 iulie 1941. Dintre ei mai mult de jumătate, mai precis 205, au rămas neidentificaţi. Memoria ostaşilor români care s-au sacrificat pentru eliberarea Basarabiei de comunism a trebuit să aştepte circa 50 de ani pentru a ieşi din ilegalitate. Cel ce şi-a dat toată silinţa pentru asta, la Floreşti, este entuziastul muzeograf Vasile Moldovanu. În 16 iulie 2000, prin implicarea Fundaţiei Române „George Pomuţ” de la Timişoara, pe locul fostului Cimitir al Eroilor Români a fost inaugurată răstignirea de lemn despre care vorbeam, executată de artistul Eugen Barbos, fiind a patra cruce comemorativă militară înălţată în afara graniţelor actuale ale României. A fost o ceremonie impresionantă, cu participarea unor preoţi de pe ambele maluri ale Prutului şi a autorităţilor locale, inclusiv a prefectului de Soroca. În 2001, după venirea comuniştilor lui Voronin, crucea de lemn de pe bulevardul Victoriei a început să se degradeze, deşi oamenii au continuat să depună flori la poalele ei. Noii guvernanţi s-au grăbit în schimb să înfrumuseţeze memorialul sovietic din Floreşti, amenajând şi un „foc veşnic”, care arde zi şi noapte. Fiecare putere cu morţii ei, cum se zice. Neglijarea Eroilor Români, a celor dispăruţi sau a celor vii – pentru că în Basarabia mai trăiesc câteva mii de foşti combatanţi ai Armatei Regale, atâţia câţi au supravieţuit războiului şi lagărelor de exterminare staliniste –, continuă să mutileze destinul postsovietic al acestei vechi provincii româneşti.
În Republica Moldova, ultima conflagraţie mondială furnizează subiectul unor intense dezbateri politice, în care istoricii de meserie au rolul de adjuvanţi ai unor teze preexistente. Eliberare sau ocupaţie? Această dilemă învăluie deopotrivă datele de 28 iunie 1940, 22 iunie 1941 şi cea de 24 august 1944, când a avut loc aşa-zisa operaţiune Iaşi-Chişinău. Forţele politice îşi extrag legitimarea în funcţie de interpretările formulate pe seama acestor evenimente. Comuniştii ridică în slăvi biruinţa sovieticilor în cel de-al doilea război mondial, excluzând, semnificativ, orice referinţă la puterile occidentale aliate (o camaraderie de arme inconfortabilă pentru ei) jenantă pentru ei) şi instrumentând propagandistic crimele lui Antonescu împotriva evreilor. Partidele filoromâne de la Chişinău au viziuni diametral opuse. Soluţia ieşirii din acest clinci interminabil nu poate fi decât devoalarea întregului adevăr despre tragediile celui de-al doilea război mondial şi ale deceniilor ce au urmat şi, dacă ar fi posibil, instituirea unui moratoriu asupra manipulărilor istoriei.
În lipsa unui proiect de viitor capabil să pună capăt acestor dispute, trecutul rămâne un element mult prea activ în confruntările politice ale prezentului. Până nu vor fi definite valorile Moldovei europene, Eroii Români care zac sub asfaltul Floreştilor vor aştepta în van ca jertfa lor să-şi recapete sensul pierdut şi omagiul pe care îl merită.

Am privit întotdeauna cu interes şi îngrijorare scena politică rusă. Dacă locuieşti la Chişinău ştii foarte bine că ştirile care parvin de acolo nu sunt neapărat „externe”, oricât ai spera că Europa, în falnica ei expansiune, va înghiţi în cele din urmă şi Basarabia, care tremură, suspendată, între Est şi Vest. Nu mă pot raporta la Rusia ca la un brand comercial şi nici cu nostalgia (ironică sau doar muiată în sos cultural) devenită o modă în unele cercuri intelectuale de la noi. Tocmai de aceea nu voi conteni să deplor faptul că avem, în România, atât de puţini experţi în probleme ruseşti (şi răsăritene, în general), că statul român, în ciuda istoriei sale „păţite”, nu şi-a creat un departament specializat, o „divizie analitică Est”, capabilă să furnizeze decidenţilor politici şi opiniei publice scanări minuţioase şi raţionamente valide legate de acest spaţiu din proximitatea României, spaţiu care continuă să exercite, asupra unora dintre noi, o sumbră fascinaţie, precum „deşertul tătarilor” lui Dino Buzzati. În lipsa unei cunoaşteri reale a ceea ce se întâmplă în Rusia de azi vom fi mereu în contratimp, şi în raporturile diplomatice, şi în afacerile interne, unde nimeni încă nu s-a gândit să investigheze ce se întâmplă în interiorul acestor avanposturi de influenţă politico-economică, reprezentate de firmele ruseşti de energie pe piaţa românească. În schimb, vom auzi, chiar din gura unor politicieni de „şcoală nouă” de la Bucureşti, abili în jocul de-a informaţiile, pledoarii surâzătoare pentru recuperarea relaţiei cu Rusia.
Să o recuperăm, dar cum? Nu e uşor să răspunzi la această întrebare, când vezi cum îşi „recuperează” regimul Putin însuşi relaţia cu cetăţenii. În ultimul week-end, la Moscova şi Petersburg, trupele OMON au snopit în bătaie mii de participanţi la marşul „celor de altă părere”, reuniţi pentru a protesta faţă de politica de suprimare a libertăţilor democratice. Avem de a face cu o mare putere scăpătată, foarte iscusită în diplomaţie şi extrem de versată în jocul de şah (mai puţin tandră, după cum s-a văzut, cu campionii acestui sport – Garry Kasparov, azi un lider al opoziţiei ruse, a fost arestat şi el sâmbăta trecută de poliţie). Relaţia României cu Rusia nu poate fi decât una a măsurilor de precauţie, dublate de inteligenţă şi curaj – o virtute temută şi respectată de fosta împărăţie, credeţi-mă pe cuvânt.
Azi, întregul establishment politic şi mare parte a intelighenţiei de la Moscova sunt obsedate de „revanşa Rusiei”, de „renaşterea imperiului, pentru că Rusia poate rezista doar ca imperiu”, reclamă demnitatea ei compromisă în epoca „vândutului” Gorbaciov şi în „anii beţivi” ai lui Elţîn. Clamează, pe voci şi tonalităţi diferite, nevoia Rusiei de a i se recunoaşte statutul special pe scena internaţională, pe potriva măreţiei sale istorice şi a imenselor bogăţii naturale de care dispune. Un singur lucru scapă acestor predici delirante: renaştere naţională, dar în baza căror valori? Cu ce au înlocuit actualii lideri politici şi spirituali de la Moscova – între ultimii numărându-se şi cineastul Nikita Mihalkov, oaspetele din aceste zile de la Bucureşti, faimos pentru obedienţa sa în faţa Kremlinului –„Codul moral al constructorilor comunismului”? Cu ideologia „maicii Rusii” pravoslavnice, sau cu cinismul veninos, cu insaţiabila poftă de înavuţire a foştilor „CK”-işti?
ÃŽn capodopera sa, Oglinda, Andrei Tarkovski citează prin gura unui copil-personaj un fragment dintr-o scrisoare a lui PuÅŸkin către Ceadaev. Poetul rus deplânge acolo faptul că schisma din sânul Bisericii CreÅŸtine a condus la excluderea Rusiei de la marile momente fondatoare ale civilizaÅ£iei occidentale. ÃŽnsă, pe de altă parte, plusează PuÅŸkin ÅŸi Tarkovski alături de el, pentru că în mod evident îşi asumă viziunea ilustrului său predecesor, nu ar renunÅ£a pentru nimic în lume la destinul patriei sale, căci anume stepele nesfârÅŸite ale Rusiei au salvat Occidentul de invazia hoardelor mongole. Tarkovski a murit în 1986, în exil. Nu ÅŸtim ce opinie ar fi avut asupra evoluÅ£iilor post-sovietice din Å£ara sa. Dar ne întrebăm ce ÅŸanse ar avea Rusia să evolueze de la viziunea idilică, naiv-compensatoare, pe care o proiecta un mare artist Å£inut sub presa totalitarismului sovietic, către o democraÅ£ie de tip occidental? Sunt oare compatibile resursele spirituale ale acestei naÅ£iuni cu valorile civice ale Occidentului, care înseamnă democraÅ£ie, drepturi ale omului, libertate de expresie, supremaÅ£ie a legii, responsabilitate a guvernanÅ£ilor în faÅ£a cetăţenilor, alegeri libere ÅŸi corecte?… PriveÅŸti la poligonul de încercare care a redevenit Rusia sub domnia lui Putin ÅŸi îţi piere cheful unor asemenea pertractări. Dar dacă, într-un viitor nu prea îndepărtat, răspunsul ar fi pozitiv, cu siguranţă că ÅŸi noi, românii, am răsufla uÅŸuraÅ£i.

Există o contradicÅ£ie clară între felul în care îşi reprezintă binele public un intelectual ÅŸi un om politic. Intelectualul are tendinÅ£a să construiască un model cosmogonic al lumii, să-i dea coerenţă ÅŸi logică, să-l ajusteze în toate părÅ£ile lui componente potrivit unor principii ÅŸi reguli imuabile, dacă se poate transcendentale. Politicianul este animat de dorinÅ£a de putere, de o ambiÅ£ie joasă – joasă nu neapărat în sens moral, ci în sensul preocupărilor telurice, concrete, materiale, din care este compusă în general viaÅ£a oamenilor. Politicianul joacă partitura intereselor de grup, participă la o convenÅ£ie ludică. El lucrează cu efemeride: cu sondaje, conjuncturi, cu simpatiile flotante ale electoratului care îl obligă să-ÅŸi calibreze dorinÅ£ele după posibilităţile sale reale. Pentru un om politic binele public este o meserie, nu o gnoză, un sport, nu o credinţă, un set de tehnici de lucru, nu un decalog scrijelit cu litere de foc pe tablele lui Moise. Continue reading →

Ieri la ChiÅŸinău, democraÅ£ia ÅŸi libertatea de expresie au primit o lovitură chiar din partea celor care au datoria să le protejeze, adică forÅ£ele de ordine. Faptele se cunosc. PoliÅ£ia a reÅ£inut câteva grupuri de cetăţeni care doreau să aniverseze Unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. ManifestanÅ£ii au fost brutalizaÅ£i, urcaÅ£i cu forÅ£a în dube ÅŸi duÅŸi la Comisariatul de PoliÅ£ie. ÃŽntre cei reÅ£inuÅ£i erau membri ai Partidului Liberal, în frunte cu liderii Mihai Ghimpu ÅŸi Dorin Chirtoacă, activiÅŸti ai organizaÅ£iei Hyde Park, dar ÅŸi reporteri de la posturile PRO TV ChiÅŸinău ÅŸi DTV, prezenÅ£i acolo pentru a-ÅŸi face datoria profesională. JurnaliÅŸtii au fost bruscaÅ£i deopotrivă cu manifestanÅ£ii, iar casetele filmate au fost demagnetizate, de parcă ar fi conÅ£inut cine ÅŸtie ce secrete de stat. Continue reading →

Apele mâloase, maronii, curgeau la vale, amestecând în spuma lor murdară ÅŸipci de gard, crengi rupte, ustensile de gospodărie, hoituri de păsări ÅŸi vite umflate. Cutia televizorului abia de mai putea încăpea furia dezlănÅ£uită a viiturii. Ravagiile sale erau sugerate de realizatorii de ÅŸtiri printr-un generic terifiant, fixat în josul ecranului: „România sub ape”. Nimic nu se compară, ca impact asupra sensibilităţii publice, cu un reportaj din zona calamitată, e ca o transmisie directă dintr-un teatru de operaÅ£iuni militare. InundaÅ£iile au ajuns să fie în ultimii ani marele test ce dezvăluie, brutal ÅŸi tragic totodată, vulnerabilitatea infrastructurii interne ÅŸi reÅ£eaua ciuruită a sistemului administrativ românesc. Continue reading →