Zilele după Oreste

În fiecare dimineaţă, la 8, Oreste obişnuia să deschidă ghereta lui cu lucruri vechi, adunate din te miri ce cotloane ale orăşelului în care locuia: clondire de sticlă, patefoane, lămpi de gaz, porţelanuri recondiţionate, obiecte de veselă argintată, ieşite din modă, rame de tablouri incrustate, păstrând încă amintirea pânzelor dispărute, oglinzi cu înfăţişări înşelătoare şi alte relicve ale timpului. Şi nu uita să agaţe în geamul murdar al ferestrei de la intrare acelaşi anunţ, scris cu litere de tipar, uşor aplecate spre stânga: “Azi nu avem lămâi”. Anunţul, evident, nu etala nici o legătură cu “specializarea” dughenarului, şi în plus, nici nu voia să sugereze o posibilă, latentă schimbare a ofertei, dar asta nu-l deranja câtuşi de puţin. Era un mod al său de a sfida bunul simţ şi o frustrare nemărturisită, pe care încerca să o învingă, dându-i un nume: lămâile – mai greu de găsit în lumea în care trăia – reprezentau un semn de prosperitate şi belşug, pe care era bine să-l sugerezi, chiar şi printr-o negare. Făcea bine la imagine. Altfel, trecuseră mai mulţi ani de când Oreste renunţase să-şi bată capul cu relaţii de strictă cauzalitate între fenomene şi întâmplări. De vină fusese poate şi acea “fractura abruptă de destin” – cum îi plăcea lui să spună în discuţiile cu foştii colegi sau rarii muşterii care-i treceau pragul, drapându-se pentru o clipă c-un aer de solemnitate convenţională – intervenită în viaţa lui de cuminte şi laborios profesor de estetică la liceul din localitate. Zăpăceala care cuprinsese în scurtă vreme orăşelul său de la marginea imperiului, după anunţarea unor importante schimbări politice “la Centru”, atrăsese întreaga comunitate şi pe fiecare membru al ei luat separat într-o aventură demenţială. Existau zvonuri că Centrul însuşi şi-ar fi încetat existenţa, fragmentându-se într-o puzderie de feude “suverane”, cu propriile edicte şi blazoane scoase de la naftalină – fapt ce îl determinase pe Oreste, ca frenetic pasionat al goticului ce era, să proclame “intrarea într-un nou Ev Mediu!”. În scurt timp, cursurile de estetică de la liceu deveniseră o amintire, şi după vreo trei ani în care încercase fără succes să-şi găsească o slujbă cât de cât remunerată, Oreste se trezise într-un compartiment de tren, puţind de trupurile năduşite ale altor “refugiaţi economici” ca el, aşteptând cu nervii chirciţi rondul grănicerilor germani, la intrarea în ţara lui Goethe.

*
Oreste era un om al dialogului. Descoperise cu fervoare politicul, ca pe o dimensiune existenţială care îi fusese multă vreme refuzată, precum majorităţii concetăţenilor săi. Dar ceea ce îl deosebea fundamental de ei era faptul că omul chiar se confunda până la uitare de sine cu sloganurile generoase ale zilei – libertate, toleranţă, justiţie, civism, ecologie, drepturile minoritarilor ş.a.m.d. – şi era gata să peroreze interminabil despre aceste lucruri, ca despre o cauză personală a sa, care-i solicita, aparent fără rest, întreg timpul disponibil. Obişnuia să stea de vorbă îndelung, la gheretă, unde-l vizitau foştii colegi pentru a-şi mai scărpina limbile, “la Oreste”, cum spuneau ei. O făcea şi pe stradă, oprind intempestiv cunoştinţe, salutându-le de la distanţă cu voce tare şi gesturi largi, stârnind atenţia trecătorilor şi jena celui interpelat, care se vedea obligat să reacţioneze fără voia lui, de cele mai multe ori stângace, neştiind ce atitudine să adopte. Putea să se oprească, dacă avea chef, să asculte pledoariile fierbinţi ale vânzătorului de lucruri vechi şi de idei de ultimă oră, sau să grăbească pasul, pretextând lipsa de timp, un necaz sau o întâlnire urgentă. Important era să se decidă repede, pentru a evita penibilul. Oreste îi observa ezitările şi, de regulă, nu-şi rata prada: traversa rapid carosabilul, dacă omul său se afla pe celălalt trotuar, şi-l lua în primire, atacându-l cu o noutate care avea darul să-i paralizeze “victimei” puseurile de nervozitate. “Cred că ştii de ultimele propuneri ale creştin-democraţilor, care vor să introducă pragul de 5 la sută pentru partide în alegerile generale, faţă de trei cât prevede legea acum, pentru că aşa este în Vest. Dar e ca şi cum şi-ar semna singuri sentinţa, căci numai foştii comunişti pot întruni baremul de 5 la sută la nivel naţional!” – exclama Oreste, prinzându-şi de cot convorbitorul, ca să adauge imediat o frază, reţinută din cine ştie ce articol de presă sau emisiune radio, pe care şi-a însuşit-o automat – “Atomizarea politică de la noi se datorează numai ambiţiilor unor lideri care se consideră singurii chemaţi să salveze Patria. De aceea nu se pot aduna într-o alianţă de centru-dreapta! Ar trebui noi, cetăţenii care i-am votat, să le cerem să o facă, chiar noi doi putem semna o declaraţie!” Furia sa discursivă nu se domolea cu una-cu două: “De fapt, trăim în Balcani. Să nu te miri de nimic. Ştii cum văd eu Balcanii? Ca pe o zonă care adună puţin fascism, puţin comunism, puţin populism şi puţin clericalism. Dar peste toate acestea stăruie o mare doză de iraţional!” – Oreste îşi formula sentinţele antitetic, era un fel de raport din care nu lipsea niciodată celălalt termen: “Asta nu înseamnă că occidentalii sunt mai omogeni! Nici vorbă. Ascultă ce-ţi zic, eu i-am cunoscut bine. Atitudinea lor faţă de noi e un amestec de pragmatism şi naivitate, de intoleranţă şi filantropie. Au descoperit nişte rude sărace, care le dau prilejul să-şi demonstreze cât de buni sunt. Mi-e greaţă, mi-e greaţă! Nu-i poţi crede decât pe jumătate. Mâine, se vor înţelege iarăşi cu ruşii şi se vor scutura de noi, ca de nişte ploşniţe!” Monologul său zigzagat sfârşea la fel cum începuse, fără nici un avertisment. Sedus de elocinţa fostului profesor de estetică, devenit un tribun politic sui generis, cetăţeanul nu băga de seamă când se trezea abandonat. Arunca priviri contrariate în jurul său – fusese acostat prea abrupt, pentru a suporta umilinţa altei incertitudini. Oreste însă era deja departe, vânând o nouă cunoştinţă sau doar fâlfâitul unei fantasme, de care nu se despărţea niciodată.

**
Deşi o fire sociabilă, chiar în exces, Oreste, cum se putea presupune, nu era membru în vreun partid politic şi nici sindicalist. Îi repugna orice fel de aliniere, şi adevărul este că nimeni nu s-ar fi gândit să-l atragă în vreo activitate de acest gen. Omul, hotărât lucru, nu putea fi înregimentat, înscris într-o categorie a “normalităţii”. El reprezenta mai degrabă emblema unor timpuri ieşite din ţâţâni. De altfel, pe cât de ciudat amesteca noţiunile elementare, eroul nostru ştia să delimiteze categoric pasiunea sa de negustor (deşi era vorba totuşi de un mercantilism… estetic) şi gustul pentru politică de grija pentru maică-sa bolnavă. Locuiau amândoi într-un mic apartament, la etajul doi al blocului într-o anexă a căruia îşi deschisese, cu îngăduinţa administratorului, ghereta atemporală. Bătrâna, pe jumătate paralizată, nu mai ieşise din casă de nouă ani. Legătura ei cu lumea exterioară universului său populat cu amintiri era mediată exclusiv de Oreste – un conductor cu totul special, mai degrabă un “cenzor” al realităţii, decât un fidel mesager al acesteia. Oreste era convins că îşi protejează mama ţinând-o departe de zbuciumul lumesc, şi făcea o mare risipă de energie pentru a-i preveni încercările de a străpunge obstacolul imponderabil al geamului aflat de partea opusă ungherului unde-şi avea patul. Femeia nu era la curent cu schimbarea vremurilor, dar avea reflexele încă vii, şi evoca din când în când numele unor demnitari din vechiul regim, căzuţi azi într-o totală desuetudine, potenţiale exponate în colecţia lui Oreste. “Dar S. mai trăieşte?”, îşi amintea ea de ultimul conducător pe care mai apucase să-l audă, la începutul ultimului deceniu, promiţând că va schimba radical cursul vieţii, că va introduce reforme şi liberalizări. Nenorocită cum era, femeia îşi închipuia că şi fostul preşedinte degradase, ceea ce nu era cazul. Comparaţia cu ei, ştabii imperiului dispărut – indivizi hieratici, austeri, asemeni unor figuri de basorelief, a căror individualitate fusese complet obturată de mecanismul impersonal al partidului unic – le era flagrant defavorabilă “lupilor tineri” din fostele servicii secrete, deveniţi peste noapte bancheri prosperi şi şefi de partide, imuni la orice fel de scrupule. Din fericire, uita repede întrebarea. “Nu merită să priveşti pe geam, anotimpurile au aceeaşi succesiune”, îi spunea Oreste, străduindu-se să-i astâmpere angoasele cunoaşterii. Şi avea dreptate într-un fel. Ce-ar fi văzut ea diferit faţă de ultima dată când ieşise în stradă? Nişte tarabe cu mărunţişuri turceşti, cerşetori zdrenţăroşi murdărind peisajul, câteva panouri publicitare care luaseră locul îndemnurilor la entuziasm în numele unor scopuri măreţe, niciodată atinse, de dinaintea marii schimbări? Natura umană rămânea fundamental imuabilă, o probase şi preşedintele ce-şi bătuse joc de speranţele lor: Oreste încerca să o facă pe maică-sa să priceapă acest adevăr, dar, se pare, nu reuşea să o consoleze prea mult.
Bătrâna, lipsită de relaţii cu exteriorul, trebuia să-şi construiască mental un ambient convenabil. Din păcate, nu avea prea multe elemente la dispoziţie. Se obişnuise cu gâlgâitul apei din ţevile blocului, ştia să identifice exact, după nuanţe numai ei perceptibile, apartamentul în care cineva folosise WC-ul. În absenţa fiului său, bătrâna moţăia în pat, tresărind periodic la urletul câinelui-lup – proprietatea vecinului de deasupra, un rus pe care Oreste îl vedea mereu îmbrăcat doar în trening. Maică-sa recunoştea stările de spirit ale javrei, după variaţiunile de tonalitate ce-i ieşeau pe gâtlej, şi zgomotele specifice, de două ori pe zi, când individul ieşea să-şi plimbe pocitania în curtea din spatele clădirii: scrâşnetul zăvoarelor de la uşa grea, ca de cazemată, zvârcolirea bezmetică a labelor puternice zgâriind metalul cu ghearele, anticipând scăparea din strâmtoare. În imaginaţia femeii câinele rusului, pe care nu-l văzuse niciodată, dar căruia îi cunoştea atât de bine capriciile, lua proporţiile unui monstru temut, ascuns de ochii lumii într-un banal apartament de bloc. Când Oreste era acasă, bătrâna putea să asculte muzică populară, la un aparat de radio cu care nu prindea decât un singur post, cel local. “Hai, Oreste, dă drumul la aparat, au început “melodiile la cerere”, zicea bătrâna şi îşi frângea mâinile în patul ei. “Da, da, îndată, mamă, linişte-te”. Oreste o învăţase cu acest drog ritual, pentru a uşura zilele amândurora – era, într-un alt limbaj, ilustrarea conceptului său despre caracterul structurii umane. Concertele unor aşa-zişi “rapsozi” care, indiferent de regimul politic, turuiau aceleaşi dulcegării stupide, înşurubaţi într-o eternă şi radioasă ruralitate de carton, îi dădeau suferindei o stare de graţie, făcând-o să plângă liniştit, împăcată cu sine însăşi, de parcă ar fi regăsit ecourile unei existenţe de mult apuse. Când pleca de acasă, Oreste, prevăzător, scotea încărcăturile din aparat, pentru a nu tulbura fragilul echilibru al mamei sale. Era de ajuns o clipă de neatenţie şi bătrâna putea să recepţioneze, la alte ore decât cele rezervate obligatoriu muzicii populare, un buletin de ştiri care să o bulverseze, să-i spargă calmul leşios, întreţinut cu atâta grijă de fiul său.

***
“Ultimul gest pe care să-l faci, care mai are un sens în lumea asta bezmetică, este să omori pe cineva sau să te sinucizi. Numai aşa mai poţi ieşi din anonimat, mai poţi tulbura ceva în mizeria care ne copleşeşte!” – Oreste avea uneori clipe de luciditate crudă, în raport cu care divagaţiile sale politice păreau o joacă de copil. Era greu să le suporţi, pentru că te lăsau fără replică. Cei care îl cunoşteau mai bine le puneau pe seama necazurilor lui de acasă, a cicălelilor mamei sale care nu mai conteneau. Traiul de abandonaţi, căci asta erau în deplinul sens al cuvântului, agravase sănătatea şubrezită – fizică şi mentală – a celor doi. Părăsind profesoratul, Oreste nu-şi încropise un al venit decât iluzoria afacere cu vechituri. Maică-sa primea o mică pensie de invaliditate, care în ultimele luni îi era adusă cu mari întârzieri. Nu mai aveau cu ce să-şi plătească facturile la întreţinere şi, în fapt, se menţineau în micul lor apartament graţie administratorului, un veteran de război, care nutrea o sinceră compasiune pentru ei şi nu pregeta să o exprime în rarele ocazii când se întâlneau pe palier sau la gheretă. Această atitudine caritabilă îl irita pe Oreste. Un rest de mândrie se mai zvârcolea în el, împingându-l de multe ori până la violenţă în discuţiile cu oamenii care nu doreau decât să-şi arate, poate prea insistent, simpatia. Dar nu putea evita lamentaţiile de acasă. Bătrâna îl tachina pe Oreste pentru ipostaza lui de profesor “căzut”, femeia tânjea după mediocritatea îndestulată a anilor de liceu, agrementată cu livreşti după-amiezi de duminică, consumate în aşteptarea potolită, imperturbabilă a zilei de luni. Bărbatul suporta din ce în ce mai greu reproşurile mamei sale şi o întrerupea numaidecât: “Mamă, să nu mai vorbeşti de ce-a fost. Gata, s-a terminat cu asta!” – şi apoi, parcă înfricoşat el însuşi de posibilitatea de a o fi lăsat să înţeleagă prea multe, luat de valul furiei, adăuga cu glas aproape şoptit, fără să clipească: “Trebuie să mai aştepţi puţin, pun eu ceva la cale, ai să vezi, ai să fii mulţumită. Viaţa noastră se va schimba. În curând totul va fi altfel! Îţi jur.” Şi nu uita să adauge, ca ultim argument care închidea controversa: pentru că în Germania, acolo unde fusese, el “văzuse lumina”. Sintagma aceasta finală revenea ca un motto, ca o sentinţă magică în ciondănelile lor, făcând-o pe bătrână să amuţească, intimidată de privirea halucinată a bărbatului, ca în faţa unui aprod al necunoscutului. Ea nu ştia la ce se referă Oreste, el se oprea aici, lăsând în suspensie un întreg eşafodaj de presupuneri nerisipite, dar tonul său pătruns de convingere îi insufla un sentiment de încredere şi nelinişte totodată: era o zonă din partea căreia primise întotdeauna semnale zgârcite, însă haloul lor sibilinic avea o forţă terapeutică pentru nervii epuizaţi ai femeii.
Nimeni nu ştia cu siguranţă ce făcuse Oreste în străinătate. Secvenţele acelei călătorii răsăreau, în istorisirile lui, cum resturile unei epave la suprafaţa valurilor, pentru că la întoarcere era alt om. Ce i se putuse întâmpla în Germania?… Nu s-a înscris în categoria celor care “dăduseră lovitura” şi, o dată sosiţi acasă, îşi materializaseră vanitatea într-o vilă cu turnuleţe şi bazin, de parcă şi-ar fi descoperit – ei, progenituri ale utopiei egalitariste – o subită ascendenţă burgheză. Nu venise nici măcar cu un BMW luat la mâna a doua, ca atâţia alţii. Singura lui “achiziţie” era afacerea cu lucruri vechi, spunea Oreste, pentru că esticii de condiţie joasă, ajunşi acolo, intră numai în magazine ieftine. Obiectele pe care le aduna, căutându-le pe la pieţe, în locuinţe abandonate sau la mica publicitate, nu costau doi bani ca utilitate imediată, dar păstrau demnitatea fostei lor valori, de care nu puteau fi deposedate, cum nu poţi şterge din alcătuirea ta de acum memoria a ceea ce te-a marcat, etapă de etapă. Oreste ilustra cât se poate de semnificativ această presupoziţie artistică: el nu mai era decât imaginea cariată a profesorului de altădată, cunoscut şi apreciat de concitadini, dar însăşi gratuitatea ocupaţiei sale, alura de personaj anacronic şi bizar îi dădeau o nobleţe pe care afaceri mai prospere nu i-ar fi putut-o oferi, pentru că ar fi ştirbit ceva din strălucirea inefabilă a vocaţiei abandonate. Structura delicată a lui Oreste, obişnuită să opereze cu imponderabile, cu lumea ideilor pure şi a categoriilor abstracte, suferise în cele şase luni petrecute în Vest, un adevărat seism. Asta se vedea şi din faptul că nu reuşea niciodată să-şi ducă relatările până la capăt, adică până în pragul acelei dezvăluiri care ar fi spulberat misterul tristei sale metamorfoze. Oreste suferea de o formă rară de schizofrenie, mintea lui amesteca mereu planurile temporale, era de parcă ar fi trăit simultan pe diferite dimensiuni. Înalt, supt în obraji, cu fire rare de păr năpădindu-i bărbia ascuţită, ca de viezure, negustorul de vechituri îşi fixa interlocutorul, la gheretă sau în mijlocul străzii, pe deasupra ochelarilor de miop pe care-i purta, şi pupilele lui nu reflectau imaginea celui privit, ci o lume cu contururile spălăcite.

****
“În Germania el şi-a confruntat valoarea personală, nu cea formată de-a lungul anilor de studiu, cum ar fi fost firesc, ci rolul atribuit de lumea în care trăia cu o realitate ce-l depăşea. Toate cunoştinţele sale de estetică şi experienţa de belfer nu rentau într-o ţară primitivă, în care moravurile proaste, instinctele animalice, resentimentele plebei, prea îndelung ţinute în frâu, gâlgâiau, dădeau peste margini, ca apa menajeră în rigole. Acolo a văzut o civilizaţie care l-a strivit, pe el, intelectualul cu lecturi din Goethe şi Rudolf Otto, prin ipostaza pe care i-o rezerva, de muncitor ilegal, la o fermă unde fusese angajat cu ziua, sau la un cimitir de automobile, sau pe un şantier, în bătaia vânturilor reci ale Mării Nordului… Fără contract, fără asigurare medicală, ca mulţi alţii, care trebuiau să-şi ascundă originea pentru a nu fi prinşi şi expulzaţi, iar patronul să nu plătească amenzi grele. În plus, a fost bătut şi jefuit de tovarăşii lui, în ultima zi de lucru în Germania, şi s-a întors răvăşit de gândul că i s-a făcut o mare nedreptate, că ar fi putut avea un alt destin.”
Tânărul care spunea aceste lucruri, pe un ton afectat şi cu volute arborescente – de parcă ar fi citat dintr-un tratat de retorică şi nu ar fi transmis informaţii într-o discuţie purtată între egali –, trebuia crezut pe cuvânt. Susţinea că fusese elevul preferat al lui Oreste şi că rămăsese singurul lui confesor după întoarcerea acestuia din Germania, deşi nimeni nu-l văzuse până atunci. De fapt, nici nu aveau de ales, dacă vroiau să construiască o explicaţie cât de cât plauzibilă pentru cele întâmplate. Ghereta lui Oreste arsese într-o noapte, cu toate exponatele ei preistorice. Poliţia s-a înfăţişat a doua zi, pe la amiază: a luat amprente, i-a interogat pe vecini, a încercat să stabilească identitatea persoanelor care obişnuiau să-l viziteze pe dughenarul sărit de pe fix. Apartamentul unde locuia Oreste cu bătrâna a fost găsit gol. Adică, patul bolnavei mai era acolo, poliţele cu cărţi, aparatul de radio, ustensilele de bucătărie şi ce se mai putea imagina într-un loc umil ca acela, dar femeia şi fiul ei dispăruseră fără urmă. Scotocirea resturilor fumegânde ale gheretei se dovedise irelevantă – nu s-au găsit fragmente umane: ipoteza, terifiantă, a sinuciderii, intrase de la bun început în calculele anchetei, după ce fusese constatată inexplicabila dispariţie a celor doi chiriaşi, mai ales că bătrâna era netrasportabilă! Cine pusese foc gheretei? În ce scop? A fost o reglare de conturi, cu un fost profesor trecut la rebut? Puteai să-i doreşti un mai mare rău decât viaţa pe care-o ducea? Şi dacă fusese un accident, unde se mistuiseră victimele?… Nimeni n-a putut răspunde acestor întrebări. Tânărului elev nu i s-a mai dat nici o atenţie, vorbele sale nu aveau o legătură directă cu cele petrecute, ele păreau mai degrabă rodul unei (alte!) imaginaţii bolnave. După câteva zile, cazul fusese clasat din lipsă de informaţii utile anchetei. În realitate, nu exista o motivaţie pentru continuarea cercetărilor. Dispăruţii nu făceau parte din high-life-ul oraşului, nu erau nici măcar nişte infractori demni de vigilenţa “organelor de ordine”. Treptat, episodul s-a şters şi din memoria cartierului, chiar dacă mulţi au resimţit o lungă perioadă de timp lipsa vecinului lor rebel. Ei îşi trăiau zilele după Oreste, care, cel puţin într-un segment din viaţa lor, fusese o prezenţă plină de umanitate şi optimism, în pofida condiţiei sale nu tocmai încurajatoare. Le era dor de monologurile lui agitate, îşi aminteau cu nostalgie de silueta-i familiară pendulând pe străzi, ca o pasăre rănită, ca o idee întrupată, care-i reprezenta pe toţi fără să-i expună. Puţini însă erau dispuşi să-şi recunoască această slăbiciune. Ar fi fost şi greu să se gândească mereu la incidentul rămas nedezlegat: un val de dispariţii, evadări, spargeri, crime, violuri erupea zilnic pe toate canalele media. Doar rămăşiţele incendiului au mai persistat o vreme – mormane de scrum şi bucăţi de scândură carbonizată – pe care, înainte de-a fi fost înlăturate definitiv de gunoieri, la o săptămână de la obscurul eveniment, le-a tot scormonit, cuprins de o ciudată tulburare, câinele rusului din apartamentul de deasupra locuinţei lui Oreste. Mai tare decât moartea, postul de radio local a continuat să transmită, la aceleaşi ore, concerte de muzică populară.