Un american la Chişinău

Urmăresc incertitudinile care macină diplomaţia română în chestiunea Kosovo, şi am impresia că, dincolo de divergenţele interne, acestea îşi au sursa nu doar în dificultăţile acomodării la complicatul context internaţional generat de lipsa unei comuniuni de vederi în cadrul NATO şi al Uniunii Europene cu privire la statutul acestei provincii. Mai există, cred, o cauză deloc neglijabilă, şi anume: slaba cunoaştere a informaţiilor şi luărilor de poziţie exprimate în imediata vecinătate a României. De pildă, în Republica Moldova. Transnistria – zonă separatistă, pe care ruşii se străduiesc să o „vândă” ca pe un echivalent al regiunii Kosovo – face parte din ecuaţia ce stă pe masa diplomaţiei române, în încercarea ei de a livra un răspuns plauzibil aliaţilor occidentali, un răspuns bazat pe raţionamente „izvorâte”, cum se spune, din interesul naţional românesc, în măsura, fireşte, în care avem curajul sau capacitatea să ni-l imaginăm.
Åži dacă am amintit de aliaÅ£i, aÅŸ dori să citez, în această ordine de idei, un interesant interviu acordat biroului de la ChiÅŸinău al „Europei Libere” de către ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, dl Michael Kirby, interviu difuzat în 29 iulie curent. „Eu nu sunt de acord, spune ambasadorul, cu ideea că modelul Kosovo ar constitui un precedent pentru conflictul din Transnistria, cel din Abhazia, Osetia de Sud, ori Nagornîi Karabah, întrucât aceste conflicte au origini diferite. Originea conflictului transnistrean nu este de ordin religios sau etnic, nu este unul în care ar fi fost implicaÅ£i oameni ce ar fi tras unii în alÅ£ii pe motivul apartenenÅ£ei la religii diferite sau ceva de genul acesta. ÃŽn anii ’90, în Transnistria grupul etnic majoritar era reprezentat de moldoveni, după care urmau ucrainenii ÅŸi ruÅŸii. ÃŽn aceeaÅŸi perioadă, în Moldova era aceeaÅŸi reprezentare etnică… Noi respectăm hotarele care au fost stabilite după destrămarea URSS, dar nu putem să acceptăm Transnistria ca o parte separată, pentru că astfel nu am respecta hotarele pe care le-a avut fosta Uniune Sovietică. Acest principiu de respectare a frontierelor l-am aplicat în cazul Ceceniei ÅŸi pe teritoriul întregii Rusii, ÅŸi credem că este valabil ÅŸi în cazul Moldovei.”
O altă temă în discuţie a vizat autosuspendarea Rusiei din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE). Michael Kirby: „Nouă nu ne este clară pe deplin decizia Rusiei de a se retrage din Tratatul CFE. Ei au anunţat că intenţionează să se retragă din tratat, pe motiv că noi nu am semnat Tratatul adaptat în 1999, din cauză că ei nu au îndeplinit responsabilităţile asumate la Istanbul. O astfel de motivare aş zice că aduce a complex bizantin. La Summitul de la Istanbul ruşii şi-au asumat anumite angajamente (evacuarea trupelor şi armamentului din Georgia şi Moldova – n. m, Vit.C.), însă nu le-au respectat. Noi credem, însă, că ei ar fi trebuit să le respecte. Noi nu credem că ar fi binevenită schimbarea regulilor la jumătatea jocului.”
Întrebare: „Cum comentaţi reproşurile care se aud la Chişinău că v-aţi întâlnit cu separatiştii, cu KGB-iştii de la Tiraspol?” Răspuns: „M-am întâlnit cu membri ai organizaţiei „Prorîv”. Cred că a fost o întrevedere utilă pentru acest grup, care este pro-Rusia şi totodată anti-SUA, şi de fapt anti-multe alte lucruri. De ce am făcut asta? Pentru că mă gândisem că ar fi benefic pentru ei să se întâlnească cu… „diavolul” – adică cu Ambasadorul SUA. Le-am dovedit că nu am coadă, că nu am coarne. M-am gândit că e bine să avem un dialog. Un diplomat ar trebui să discute cu oricine, şi dacă e „Prorîv” – e bine, dacă e altcineva – e la fel de bine. Am vrut să îi fac să înţeleagă că Vestul nu este o fiară malefică, sălbatică şi dacă eu nu vorbesc cu ei niciodată, nu am cum să le explic acest lucru.”
Ambasadorul Kirby se exprimă în termeni diplomatici (deşi nu-i displac metaforele), dar cine ştie să decripteze acest limbaj nu poate avea nici o îndoială asupra determinării cu care vorbeşte. Ministerul de Externe de la Bucureşti nu-şi permite să însuşească în totalitate abordările diplomaţiei americane, care se sprijină, în mod evident, pe un alt background, mai bine zis, pe forţa de convingere a unei mari puteri. Dar România e parte interesată şi în problema Transnistriei, şi în problema Kosovo. Această calitate pe care o are în loc să o timoreze în faţa altor părţi interesate, din Vest sau din Est, se cuvine să reprezinte însuşi temeiul moral şi politic al acţiunii sale. România nu trebuie să ezite în a-şi declara interesul legitim în această zonă a lumii. Strategia camuflării în spatele unor vorbe şi calcule de conjunctură nu are darul să înşele pe nimeni şi, mai important, nu îi ajută pe aliaţi să îţi acorde sprijinul pe care ţi-l doreşti. Poate vei fi bătut pe umăr pe la diverse reuniuni internaţionale, dar, în acelaşi timp, în momentele-cheie vei fi ignorat, considerat o cantitate neglijabilă şi de unii, şi de alţii.
„Nu te poţi baza pe români. E o pierdere de timp. Mai bine discutăm direct cu americanii!” Nu cred că ne-ar plăcea să auzim asta.