Despre jazz, politică şi alte droguri

Festivalul Trigon, la înălţime
De şase ani, la Chişinău, se desfăşoară un festival internaţional de ethno-jazz, organizat de formaţia Trigon. Este unul din evenimentele care ne fac să uităm că trăim în „cea mai săracă ţară din Europa” (cum este gratulată de câţiva ani încoace Republica Moldova) – deşi cu o grămadă de automobile de lux pe artera principală a capitalei! –, ne dăruieşte sentimentul că pentru câteva zile oraşul devine unul din marile centre culturale ale continentului. Este privilegiul jazz-ului, cu deschiderea sa generoasă şi „democratică”, aş zice, către oamenii de toate vârstele, indiferent de calificarea lor în materie de cultură muzicală. Ediţia din acest an, derulată între 12-16 septembrie, a coincis cu aniversarea a 15 ani de activitate a grupului condus de violonistul Anatol Ştefăneţ, iar oaspeţii săi au fost pe măsura acestui jubileu, încântând publicul cu prestaţiile lor. Veţi găsi în pag. 15 a acestui număr de revistă o analiză completă pe marginea festivalului, semnată, ca de obicei, de reputatul critic de jazz, poetul Virgil Mihaiu, membru al mai multor staff-uri prestigioase în branşă, între care şi al juriului Down Beat Jazz Critics Poll, de la Chicago. Fidel ataşamentului său pentru Trigon şi pentru Basarabia, Virgil Mihaiu a venit la actuala ediţie a festivalului tocmai din Portugalia, unde este de aproape un an de zile director al ICR Lisabona, reuşind să organizeze, în această calitate, un turneu al formaţiei lui Ştefăneţ pe meleaguri lusitane. În ce mă priveşte, notez câteva impresii personale, ca simplu spectator, combinându-le cu o seamă de informaţii semnificative oferite de organizatori.
Contextul în care s-a desfăşurat în acest an festivalul nu a fost deloc unul favorabil. Anatol ÅžtefăneÅ£, secondat de Natalia ÅžtefăneÅ£ ÅŸi Mariana Postică – principalele sale colaboratoare din echipa organizatorică – au insistat, la întâlnirea cu presa, asupra contribuÅ£iei sponsorilor, care au acceptat să susÅ£ină un eveniment muzical de o asemenea anvergură, deÅŸi nu au fost motivaÅ£i de nici un fel de beneficii fiscale, cum se întâmplă în ţările civilizate. Autorităţile moldoveneÅŸti nu s-au implicat în susÅ£inerea festivalului de ethno-jazz, ÅŸi mai degrabă au sabotat acÅ£iunea decât au pus umărul. Åži parcă pentru a-ÅŸi sublinia recalcitranÅ£a, funcÅ£ionari de la Ministerul Culturii i-au imputat formaÅ£iei Trigon faptul că va reprezenta România la un mare festival de jazz de la Paris, care va avea loc în luna octombrie a.c., ÅŸi nu Republica Moldova, de parcă ar comite un act de trădare naÅ£ională. Oare câţi ani vor mai trece, câte cicluri electorale, până când gestul unor artiÅŸti care nu ezită în a-ÅŸi declara identitatea ÅŸi cultura pe care o servesc, oriunde ar concerta pe mapamond, va fi privit ca o atitudine ce onorează deopotrivă Republica Moldova?…
Cine nu înţelege că adevărata artă nu se încurcă în ideologii, idiosincrasii politice şi în frontiere care se întâmplă să treacă mai degrabă prin creierul unor cinovnici decât să separe fiinţa spirituală a unui popor, ar fi trebuit să vină la concertele din cele 5 zile de festival, să vadă mulţimea invadând treptele Teatrului Naţional, cozile lungi de la casele de bilete şi freamătul publicului din sală – un public cosmopolit, iubitor de frumos, între care şi numeroşi muzicieni de la instituţiile de profil din Moldova, unde româna este doar una dintre limbile vorbite. O manifestare de urbanitate şi eleganţă europeană, într-o zonă, aparent, iremediabil afectată de provincialism şi gândire obtuză. Jazz-ul emană o vrajă căreia nu-i poţi rezista: ţi se insinuează în pori şi în neuroni, te prinde în plasa lui indicibilă, creându-ţi o stare de exultare a spiritului, când nu numai sufletul, ci şi trupul întreg începe să-ţi vibreze în ritmul acordurilor scoase de instrumentele maeştrilor de pe scenă. Pentru această „trăire la înălţime” – unul din puţinele momente de catharsis autentic care ne sunt date în viaţă – , ca şi pentru curajul vostru de a ne oferi, an de an, acest festival, mulţumim, Trigon!

Conspiraţii sau idei îndrăzneţe?

La fel ca muzica, dar într-un fel mai puţin sublim, Puterea a exercitat mereu o atracţie magică. E drept că morfologia unui regim bazat pe lege şi transparenţă este mai degrabă una de ordin „tehnic” decât „mistic” – ea se pretează unor explicaţii raţionale, poate fi deconstruită şi reasamblată, potrivit unui set de instrucţiuni de folosire. Şi din contră: într-un regim despotic sau pseudodemocratic, puterea se înconjoară cu un strat gros de mister, reprezentanţii săi apar ca nişte deţinători ai Graalului, ca păstrători ai „sfintelor taine”. Funcţionarii de stat din Occident ştiu că dispun de un mandat provizoriu şi că vor avea de dat socoteală pentru felul în care s-au achitat de această delegaţie. În Moldova, ca şi în alte ţări foste comuniste, sensul şi valoarea simbolică a demnităţilor publice au fost deturnate. Oamenii ajunşi în posturi înalte sunt consideraţi, fatalmente, corupţi, aroganţi şi abuzivi. Un sondaj recent arată că 75% din cetăţenii moldoveni sunt convinşi că nu au nici o şansă în faţa statului. Voinţa acestuia este comparată cu o calamitate naturală, imposibil de prevenit şi de controlat.
Având în vedere natura cvasimistică şi arbitrară a puterii politice în Moldova, confesiunile fostului consilier prezidenţial „cu misiuni speciale”, Sergiu Mocanu, făcute în seara zilei de 24 septembrie, pe un post privat de televiziune din Chişinău, au avut toate ingredientele unei întâlniri de „gradul trei”, cum se spune în limbajul SF. Figură proeminentă a Opoziţiei, trecut în cealaltă tabără, Mocanu a acceptat să verse puţină lumină asupra culiselor guvernării Voronin, iar vorbele sale au fost sorbite cu nesaţ de telespectatori: cum este preşedintele ca om, ce ticuri are, cine şi cum îi influenţează deciziile ş.a.m.d. Conştient de sentimentele contradictorii pe care le provoacă auditoriului, Sergiu Mocanu a evoluat extrem de dezinvolt, afişând o bună dispoziţie şi o largă disponibilitate pentru dialog, chiar dacă a evitat întrebările prea directe. A respins însă, categoric, acuzaţiile de trădare şi şi-a explicat angajamentul de la preşedinţie ghidat exclusiv de bune intenţii. Acelaşi interes public îl face să revină cu un proiect politic nou, pe care l-a prezentat, ulterior, într-o conferinţă de presă. „Republica Moldova nu are nici o şansă să adere la Uniunea Europeană cu ghiuleaua Transnistriei agăţată de gât”, spune Mocanu, şi se arată decis să creeze un curent de opinie care să promoveze această idee agreată de un număr tot mai mare de moldoveni. Am reţinut şi o altă declaraţie a sa, la fel de curajoasă, pentru un ex-consilier prezidenţial: „Voronin reprezintă o frână pentru integrarea europeană a Moldovei.”
Teoria decuplării de Transnistria, relansată de Mocanu, a provocat reacÅ£ii acide. Serafim Urechean – liderul AlianÅ£ei Moldova Noastră – a declarat „proiectul Mocanu”, nici mai mult, nici mai puÅ£in, „o crimă împotriva poporului”, iar Oleg Serebrian – preÅŸedintele PSL – a pretins că avem de a face cu o diversiune a lui Voronin, care urmăreÅŸte compromiterea unei alte (a câta?) idei nobile. Pe mine m-a deranjat mai tare incapacitatea lui Sergiu Mocanu însuÅŸi de a face distincÅ£ia între proiectul Belkovski ÅŸi propria sa iniÅ£iativă, răspunzând la o întrebare a ziariÅŸtilor. Politologul Stanislav Belkovski (la acea oră un apropiat al lui Putin) propunea, acum doi ani, recunoaÅŸterea independenÅ£ei Transnistriei contra… unirii Basarabiei cu România – o propunere irealizabilă, pentru că nimeni nu poate trece peste capul unui stat suveran, Republica Moldova, fără a-i întreba pe cetăţenii săi ce doresc. Nu reunificarea românilor de pe cele două maluri ale Prutului viza, în realitate, „mărinimoasa” ofertă a lui Belkovski, ci eternizarea prezenÅ£ei militare ruseÅŸti în stânga Nistrului. „Modelul cipriot”, din care se inspiră de fapt Mocanu, înseamnă aderarea Moldovei la Uniunea Europeană prin democratizarea teritoriului pe care îl controlează – inclusiv prin adoptarea unor legi ce ar asigura o autentică decomunizare a statului – ÅŸi evadarea Basarabiei din eternul „şah transnistrean”, convenabil atât Moscovei, cât ÅŸi regimului Voronin.
Vedeţi cât de complicată e problema? Nu de acuzaţii reciproce avem nevoie, ci de o dezbatere serioasă asupra viitorului european al Moldovei, o dezbatere care până acum nu s-a făcut. Clasa politică, liderii de opinie au datoria să iniţieze această dezbatere, în mod cinstit şi transparent. Doar aşa ne vom feri de cabale, dacă există, şi vom salva miezul de raţionalitate al unor idei, care doar pentru faptul că omul care le emite nu prezintă cele mai solide garanţii ar putea fi pe nedrept sacrificate, în timp ce marasmul pe care îl trăim să se adâncească, fără nici o rază de lumină la orizont.

Rusia şi „trompetele” Apocalipsei

Vă mai amintiţi de Kaşpirovski? Omul cu acest nume face parte dintr-o galerie de personaje specifice unor epoci tulburi, de răspântie, prin care o ţară mare ca Rusia a trecut cel puţin de două ori în secolul XX: în pragul revoluţiei bolşevice şi în anii ce au precedat destrămarea Uniunii Sovietice: vraci şi şamani, prezicători şi exorcişti, mistagogi şi ghicitori în măruntaie de pasăre – figuri mesianice, bizare şi absurde, răspunzând însă unei nevoi reale, goanei disperate a celor mulţi după soluţii de supravieţuire.
ÅžedinÅ£ele de hipnoză colectivă ale lui Anatoli KaÅŸpirovski au constituit, probabil, una dintre cele mai spectaculoase acÅ£iuni de manipulare psihică, la scară de masă, cunoscute în istorie. ÃŽi văd ÅŸi acum figura rectangulară, maxilare strânse, ochii negri, ca de ametist, concentraÅ£i, fără să clipească, asupra privitorilor, tunsoarea scurtă, de puÅŸcăriaÅŸ – ÅŸi toate aceste trăsături încadrate în cutia televizorului, care transmitea, săptămânal, dintr-o altă locaÅ£ie – săli de teatru, case de cultură, palate ale sporturilor, stadioane – fluizii magnetici ai tămăduirii… „Doftorul” KaÅŸpirovski îşi începea ÅŸedinÅ£ele cu o trecere în revistă a scrisorilor primite de la pacienÅ£i, care îşi descriau, cu o plăcere morbidă, abcesele trupului ÅŸi vindecările miraculoase. ÃŽmi amintesc că înaintea ÅŸedinÅ£ei susÅ£inute de „vraci” la Palatul NaÅ£ional din ChiÅŸinău, urcase în scenă o echipă întreagă de foÅŸti suferinzi incurabili, angajaÅ£i de „guru” în campania lui de PR. După defilarea acestor „Lazări” de serviciu, începea „tratamentul” propriu-zis, când peste câteva minute observai în mulÅ£imea căzută în transă indivizi ce-ÅŸi dădeau ochii peste cap sau care îşi bălăngăneau membrele ca într-un dans satanic. Nimeni nu ÅŸtia cu exactitate cât de benefic era efectul acestor ÅŸedinÅ£e. Se spunea că de fapt la zece vindecaÅ£i, „vraciul” provoacă o sută de cazuri de agravări ale bolii sau explozia unor maladii latente, dar asemenea statistici erau interpretate ca niÅŸte tentative de defăimare a „salvatorului”, ÅŸi mai degrabă aţâţau decât temperau nevoia oamenilor sovietici de fantasme compensatorii. Mai ales că „vraciul” făcea ÅŸi acte de filantropie: la ChiÅŸinău, de exemplu, donase patru apartamente unor familii de amărâţi.
După ce s-a umplut de bani, glorie şi injurii, Kaşpirovski, zice-se, şi-a redescoperit rădăcinile poloneze şi s-a aciuat, o vreme, în patria străbunilor săi şleahtici. De curând, „vraciul” a revenit în atenţia presei. Şi-a reluat şedinţele de solomonie şi chiar a început să facă profeţii cu întrebuinţare politică. Kaşpirovski prevesteşte inevitabila destrămare a Rusiei în următorii ani, spargerea ei în mai multe cnezate feudale. Un fel de întoarcere la vremurile de dinaintea lui Ivan cel Groaznic. „Zarurile au fost aruncate!”, tună prezicătorul. „Şi nimeni, nici măcar preşedintele Putin, un lider foarte puternic, pentru care am o mare admiraţie, nu e în stare să preîntâmpine catastrofa. Uitaţi-vă, la Extremul Orient, deja a ajuns o provincie a Chinei!”.
Să crezi unor asemenea baliverne? Din fericire, o veste mai proaspătă vine să lămurească lucrurile. PreÅŸedintele Putin a acceptat să conducă lista electorală a partidului „Rusia Unită”, ÅŸi chiar nu exclude, în cazul unei victorii a acestui partid la alegerile parlamentare din decembrie, să devină viitorul premier al Rusiei, asigurându-ÅŸi, astfel, un „al treilea mandat”, înainte de a ÅŸi-l fi încheiat pe cel de al doilea… Å¢ara e pe mâini bune, în ciuda dezastrelor profeÅ£ite. ReapariÅ£ia lui KaÅŸpirovski nu a fost decât o fumigenă, o „speÅ£-operaÅ£ie” a Kremlinului, menită să inducă ceva angoase milenariste poporului rus, făcându-l să-ÅŸi dorească prezervarea sistemului actual al puterii, iar trucul, din câte se vede, a reuÅŸit.
Åži totuÅŸi… Un scriitor de la Moscova, prieten al meu, îmi spunea, glumind (dar făcea mai degrabă haz de necaz), că în fiecare an spre Siberia urcă o „picătură chinezească” de 100 000 de oameni. Mă gândesc la ravagiile climei din vara aceasta, deschid televizorul ÅŸi aud predicÅ£ii făcute de lideri occidentali responsabili, legate de iminenÅ£a unui război cu Iranul ÅŸi, deodată, spusele lui KaÅŸpirovski – acest amestec de polonez rătăcit ÅŸi rus în paragină – capătă reverberaÅ£ii de Savonarola, implacabile. „Vraciul” este din nou la post, în cutia lui de ebonită, îţi vorbeÅŸte ca o „trompetă” a Apocalipsei, iar tu te trezeÅŸti vlăguit, aruncat spre neguroÅŸii ani ’80-’90, biată larvă într-un boÅ£ de chihlimbar… Orice s-ar spune, nu coboară ea, transcendenÅ£a, la condiÅ£ia unui simplu agitator politic.