Ce facem pentru cei mai buni?

Am privit şi ascultat, zilele acestea, comentariile înlăcrimate ale celor ce l-au cunoscut pe marele fotbalist Nicolae Dobrin, revărsarea de regrete şi elogii postume, şi m-am gândit că noi, românii, avem o boală naţională: nu ştim să ne preţuim oamenii de talent în timpul vieţii şi această insensibilitate încercăm să o suplinim cu o aversă de gesturi pioase, atunci când nu mai e nimic de făcut, când ne rămân doar vorbele, iar vorbele la noi nu obligă. Ele sunt felul nostru de a ne fenta responsabilităţile. Avem o credinţă cvasimistică în ceea ce spunem, nu în ceea ce facem. Nici un necaz, nici o belea pricinuită nouă de străini nu echivalează cu felul nostru de a ne ignora, uneori sadic, oamenii de ispravă. Munţii maiestuoşi, văile scăldate în verdeaţă, codrii seculari şi marea cea albastră nu ni le putem revendica în lipsa prezenţei umane, care le dă suflu, le înzestrează cu valoare simbolică şi sacramentală; frumuseţile naturii nu ni se datorează nouă, pângărirea acestor miracole însă da. „Ce ţară frumoasă, România, păcat că-i locuită!”, obişnuim să spunem, în momentele noastre de autoflagelare. „A fi român este o meserie”, zicea la rândul său Bismarck, cu o maliţie care şi azi ne otrăveşte orgoliul, şi dacă ne uităm la cum se comportă conaţionalii noştri în Italia (evident, unii dintre ei, dar sunt totuşi prea mulţi, raportaţi la alte grupuri de imigranţi aflate în acelaşi oraş, în aceeaşi perioadă!), ai crede că ţinem neapărat să demonstrăm tot ce e mai abisal în noi, că vrem să convingem Europa de greşeala pe care a făcut-o, luându-ne în braţe. În acelaşi timp, sute de mii de români, în majoritatea lor tineri, bine educaţi şi foarte motivaţi în dorinţa de a se realiza, părăsesc ţara, dar succesele lor, acolo pe unde ajung, nu reuşesc să obtureze, în media internaţionale, delictele săvârşite de ceilalţi.
Un mare român ignorat în ţara lui a fost profesorul Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia – poate cel mai redutabil lingvist al secolului XX, creatorul „lingvisticii integrale”, cunoscător a peste 30 de limbi – un spirit care reprezintă, cu siguranţă, una dintre „porţile” noastre de acces la universalitate. Ei bine, Academia Română nu a elaborat nici până azi un program de traducere şi editare a operei sale, mare parte din ea scrisă în alte limbi decât româna. Singurii care depun eforturi în această direcţie sunt Centrul de Studii Lingvistice de la Cluj, condus de prof. Mircea Borcilă, şi Eugenia Bojoga, nepoata marelui savant. Omagiat de cele mai prestigioase foruri ştiinţifice din lume, Coşeriu s-a stins, în 2002, la Tübingen, Germania, cu sufletul rănit de răceala confraţilor din România.
Mă întorc la Dobrin şi mă întreb: dacă a fost atât de iubit în timpul vieţii, de ce nimeni dintre magnaţii români nu i-a oferit vreun sprijin, de pildă, Ion Ţiriac? Doar cu sutele de mii de Euro cheltuite pe cartuşele consumate la acea faimoasă „vânătoare regală”, alături de ex-prezidenţiabilul Adrian Năstase şi de alte feţe simandicoase – când au fost împuşcaţi 50 de mistreţi, „just for funny” –, i se putea plăti „prinţului din Trivale” un tratament în străinătate! Sau ce fac oamenii înstăriţi de la noi pentru susţinerea unor sporturi aflate în suferinţă? Peste puţin timp Andrei Pavel – cel care poartă în spate toată onoarea, câtă mai e, a tenisului românesc – se va retrage din activitatea competiţională, iar în urma lui se va căsca neantul. De ce nu învestesc oligarhii din România în tinerii tenismeni, de ce nu le finanţează participarea la turnee internaţionale, de ce nu contribuie la amenajarea unor terenuri de joc sau a unor piscine moderne, că am ajuns de râsul lumii cu bazinele noastre degradate încă sub Ceauşescu, de altfel ca şi nataţia în ansamblul ei.
Am fost convins întotdeauna că altruismul, spiritul de sacrificiu şi bunele sentimente între oameni îi pot ajuta să înfrunte intemperiile istoriei. Solidaritatea i-a ajutat pe japonezi şi pe vest-germani să-şi ridice, după război, ţările din ruine, şi tot ea, „puterea celor fără de putere” a împins societăţile cehă şi poloneză în avangarda transformărilor democratice după 1989. În februarie 2001, când reveneau comuniştii la putere în Basarabia, călcând în picioare epavele partidelor aşa-zis democratice, bolnave de cameleonism, măcinate de o corupţie endemică, am crezut, la fel, că vom rezista printr-o „coaliţie a valorilor” – o reţea flexibilă de profesionişti din diverse domenii –, care să împiedice extinderea răului, apărând criteriile de onoare şi competenţă: în spitale, universităţi, în economie. Azi această „plasă de siguranţă” a Moldovei se destramă văzând cu ochii. Tinerii medici pleacă în Canada, meseriaşii din construcţii iau calea Italiei, Portugaliei şi Irlandei, încât nu mai ştiu cine va vota schimbarea la viitoarele alegeri. Haideţi, măcar în România, să nu ne batem joc de cei mai buni!