Vasile Gârneţ

A apărut nr. 3-4, martie-aprilie, al revistei „Contrafort”.

 

Titlurile de pe prima pagină:
• Praga literară – Interviu cu Markéta Hejkalová, scriitor ÅŸi editor ceh

• Vasile Gârneţ: „Scenarii ale nimicului”

• „Asterisc” – o rubrică de Eugen Lungu

• Tamara Cărăuş, „Capcanele identităţii” – cronică de Vitalie Ciobanu

• Versuri de Mariana Codruţ, Svetlana Corobceanu şi Cătălina Bălan

• „Provizorat”, un roman de Gabriela Adameşteanu

• Alexandru Tabac: Jurnal Dominican

• Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (II). Un studiu de Aurelia Felea

• Avanpremieră editorială: John Updike, „Rabbit la pensie”

• Despre Eugeniu CoÅŸeriu – dialog cu Adolfo Murguía

Lectură plăcută!

Åži un bonus muzical,

Agnes Obel - Philharmonics: http://www.youtube.com/watch?v=mNrphZgtGKg

„ … şi vine o zi când înţelegi
că n-a mai rămas nimeni
nici băiatul acela cu nume ciudat – Semproniu
care stătea singur pe marginea apei,
când noi ne jucam
şi el vedea acolo o vegetaţie stranie
căreia-i punea numele noastre,
rostindu-le încet şi ameninţător:
Ioana, Marcu, Ilarion, Iolanda, Ignat…
veneam lângă el să privim,
dar nu desluşeam nimic în apa tulbure
doar coji de pâine şi cantalup plutind la suprafaţă…
Semproniu zâmbea şi spunea: faceţi si voi
un efort de imaginaţie
ţineţi-vă de mâini, poate vă completaţi
ÅŸi vi se arată…”

 

To Vals Tou Gamou – Eleni Karaindrou
http://bit.ly/fzDeRD

A murit  Alex. Leo Şerban.
Un om pe care îl preţuiam enorm.
Mare tristeţe.

Tragedia japoneză a zguduit lumea. Am citit în aceste zile numeroase comentarii pline de simpatie şi compasiune pentru japonezi. Mărturisiri tulburătoare, emoţionante ale celor care au avut şansa să vadă Ţara Soarelui Răsare, de unde se întorseseră fascinaţi de civilizaţia şi cultura niponă. Mulţi au afirmat, şi eu cred la fel, că în faţa unei asemenea tragedii uriaşe cele mai potrivite ar fi tăcerea şi reculegerea.

Din păcate, am avut surpriza să constat că dezastrul din Japonia a provocat ÅŸi reacÅ£ii de jubilaÅ£ie răutăcioasă pe diverse forumuri de discuÅ£ii (mă refer aici la cele din spaÅ£iul rusesc, pe care l-am urmărit mai atent) – o „specie” de indivizi primitivi ÅŸi decerebraÅ£i, prezentă de altfel în orice comunitate umană.
Åžocul cel mare a fost să dau peste o remarcă stupefiantă în legătură cu  evenimentele din Japonia a fostului regizor Nikita Mihalkov (acum un propagandist jenant ÅŸi penibil al regimului Putin). Spune Nikita Mihalkov: „UitaÅ£i-vă ce se întâmplă în Japonia. Nu e vorba nici măcar de credinţă, ci de o pustietate interioară (de un fără Dumnezeu), de lipsa conÅŸtiinÅ£ei că nu eÅŸti singur pe lume… Totul se leagă. Åži această exploatare, această umilire permanentă a mediului înconjurător îl supără pe Dumnezeu, care spune la un moment dat: „BăieÅ£i, ce faceÅ£i voi acolo?” Åži le trimite japonezilor drept pedeapsă un cutremur de 9 grade pe scara Richter ÅŸi un tsunami.” Fragmentul în rusă: „Посмотрите, что происходит в Японии. Дело даже не в вере, а в безбожье внутреннем, в отсутствии представления о том, что Ñ‚Ñ‹ не один живешь… Оно все связано. И вот это постоянное использование, унижение окружающего мира — оно приводит к тому, что Господь говорит: “Ребята, вы чего делаете?” И посылает бедным японцам девятибалльное землетрясение с цунами.”

Mihalkov, în aroganÅ£a-i nemăsurată, se vrea o „trompetă a Apocalipsei”, dar nu reuÅŸeÅŸte decât să-ÅŸi arate – a câta oară! – impostura dezgustătoare.

Iată link-ul spre declaraţiile lui Mihalkov, pentru cei care cunosc limba rusă:

http://www.gzt.ru/topnews/culture/-nikita-mihalkov-predlozhil-zakopatj-kinokritiku-v-/352517.html

Atât de greu încercată în aceste zile, Japonia pentru mine înseamnă şi… Shigeru Umebayashi. Un compozitor foarte drag sufletului meu, pe care l-am descoperit odată cu filmele lui Wong Kar-Wai.

Sorekara – http://www.youtube.com/watch?v=Xv-uSjjENvw&feature=related

Am adresat la începutul acestui an unor scriitori de la noi (Basarabia) invitaţia de a alcătui un top al celor mai bune cărți apărute la edituri din România și Republica Moldova în anul 2010. Minima exigenţă era să ofere o listă de cinci titluri, din lungul şir de lecturi pe care obişnuieşte să le facă un scriitor profesionist. Comentariile pe marginea acestei selecţii rămâneau la discreţia participanţilor la anchetă.
Iată şi răspunsul meu la întrebarea complexă şi incitantă a revistei (uneori e bine să răspunzi şi tu la întrebările pe care le pui altora):

Anul trecut, ca şi în anii precedenţi, am citit mai mult decât am scris. Cum e şi firesc. Tristeţea mea, a celui care cumpără şi primeşte atâtea cărţi şi redactează numeroase manuscrise, e că nu reuşesc să citesc tot ce mi-aş dori. Constat însă, ca cititor cu oarecare experienţă, că există persoane care scriu de şapte ori mai mult decât citesc sau… nu citesc deloc. Îmi pare rău pentru ele, chiar mă încearcă un sentiment de milă, pentru că nici nu ştiu ce pierd. Lectura este „zăbava” cea mai fascinantă pe care şi-a inventat-o omul, pentru a se completa şi a se simţi mai puţin singur. Şi nu sunt niciodată singur cu autorii mei favoriţi. Iar lista lor în fiecare an e întregită de alte titluri. Problema e cum să reuşeşti să ingurgitezi/asimilezi noutăţile, şi dacă pot acestea să „disloce”, într-o scară a preferinţelor subiective, vechi opţiuni de lectură, „cotoare” în raft cu care te-ai obişnuit, titluri ce par imuabile. Nu fiecare an editorial se poate lăuda cu asemenea performanţe.
2010 a avut, după părerea mea, multe apariţii de valoare. Înşiruirea pe care o propun este doar o selecţie din ceea ce am reuşit să citesc.

Poezie
1. Ion MureÅŸan, cartea Alcool; 2. Mircea Cărtărescu, Nimic. Poeme (1988-1992); 3. Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal); 4. Grigore Chiper, Roman-simulacru; 5. Traian T. CoÅŸovei, Aerostate plângând; 6. Maria ÅžleahtiÅ£chi, Oleandrii mă strigă roz; 7. Liliana ArmaÅŸu, Singurătatea de miercuri; Continue Reading »

1. Se pare că instabilitatea este paradigma noastră națională, entropia ce definește esența Basarabiei de după 1990. Au trecut trei luni de la alegerile din 28 noiembrie 2010, răstimp în care s-au adunat destule alte probleme, nemulțumiri, tensiuni și o cavalcadă a scumpirilor într-o țară și așa sărăcită și disperată, dar nimeni nu știe spre ce deznodământ ne îndreptăm. Va fi ales președintele țării, punându-se capăt crizei politice prelungite, ori vom avea, din nou, alegeri parlamentare anticipate?
Rivalitățile din Alianța pentru Integrare Europeană, duelul deschis, la nivelul declarațiilor – uneori foarte contondente, încărcate de dispreț – al liderilor acestor partide, care se suspectează reciproc de negocieri separate cu partidul lui Voronin, ne sugerează că în Moldova clasa politică este incapabilă de a se mobiliza în numele interesului public. O cecitate a egoismului exacerbat, o mediocritate a viziunii și a prestației din partea unor oameni care nu se gândesc că faptul de a fi ales, de a obține un mandat popular îți oferă șansa să afirmi niște valori și să lași în memoria concetățenilor tăi efigia – respectată – a unui model. Ci își trăiesc această șansă ca pe o partidă
de vânătoare, furând și jefuind cât mai mult, într-un timp foarte scurt, din avutul public.
Moldova ca o pradă. Ultima încleștare în jurul Moldtelecom-ului în interiorul actualei coaliții, ce tinde să completeze lungul șir de scandaluri similare consemnate sub guvernările anterioare – Snegur/Sangheli, Lucinschi/ Ciubuc…uri (1 și 2), Voronin/Tarlev/Greceanîi –, relevă încleștarea clanurilor și a grupurilor de interese care jecmănesc „țărișoara”. Este un lucru evident, dincolo de justificări și acuze reciproce între Filat și Lazăr (Lupu/ Plahotniuc), pentru că, vezi doamne, s-a interpretat greșit textul unei scrisori sau nu s-a comunicat suficient…
Aceasta e clasa noastră politică la 2011 și acesta este, trebuie să constatăm cu tristețe, poporul care o alege. Fiecare, pe palierul lui, trăiește cu propria mediocritate, cu propria vinovăție. Nimeni, nici un politician, nici un partid politic, nu a avut în acești 20 de ani de independență post-sovietică un proiect realist și de durată pentru Moldova. Se guvernează de azi pe mâine, heirupist, fără busolă, pompieristic…
Problema este dacă Basarabia ar fi putut genera o altă clasă politică. Obiectiv vorbind, n-avea cum, ținând cont de datele istorice pe care le cunoaștem – regimul crunt de deznaționalizare și de selecție inversă, anti-valoare, din perioada sovietică. Iar din 1991 încoace am trăit sub o presiune continuă, am trecut printr-un război impus de Rusia, după care ne-am ales cu niște teritorii răpite și cu o totală înfeudare economică și politică față de „partenerul strategic” din Est. Din păcate, și occidentalii ne-au privit mult timp drept o „zonă a interesului legitim” al Rusiei, refuzându-ne oportunități de care s-au bucurat alte popoare est-europene. Iar acolo unde se instalează Rusia n-am văzut până acum o tendință spre progres și civilizație.
Pe de altă parte, nu putem da vina la nesfârșit pe „nenorocul istoric” sau pe „nefasta așezare geografică”. Orice societate e constituită din indivizi cu răspunderi personale, din niște conștiințe a căror însumare ar trebui să dea media unei voințe naționale. Ei bine, această „medie” e foarte joasă în Basarabia. Cred că la nivel individual am fi putut miza, în anumite momente importante, pe alte comportamente, pe alte decizii și opțiuni. Dar inerția și carențele generale au strivit potențialul unor personalități.

Basarabiei (am vorbit despre asta nu o singură dată) i-a lipsit răgazul pentru a se așeza, a se limpezi, a-și concentra energiile în direcția construcției și dezvoltării. Avem nevoie de o altă stare de spirit. Oamenii ar trebui să capete încrederea că aici se poate face ceva, că te poți realiza profesional și trăi decent fără a fura. Să știe că a te fi născut în Basarabia nu înseamnă în mod obligatoriu a pleca din acest loc pentru a te salva. Acest sentiment revigorant al încrederii se poate înfiripa doar dacă actuala Alianță pentru Integrare Europeană va rezista (în pofida contradicțiilor care o zdruncină) și își va pune în aplicare programul de guvernare, sub veghea exigentă și incoruptibilă a societății civile. Avem nevoie de continuitate democratică pentru a umple de conținut generoasele sloganuri ale schimbării. Altfel nu vom ieși niciodată din zodia ratării naționale.

2. Conflictul de la Uniunea Scriitorilor din Moldova de după alegerea noii conduceri, la  Adunarea Generală din 28 octombrie, încă nu a încetat. Refuzul dlui academician Mihai Cimpoi, fostul președinte, de a se recunoaște învins l-a plasat într-o situație jenantă, pe care trecerea timpului a accentuat-o. Dl Cimpoi a sigilat câteva birouri ale USM, inclusiv pe cel al președintelui, și a lăsat fără răspuns, vreme de patru luni, numeroasele solicitări de a preda postul, formulate de noua conducere.
ÃŽntre timp, situaÈ›ia penibilă de la Uniunea Scriitorilor a făcut înconjurul republicii È™i nu numai, a devenit obiect de bârfe È™i glume televizate… Și motive ar fi destule: scriitorii n-au fost capabili să organizeze cum se cuvine o Adunare Generală È™i… să numere corect vreo 190 de voturi, ale celor care au venit la adunare, dintr-o listă de peste 300 de membri ai USM. Continue Reading »

Mi-am amintit târziu de Sanremo în acest an. Festivalul se încheiase.
Aşadar, nu port nicio răspundere pentru clasamentul 2011.
A învins, copleşit de dragoste, Roberto Vecchioni:
„Chiamami ancora amore” – http://www.youtube.com/watch?v=Ht6k51cX_dM
La anu’ voi fi acolo!

A apărut nr. 1-2 ( ianuarie-februarie) din acest an al revistei Contrafort.

Cover story: Literatura română din Basarabia la Viena (Lansarea Antologiei Arhipelag)

Alte titluri si semnături:
Deriva basarabeana – Editorial de Vasile Gârneţ;
Polemici – Critica: mai e loc de ea? comentariu de Eugen Lungu;
Cronica literară: Emilian Galaicu-Păun despre cartea Alcool (Ion Mureşan), Grigore Chiper despre Oleandrii mă strigă roz (Maria Şleahtiţchi); Iulian Ciocan despre Printre bărbaţi (Mihaela Perciun);
Contre-jour – Femeile, între adoraţie şi dispreţ de Liliana Armaşu;
Versuri de Leo Butnaru ÅŸi Aura Maru;
O după-amiază cu Llosa – proză de Vitalie Ciobanu;
Cartea de istorie – Alexandru-Florin Platon despre Istoria României prin concepte (Victor Neumann, Armin Heinen, editori);
Mariana Codruţ – Mardare (Jurnalul unei Ţestoase);
Anchetă: Anul literar 2010 (Participă – Aliona Grati, Iulian Ciocan, Călina Trifan, Gheorghe Erizanu, Vladimir Beşleagă, Vasile Gârneţ);
Oleg Bernaz – Formele angajării intelectuale;
Studiu de Aurelia Felea – Foametea din Basarabia, anii 1946-1947;
Argonautice de Alexandru Tabac – Cahul cultural;
Vladimir Bulat la rubrica sa „Simeze” – „Teribilul” Kiriacoff-Suruceanu;
Trenduri de Marcel Gherman – Jerry Goldsmith, un maestru al imaginarului;
Teatru – Natalia Lozinski despre spectacolul „Calandria”;
Jurnal american de Vitalie Sprânceană – Toate drumurile duc la… fitness;
Cronica traducerilor de Răzvan Mihai Năstase – Downshifting finlandez (Arto Paasilinna, “Anul iepurelui”);
Semnale cărţi: Tamara Cărăuş, „Capcanele identităţii”, Vasile Gârneţ, „Interviu la Contrafort”, Lucreţia Bârlădeanu, „Dealul Drăguţei. Amintiri din altă copilărie”, Umberto Eco, „Cimitirul din Praga”, Samuel Beckett, „Opere I, Integrala prozei scurte”.
Cărţi noi la Editura ARC: Revoluţia Twitter; Centrul istoric al Chişinăului la începutul secolului al XXI-lea; Asasinările în masă din RASSM în perioada Narii Terori. Volumul I.

Dinu Flămând – Premiul NaÅ£ional de Poezie “Mihai Emiinescu” 2011.

Lectură plăcută!

Şi cel mai frumos vals al lui Chopin în două interpretări:

1. Rubinstein -  http://www.youtube.com/watch?v=RqOZRoIXebE

2. Pletnev – http://www.youtube.com/watch?v=ngr9DW9KauQ&feature=player_embedded#!

Deşi sunt un sceptic al celebrărilor egocentrice, astăzi, 3 februarie, am încercat ipostaza omagiatului în formula ei tradiţională. Mi-am decriptat ziua de naştere pe Facebook, am devenit “available” pe yahoo şi mi-am uitat (deliberat) telefoanele deschise.

Ce a urmat?

Apelurile surorilor ÅŸi fraÅ£ilor mei (Dora a plâns ÅŸi a spus că merit tot norocul din lume, pentru că nu ÅŸtie un om mai bun ca mine… – subiectivism fratern!; Grigore mi-a urat sănătate, că restul le fac singur, aÅŸa cum am demonstrat-o până acum), telefoanele nepoÅ£ilor, din Moldova ÅŸi din Italia (că acesta e destinul basarabenilor la 2011), numeroasele mesaje de pe Facebook, la care am răspuns punctual – faptul că un prieten virtual s-a oprit pentru o clipă spre a-Å£i adresa urări de bine  merită recunoÅŸtinÅ£a ta. E-mail-urile m-au surprins prin elanul discursiv al autorilor, ca o nostalgie a scrisorilor de altă dată, afectuoase ÅŸi meticulos elaborate…

Spre seară, am constatat că experienţa comunicării cu ceilalţi, prilejuită de un eveniment biografic pentru care nu am un merit deosebit, a fost utilă. M-am simţit mai căutat şi mai preţuit decât am crezut eu însumi în zilele mele cele mai senine. E tonifiant şi încurajator. Aşa că, păstraţi-vă circuitele deschise.

Vă mulţumesc şi vă urez numai bine!

Şi vă propun Mozart-ul meu preferat:

http://www.youtube.com/watch?v=df-eLzao63I

P.S. Cea mai buna ÅŸampanie, la un preÅ£ neprohibitiv, într-o zi ca aceasta, este Cricova – Blanc De Blancs (Traminer – etichetă violet). V-o recomand cu încredere!