Vasile Gârneţ

1. Se pare că instabilitatea este paradigma noastră națională, entropia ce definește esența Basarabiei de după 1990. Au trecut trei luni de la alegerile din 28 noiembrie 2010, răstimp în care s-au adunat destule alte probleme, nemulțumiri, tensiuni și o cavalcadă a scumpirilor într-o țară și așa sărăcită și disperată, dar nimeni nu știe spre ce deznodământ ne îndreptăm. Va fi ales președintele țării, punându-se capăt crizei politice prelungite, ori vom avea, din nou, alegeri parlamentare anticipate?
Rivalitățile din Alianța pentru Integrare Europeană, duelul deschis, la nivelul declarațiilor – uneori foarte contondente, încărcate de dispreț – al liderilor acestor partide, care se suspectează reciproc de negocieri separate cu partidul lui Voronin, ne sugerează că în Moldova clasa politică este incapabilă de a se mobiliza în numele interesului public. O cecitate a egoismului exacerbat, o mediocritate a viziunii și a prestației din partea unor oameni care nu se gândesc că faptul de a fi ales, de a obține un mandat popular îți oferă șansa să afirmi niște valori și să lași în memoria concetățenilor tăi efigia – respectată – a unui model. Ci își trăiesc această șansă ca pe o partidă
de vânătoare, furând și jefuind cât mai mult, într-un timp foarte scurt, din avutul public.
Moldova ca o pradă. Ultima încleștare în jurul Moldtelecom-ului în interiorul actualei coaliții, ce tinde să completeze lungul șir de scandaluri similare consemnate sub guvernările anterioare – Snegur/Sangheli, Lucinschi/ Ciubuc…uri (1 și 2), Voronin/Tarlev/Greceanîi –, relevă încleștarea clanurilor și a grupurilor de interese care jecmănesc „țărișoara”. Este un lucru evident, dincolo de justificări și acuze reciproce între Filat și Lazăr (Lupu/ Plahotniuc), pentru că, vezi doamne, s-a interpretat greșit textul unei scrisori sau nu s-a comunicat suficient…
Aceasta e clasa noastră politică la 2011 și acesta este, trebuie să constatăm cu tristețe, poporul care o alege. Fiecare, pe palierul lui, trăiește cu propria mediocritate, cu propria vinovăție. Nimeni, nici un politician, nici un partid politic, nu a avut în acești 20 de ani de independență post-sovietică un proiect realist și de durată pentru Moldova. Se guvernează de azi pe mâine, heirupist, fără busolă, pompieristic…
Problema este dacă Basarabia ar fi putut genera o altă clasă politică. Obiectiv vorbind, n-avea cum, ținând cont de datele istorice pe care le cunoaștem – regimul crunt de deznaționalizare și de selecție inversă, anti-valoare, din perioada sovietică. Iar din 1991 încoace am trăit sub o presiune continuă, am trecut printr-un război impus de Rusia, după care ne-am ales cu niște teritorii răpite și cu o totală înfeudare economică și politică față de „partenerul strategic” din Est. Din păcate, și occidentalii ne-au privit mult timp drept o „zonă a interesului legitim” al Rusiei, refuzându-ne oportunități de care s-au bucurat alte popoare est-europene. Iar acolo unde se instalează Rusia n-am văzut până acum o tendință spre progres și civilizație.
Pe de altă parte, nu putem da vina la nesfârșit pe „nenorocul istoric” sau pe „nefasta așezare geografică”. Orice societate e constituită din indivizi cu răspunderi personale, din niște conștiințe a căror însumare ar trebui să dea media unei voințe naționale. Ei bine, această „medie” e foarte joasă în Basarabia. Cred că la nivel individual am fi putut miza, în anumite momente importante, pe alte comportamente, pe alte decizii și opțiuni. Dar inerția și carențele generale au strivit potențialul unor personalități.

Basarabiei (am vorbit despre asta nu o singură dată) i-a lipsit răgazul pentru a se așeza, a se limpezi, a-și concentra energiile în direcția construcției și dezvoltării. Avem nevoie de o altă stare de spirit. Oamenii ar trebui să capete încrederea că aici se poate face ceva, că te poți realiza profesional și trăi decent fără a fura. Să știe că a te fi născut în Basarabia nu înseamnă în mod obligatoriu a pleca din acest loc pentru a te salva. Acest sentiment revigorant al încrederii se poate înfiripa doar dacă actuala Alianță pentru Integrare Europeană va rezista (în pofida contradicțiilor care o zdruncină) și își va pune în aplicare programul de guvernare, sub veghea exigentă și incoruptibilă a societății civile. Avem nevoie de continuitate democratică pentru a umple de conținut generoasele sloganuri ale schimbării. Altfel nu vom ieși niciodată din zodia ratării naționale.

2. Conflictul de la Uniunea Scriitorilor din Moldova de după alegerea noii conduceri, la  Adunarea Generală din 28 octombrie, încă nu a încetat. Refuzul dlui academician Mihai Cimpoi, fostul președinte, de a se recunoaște învins l-a plasat într-o situație jenantă, pe care trecerea timpului a accentuat-o. Dl Cimpoi a sigilat câteva birouri ale USM, inclusiv pe cel al președintelui, și a lăsat fără răspuns, vreme de patru luni, numeroasele solicitări de a preda postul, formulate de noua conducere.
Între timp, situația penibilă de la Uniunea Scriitorilor a făcut înconjurul republicii și nu numai, a devenit obiect de bârfe și glume televizate… Și motive ar fi destule: scriitorii n-au fost capabili să organizeze cum se cuvine o Adunare Generală și… să numere corect vreo 190 de voturi, ale celor care au venit la adunare, dintr-o listă de peste 300 de membri ai USM.

De ce refuză dl Cimpoi să predea „cheia” instituției unui coleg mai tânăr, Arcadie Suceveanu, cu care a diriguit, umăr la umăr, timp de 20 de ani, breasla scriitoricească? Mai ales că Ministerul Justiției a confirmat legalitatea rezultatelor Adunării Generale. Ce pericol pentru destinul Uniunii Scriitorilor și al literaturii în general prezintă noua echipă de conducere, care, de fapt, în mare parte, este cea veche? De ce nu-l acceptă dl Cimpoi, de exemplu, pe Vlad Zbârciog, care i-a fost secretar și consilier bun la toate de-a lungul mai multor ani? Este omul care a scris o monografie apologetică despre destinul de cărturar al autorului Istoriei deschise… A rămas în funcție și Titus Știrbu, pe care domnul academician l-a recuperat, probabil, în ideea de a imprima un mai mare dinamism activității USM. Nu a plecat nici Aurel Ciocanu, administratorul Casei Scriitorilor, nici doamnele de la contabilitate, nici secretara președintelui, nici chiar „spiritul tutelar” al Uniunii, Nicolae Esinencu, nu și-a rărit drumurile spre ea. Și ce temeri mari i-ar putea insufla dlui Cimpoi noul vicepreședinte al USM, poetul Teo Chiriac, o persoană civilizată, neconflictuală, care s-a ținut departe de „bătăliile generaționiste” și, asta chiar ar trebui să conteze pentru dl Cimpoi și falanga sa de susținători, a fost bun prieten cu regretatul Grigore Vieru, cel care i-a scris prefața la volumul său de debut? Iar în noul Consiliu ales pe 28 octombrie 2010 sunt scriitori de valoare și de o certă probitate morală, care au făcut parte și din vechile consilii, prezidate de Mihai Cimpoi, domnia sa, de altfel, fiind ales și în actuala componență.
Acum Literatura și Arta publică de mai multe săptămâni texte alarmiste despre „deriva” în care a intrat Uniunea Scriitorilor după alegerile din octombrie trecut. Eu nu contest această derivă – ea este reală! –, dar mă mir că săptămânalul dlui Dabija constată acest fapt abia acum, când Cimpoi nu mai este președinte. Oare breasla scriitoricească nu și-a pierdut de mai mult timp busola? Plutirea spre nicăieri a instituției durează de vreo 15 ani. Am avut în acest răstimp destule observații critice referitoare la activitatea Uniunii, la talentul managerial (profund deficitar) al dlui Cimpoi, dar am fost percepuți, noi, revista Contrafort, ca o echipă de conspiratori periculoși, ca niște uzurpatori camuflați, servind interese străine. Trăind sub sindromul „cetății asediate”, Uniunea Scriitorilor, condusă de Mihai Cimpoi, a pierdut o serie de averi și proprietăți, a pierdut reviste, o casă de creație cât un hotel de 3 etaje, situată într-un loc extrem de pitoresc, sub geana codrilor. A pierdut legătura cu cititorii. Dar ce e mai important, în această perioadă s-a degradat prestigiul scriitorului, Uniunea fiind invadată de grafomani și veleitari de toată spița. Răcirea relațiilor cu Uniunea Scriitorilor din România s-a produs tot pe durata mandatelor dlui Cimpoi. USM nu a avut nici capacitatea să susțină revistele literare de valoare. Chiar Literatura și Arta, fostă publicație a Uniunii Scriitorilor, a fost nevoită să se privatizeze, să se desprindă de Uniune pentru a supraviețui. Și e meritul lui Nicolae Dabija că acest titlu există până acum în peisajul nostru revuistic. O soartă mai puțin fericită au avut-o revistele Basarabia, Columna și Kodrî.
Îmi pare rău că dl Mihai Cimpoi, un om de o incontestabilă valoare intelectuală, a ajuns în această situație de neinvidiat. Merita, cred, o retragere mai demnă din funcția de președinte. Și meritam noi toți, confrați care îl respectăm pentru talentul său de critic și istoric literar, fără a-i rosti zilnic elogii, să fim scutiți de această „reprezentație” de prost gust, ce pare fără sfârșit. Nu aștept minuni de la noua conducere a USM, dacă aceasta va reuși să-și preia complet atribuțiile – o „minune” ar fi totuși reparația liftului din clădirea USM, dând posibilitatea confraților noștri mai vârstnici și mai bolnavi să urce la etajul 5, acolo unde se află contabilitatea (care ar trebui să-i ajute) și revistele literare (unde să publice). Relația mea cu Uniunea a fost și va rămâne una exigentă, chiar critică. Opera ți-o scrii singur, nu în colectiv. Dacă are o rațiune de a exista, Uniunea Scriitorilor ar trebui să se manifeste ca un sindicat de breaslă, eficient, care să apere cultura națională, statutul meseriei de scriitor și pe slujitorii ei.

Revista Contrafort, nr. 1-2/2011