"Cronica unui periplu literar (IV)" - Jurnal pe două voci (8)

Ieşim din metrou, după ce schimbăm un tren, la staţia Cluny/La Sorbonne. Mergem, încercând să uităm "conflictul" cu marocano-sirianul franţuzit, pe Bulevardul Saint Michel - un loc liniştit, burghez, în mare contrast cu vacarmul proletaro-rock-ist din Piaţa Bastiliei. Ce să mai comentezi? Lucruri în general ştiute. Exemplare umane ca cel întâlnit în piaţă ajung bine-mersi în Franţa, obţin uşor cetăţenia franceză şi îngroaşă peisajul, destul de colorat, din Hexagon. Şi manifestă un naţionalism de genul celui afişat adineaori, un soi de rasism а rebour. Se pare că asimilarea aceasta generoasă pe filieră africană e o politică a statului francez. Esticii, care au experimentat iluzia comunistă pe pielea lor, sunt nişte damnaţi în ochii francezilor, a vesticilor în general, fiind obligaţi să aştepte luni întregi până obţin o viză turistică.

Vitalie Ciobanu: În a treia zi şi ultima la Paris, obiectivul nostru principal este Palatul Luvru. Mult mai fastuos decât Prado, celebrul muzeu din capitala Franţei emană prin toţi porii săi regalitatea. În curtea interioară, coborâm sub piramida de sticlă, unde se află un imens punct de triaj al vizitatorilor, birouri de informaţii, vestiare, săli de proiecţie, magazine cu albume, scheme şi pliante ale Muzeului, chiar şi o infirmerie. Oamenii sunt ajutaţi, îndrumaţi spre sălile favorite. Ştiu din experienţa noastră anterioară, de la Prado, că a rătăci prin muzeu în speranţa să apuci să vezi cât mai multe este o eroare. Trebuie să-ţi alegi nişte repere concrete, pentru a păstra ceva sigur în memoria afectivă. Mai întâi să găsim Mona Lisa. Nu e deloc o idee originală, ba chiar cea mai comună cu putinţă, fapt pentru care administraţia muzeului a fixat indicatoare "vers Mona Lisa" peste tot: în subterana de primire, pe pereţii scărilor, în culoare. Recunoaştem imediat locul mult dorit după îmbulzeala din sala nr. 6, de la etajul întâi. Trebuie să aştepţi preţ de câteva minute ca să ajungi la mirificul tablou. Gioconda ne surâde din spatele unui perete gros de sticlă, care o protejează nu numai de agenţii naturali ai eroziunii, cât mai ales împotriva răufăcătorilor bipezi. După ce fusese răpită şi recuperată miraculos, se poate spune, s-au luat măsuri severe de securitate, hotărându-se plasarea capodoperei lui Leonardo în această cutie de sticlă. Peretele translucid are o nuanţă gri şi creează un efect prismatic, mărind uşor dimensiunile naturale ale tabloului, spre beneficiul celor care îl privesc. O "denaturare" atent calculatã. Ce gânduri poþi avea în faþa mirabilei pânze? Zâmbetul Artei adresat timpurilor perisabile, ºirurilor de oameni care încremenesc o clipã în faþa sa, înainte de a pleca în neant... Mona Lisa este unul dintre acele câteva lucruri ale geniului uman, pe care dacă le-ai văzut eşti îndreptăţit să spui că te-ai întâlnit cu eternitatea.

Vasile Gârneţ: De dimineaţă, cinci ore în Musйe de Louvre. Nu mă impacientez ca la Prado, alergând din sală în sală, pentru că oricum nu voi reuşi să văd prea mult şi pe îndelete, mai ales că aici totul este la o dimensiune mai mare. Starea aceasta de linişte şi împăcare mă va face, probabil, să rezist mai mult timp oboselii. Scări enorme, maiestuoase, coloane uriaşe din marmură albă, nivele care coboară în subteran, etaje care urcă, escalatoare silenţioase... Ajuns aici din înghesuiala apartamentului în care trăieşte, omul se simte complexat, redus la condiţia lui de fiinţă fragilă. Impresia puternică, fascinaţia pe care ţi-o lasă vizitarea muzeului se datorează în mare parte şi arhitecturii lui interioare.

Sala unde este expusă "Mona Lisa" lui Leonardo da Vinci. Lume multă, care se fotografiază şi se filmează pe fundalul tabloului. Unii încremenesc minute în şir în faţa picturii şi sunt rugaţi să se ferească de către cei care aşteaptă. Exclamaţii şi comentarii în mai multe limbi: franceză, spaniolă, germană, japoneză, rusă... Apoi clipe de tăcere, o tăcere murmurată. Gioconda provoacă, peste secole, un catharsis colectiv. Participi la el fără să sesizezi momentul alunecării în această sensibilitate afişată a mulţimii. Şi nici nu-ţi mai pare atât de vulgară.

Câteva săli cu pictură spaniolă. Nu văd Velasquez. Reţin un Murillo, Tânărul cerşetor, splendid. Goya, câteva lucrări din celebra şi strălucita lui serie de portrete. Contesa de Carpio seamănă mult cu o mătuşă a mea pe linia mamei, Maria, cu origini greceşti, care s-a înecat la treizeci şi ceva de ani împreună cu soţul ei, un bogat armator grec, "proprietar de vapoare", cum îşi aminteşte cu reţinută mândrie mama. Păstrez două fotografii de-ale ei din anii '40, făcute în Italia, care mărturisesc ceva din spiritul de aventură al stirpei mele.

Tot la etajul I - Apartamentele lui Napoleon. Un lux redundant, inutil: aur, argintărie, mobilier masiv şi greu, tapiserii, tavane pictate, candelabre uriaşe, pluşuri de culoare roşie, oglinzi, multe oglinzi veneţiene, vase, console... O ambianţă rece şi obositoare, din care a fost alungată intimitatea.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Următoarea pagină