"Cronica unui periplu literar (IV)" - Jurnal pe două voci (7)

Vasile Gârneţ: Picnic într-o frumoasă grădină la Sociйtй des Gens de Lettres, Cartierul Montparnasse, după o zi de maraton cultural - barbar în esenţă, prin viteza lui. Orgoliul deşert al turistului - în criză de timp - de a bifa cât mai multe locuri vizitate. Nu e şi cazul lui Andrбs Ferenc Kovбcs, poetul din Târgu-Mureş, care a mai fost la Paris, unde a stat chiar câteva luni cu o bursă. Francofon, Andrбs are aerul unui om relaxat, calm, fără mişcări gratuite şi fără o gesticulaţie ca a noastră, a multora dintre noi, care am avut revelaţii şi pe care vrem să le mărturisim neapărat.

Dialog cu suedeza de origine rusă, Inga-Lina Lindqvist, cu care sunt într-o relaţie de prietenie, după seara de dans de la Cabaret Sauvage. S-a căsătorit cu un suedez şi s-a stabilit la Stocholm. Acum scrie şi în suedeză, are publicate câteva cărţi de poezie. Tatăl său a fost ataşat militar pe la mai multe ambasade, între care şi cea din Suedia. O deranjează - îmi mărturiseşte fără ocolişuri, ca unui prieten - naţionalismul din fostele republici ale Uniunii Sovietice. Să luăm cazul meu, de ce am devenit după 1990 român? Îi explic... Recunoaşte că n-a ştiut multe lucruri. Faptul că nu aveam voie, până în ultimii ani ai perestroikăi gorbacioviste, să citim cărţi româneşti i se pare o barbarie. Totuşi, suferă că Rusia a ajuns ciuca bătăilor, că este urâtă şi atacată de foştii "fraţi" de uniune, mai ales de intelectualii din republici, pentru că poporul simplu, a aflat ea, are puternice nostalgii sovietice. Îi propun să se întoarcă în Rusia şi să pună umărul la democratizarea ţării. Ia sugestia mea ca pe o glumă. Şi-a făcut o anumită situaţie în Suedia, s-a integrat perfect, nu poate fi vorba despre o întoarcere în Rusia în viitorul apropiat, deşi sufletul îi reverberează la tot ce se întâmplă acolo... Inga pare să aibă o înţelegere selectivă a lucrurilor. Nu poate judeca, cu acelaşi spirit critic, fără parti-pris, evenimentele din fosta URSS după 1989. Dar nu-i mai spun nimic din toate acestea. Poate altă dată. Călătoria abia a început, mai avem suficient timp la dispoziţie. Facem schimb de versuri - traduceri în engleză - şi ne promitem să discutăm, cât de curând, despre valenţele poeziei române şi suedeze.

Vitalie Ciobanu: În grădina cochetă a hotelului SGDL poţi să stai cum îţi place: la masă, în picioare sau culcat pe iarba. Nimerim la un colţ de masă cu scriitorii cehi Pavel Verner şi Miroslav Hule, prilej să ne cunoaştem mai bine. Verner e din Praga şi are maniere de orăşean umblat, Hule e din Moravia de sud, dintr-o localitate la graniţă cu Austria. E pescar şi iubitor al vinurilor franţuzeşti, care nu se prea găsesc în zona lui. Lunecăm repede spre subiecte de acasă. Cei doi ne întreabă de ce s-a întors Moldova la neocomunism. Ce s-a întâmplat? Nu puteau înþelege, erau stupefiaþi. Recunosc cã am gãsit cu greu explicaþii. Am vorbit de implicarea KGB-ului, de vina intelectualilor noºtri, de faptul cã ne-am deznaþionalizat, cã limba românã era interzisã... Vizibil nemulţumit, la un moment dat Verner mă întrerupe: " probabil că neocomuniştii au venit la putere prin alegeri libere, poporul i-a votat?" Aşa e, am zis. "Atunci e clar. În cazul acesta mă tem că veţi fi înghiţiţi din nou de o Rusie revanşardă." Nu l-am putut contrazice. Dar şi detaşarea cu care vorbeau, ca nişte ditamai vestici, cu un soi de aroganţă a celor care au depăşit de mult faza orbecăielilor şi nu mai au nici o problemă, îşi permit să nu înţeleagă, să nu fie empatici, cum sunt, de regulă, esticii în raport unii cu alţii, nu mi-a plăcut deloc. Verner ne spune că nu cunoaşte scriitori ruşi care să nu fie şovini, mai ales după ce se îmbată. Ne povesteşte cum a recitat la Madrid din Puşkin, la o reuniune în faţa bustului acestuia, şi avea o translatoare rusoaică, angajată de organizatorii spanioli. "Când am terminat cu declamatul, am spus că aceste versuri le-am învăţat în 1965, pentru că eram ahtiat de poezia rusă. În 1968, cu trei ani mai târziu, tancurile sovietice intrau în Praga şi ne zdrobeau mişcarea pentru reforme. Cu aceste cuvinte i-am luat graiul rusoaicei." Tot Verner ne avertizează, înainte de a se ridica de la masă: "Nu coborâţi, vă rog, din trenul Europei!" O metaforă cât se poate de adecvată în conţinutul ei şi potrivită ca formă pentru nişte călători ai Expresului Literar, cum suntem noi, care purtăm acest mesaj în locurile pe unde ajungem cu caravana noastră. La Paris, sentinţa colegului ceh sună ca o replică de simpozion. În ţările estice ea va avea, în mod cert, o altă rezonanţă. Acolo este vorba chiar de viaţă şi moarte.

Vasile Gârneţ: Secvenţă în Piaţa Bastiliei, seara. Un loc unde se adună rockerii, "generaţia" neformală. Chipuri infatuate pe motociclete Harley Dawidson. Mulţi tineri de culoare, afro-arabo- francezi, cum le spune scriitorul gruzin cu alură de rugbyst, Giorgi Achwlediani. În grupuri mai mici, cei care aleargă pe patine cu rotile, echipaţi uniform: şorturi negre, tricouri de culoare roşie, cotiere şi genunchiere din piele neagră. Muzică cu accente arabe. Câţiva tineri aşezaţi pe bordură, cu bărbia rezemată pe genunchi, nemişcaţi şi cu privirea absentă. Cred că sunt drogaţi. "Peisajul" îmi displace profund şi caut pe hartă o gură de metrou situată în apropiere, unde să dispar. Cât cercetez harta, se apropie de noi un individ cu tenul tăbăcit şi spune - cu voce tare ca să-l audă şi ceilalţi, rămaşi la oarecare distanţă - că Parisul este al lui, numai al lui şi că nu-i place să vadă turişti. Mă uit la el: pipernicit, o dantură în paragină, îmbrăcat într-un tricou soios, tenişi uzaţi în picioare. Îmi vine să-i trântesc una amical-estică peste gură. Îi răspund în engleză că nu iau Parisul cu mine, rămâne pe loc, să-l populeze el. Spune că nu înţelege. Eu înţeleg, dar nu vreau să vorbesc franceza lui. Good bye! Tipul pare dezamăgit de schimbul de replici, care nu oferă o pistă reală de dezvoltare a "conflictului". Se întoarce la ai lui, mulţumit totuşi că ne-a făcut să plecăm.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Următoarea pagină