|
Vitalie Ciobanu: După vreo trei ore, ne îmbarcăm în autocar şi plecăm să luăm cina în zona parcului La Vilette. Habar nu am unde se află, aşa că mă las în seama instinctului meu de explorator (instinct ghidat de mâna nevăzută a gazdelor pariziene). Pe măsură ce lunecăm de-a lungul Senei cu autocarul, descopăr, de fapt recunosc, locurile faimoase ale Parisului, reţinute din cărţi: l'Ille de la Citй, Notre-Dame de Paris, Luvru, Palais Royal. Traversăm Sena şi ajungem în rue d'Opera. Aici, la parterul unei clădiri de vreo 5 caturi se află Mission 2000 en France, adică sediul comitetului organizatoric francez al Expresului Literar. E deja multă lume de-a noastră adunată acolo, vezi tineri concentraţi în faţa ordinatoarelor, mese încărcate cu sticle de plastic - apă, suc, cafea, stixuri. Autoservire, fără restricţii. Pe alte mese, tot soiul de rechizite de birou - pixuri, carnete, hărţi, pliante, afişe, cu care ne aprovizionăm, ca scriitori ce suntem. Îi revedem şi pe amicii noştri români, minus Andrei Bodiu, cazaţi la hotelul Ibis Alesia. Sediul din rue d'Opera va fi locul nostru strategic de întâlnire. Din nou în autocar. Intrăm într-un păienjeniş de străzi, cu aromă culturală, despre care Nicolae Prelipceanu ne spune o mulţime de detalii pitoreşti. A mai fost la Paris. În sfârşit, coborâm din autocar şi pornim, ? pied, într-o procesiune lungã printr-un cartier lãturalnic, aproape muncitoresc, nici n-ai zice cã eºti la Paris, judecând împrejurimile. Ciudatã idee sã fim târâþi în aceastã... pustietate, n-o fi având oraşul ăsta colţuri mai ospitaliere? Trecem pe lângă un canal afluent al Senei, traversăm o peluză în care un grup de tineri de culoare se amuză făcând acrobaţie, şi ajungem la o construcţie-circ, un cort imens, numit Cabaret "Sauvage". Aici vom avea o seară-maraton de dancyng şi masă orientală.
Interiorul localului e făcut să-i susţină numele: atmosferă frustă, mult lemn, ghirlande africane, un uriaş ring de dans, înconjurat de o platformă - ca o punte de velier - pe care sunt dispuse separeuri pentru şase persoane. Alte mese flancate de bănci lungi, marinăreşti, sunt plasate cu două trepte mai jos, la nivelul arenei. Luăm loc, românii, într-una din "cabine". Nevoia noastră de a fi împreună în prima seară la Paris e încă puternică. De parcă am avea de împărtăşit un ritual de familie. Apar chelnerii cu platouri, se dă muzică arăbească mixată cu ritmuri moderne. Este marele boom, se pare, în toate discotecile din Occident! "L-am văzut pe Sting, la festivalul de la San-Remo, tot cu o piesă de genul ăsta, Desert rose, faină, într-adevăr!" Trebuie să vorbeşti tare, altfel cuvintele îţi sucombă sub reverberaţiile deşertului. În cele din urmă, serata îşi atinge punctul maxim, lumea îşi dă frâu liber pasiunii. Mai ales fetele din staff-ul german: Jessica Falzoi - înaltă şi plină de fantezie în mişcări - şi Nelly Mцller, mlădioasă ca o felină, - fac furori: trupurile lor se smuncesc spasmodic şi provocator, reuşind să lungească rău de tot privirile colegilor căzuţi în plasa licorilor euforizante. Soseşte, pe neaşteptate, Andrei Bodiu. A întârziat la autocar şi a venit cu metroul. Apariţia lui, în atmosfera amestecată cu sonuri magrebiene şi vapori de transpiraţie, îmi pare de-a dreptul halucinantă. Nu-mi imaginez cum a reuşit să ne găsească. Ne spune să nu-i cerem să ne explice traseul pe care l-a urmat, căci n-ar reuşi.
Vasile Gârneţ: La propunerea lui Nicolae Prelipceanu, hotărâm să facem o escapadă prin Parisul nocturn. Gestul nostru de a pleca le-a cam contrariat pe tipele de la Mission 2000 (ne remarcaserăm la dans). A trebuit să le fluturăm prin faţă ideea că vom reveni numaidecât, pentru a le calma. Ne lăsăm în continuare pe seama abilităţii lui Nicolae Prelipceanu, care ne spune că la Paris găseşti mereu prilejuri de exultare personală. A doua zi, ne vom descurca şi noi destul de bine în metroul parizian, care are o puzderie de semne distinctive - nu ai cum să te rătăceşti, deşi subteranele sale sunt foarte întortocheate, bunăoară în staţia Châtelet, unde se întretaie mai multe linii. Arhitectul care a proiectat metroul parizian nu pare să fi suferit de un spirit excesiv de geometric. Mai degrabă s-a lăsat locuit de o imaginaţie învolburată.
Coborâm din metrou în staţia Anvers, la poalele bisericii Sacrй-Coeur, spre care urcăm cu funicularul. Cartierul Montmartre, e trecut de zece seara. Forfotă mare pe străzi şi la această oră, chiar dacă majoritatea pictorilor ambulanţi şi-au strâns tarabele. Cumpăr, parcă pentru a mă convinge că am ajuns aici, nişte ilustrate de la chioşcurile încă deschise, lucru pe care nu-l fac de obicei. Întotdeauna prefer să-mi iau albume cu texte, din care mă informez şi pe care le păstrez mai bine...
Văd panorama Parisului, noaptea, din faţa bisericii Sacrй-Coeur, o splendidă construcţie din piatră albă, care răspândeşte în jur o lumină lăptoasă. Mi-e teamă să descriu cu cuvinte perspectiva care se deschide în faţa mea, pentru a nu sărăci imaginile. Aş îndrăzni, poate să mărturisesc doar gândul că în prima zi de aflare la Paris e bine să vezi oraşul de pe colina Montmartre, din faţa bisericii Sacrй-Coeur. Restul zilelor cobori în vale şi, cum s-ar zice, "lucrezi la detalii", ca unul care a înţeles.
|
Vasile Gârneţ & Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului