"Cronica unui periplu literar (IV)" - Jurnal pe două voci (12)

Dinu Flămând este al doilea scriitor român cu care ne întâlnim în piaţa Saint-Sulpice, după Sanda Stolojan. Lucrează la RFI şi are un program foarte sever de activitate. Înţeleg că a petrecut deja câteva ceasuri în compania vechilor săi prieteni echinoxişti, Nicolae Prelipceanu şi Adrian Popescu, colegi de tren cu care, realizez subit, nu mă mai întălnisem de aseară, de la recepţia oferită de SDGL. Parisul i-a înghiţit în burta lui incomensurabilă. Acum îi regăsesc pe cei doi şi pe Andrei Bodiu plini de impresii. "N-ai mai fost la discuţia de la Montreuil, îmi zice Prelipceanu, referindu-se la o masă rotundă pe tema: "Bouleversements en Europe: naissance d'une littйrature continentale", la care existase posibilitatea să ne întâlnim. "A, dar n-ai pierdut nimic. Tipa care modera s-a lansat la un moment dat într-o pledoarie delirantă, iar noi, invitaţii, parcă nici nu existam pentru ea." Nae, ştiu, este destul de expresiv în sentinţe, dar situaţia pe care mi-o descrie îmi pare cunoscută. Mai rămân în preajma scenei pentru a le ţine pumnii alor noştri la lectură, apoi mă duc să mai bat piaţa. Deodată, dau peste Ioana Crăciunescu. Bronzată, într-un balozaid alb, vaporos, suflecat la m`neci până la coate, cu poşeta pe umăr şi un evantai între degete. Se arată nu mai puţin surprinsă de întâlnire. Şi are de ce. E prima dată când ne vedem la Paris, până atunci discutaserăm mai mult pe la întâlnirile scriitorilor de la Neptun. Lucrează de câţiva ani actriţă la Paris şi are succes, aşa am auzit. "O sunt plină de proiecte, nu-mi mai văd capul!" Ioana mă întreabă şi ea de călătorie. "V-aţi săturat probabil să tot căraţi bagajele cu voi. Făceam şi eu la fel, înainte. Cu timpul m-am învãþat minte. Nu-mi iau decât un rând de haine, mai ales vara. În rest, gãseºti oricând cinci franci ca sã-þi cumperi un tricou!..." "Da, dar ce tricou?", rămân eu cu întrebarea suspendată, Ioana s-a şi îndepărtat şi-mi face un semn neglijent cu mâna: "De culoare neagrã, cã suportã mai bine praful!... Pa-pa, ne mai vedem".

Vasile Gârneţ: Ieşim la suprafaţă în staţia Shâtelet, una din cele mai mari ale metroului parizian. Piaţa Châtelet, Avenue Victoria, Rue de Rivoli - poate cea mai impozantă şi arătoasă stradă din câte am reuşit să vedem în cele trei zile ale sejurului nostru. Intrăm într-un bar să mâncăm ceva. Un franco-marocan foarte amabil. Îi spun lui Vitalie, glumind, că tipul încearcă să reabiliteze comportamentul primitiv şi agresiv, din Piaţa Bastiliei, al conaţionalului său. Franco-marocanul este dornic de dialog. N-a aflat de Republica Moldova. Ştie însă despre România. Rosteşte numele lui Hagi, cu vădită intenţie să ne flateze, să facă să ne simţim bine. Confirm şi eu că e un mare jucător. Nu-i spun, unui străin, că Hagi m-a dezamăgit prin jocul său, că are pe terenul de fotbal, în ultimul timp, un comportament primitiv şi violent. Poate se reabilitează chiar în aceste zile la Campionatul european. Dacă barmanul ar fi rostit, prin minune, în locul lui Hagi, numele unui scriitor român, i-aş fi plătit de trei ori costul consumaţiei. N-a fost să fie.

Vitalie Ciobanu: La Gara de Nord, în ziua plecării noastre, SNCF (recte: Căile ferate franceze) derulează, pe peronul 11, o mică ceremonie de inaugurare a unui tapet multicolor, numit "covorul mişcător", executat de către artistul Pat Bruder, cu ocazia prezenţei la Paris a Expresului Literar. Ni se oferă o demonstraţie a funcţiei sociale a artei într-un spaţiu public. Şi nu în ultimul rând, cum ţin să precizeze organizatorii, o dovadă a deschiderii SNCF către cultură. Bravo, "ceferişti" francezi! Inaugurarea peronului pictat se face în prezenţa unor persoane oficiale, ziarişi şi în sunetul unei fanfare de la Arte Frumoase. Emoţii, felicitări adresate gazdelor pentru excelenta organizare. Încerc să evaluez dimensiunile locului de unde ne vom îmbarca în TGV-ul de Lille. La Gare du Nord e mult mai spaþioasã, mai arãtoasã ºi incomparabil mai... curată decât sora ei mai mică de la Bucureşti, care - oricâte modernizări şi îmbunătăţiri i s-ar aduce - tot nu poate anula senzaţia de haltă promiscuă din Balcani.

Până se va da semnalul plecării îţi mai poţi lua o sticlă de apă la drum, cumpăra o "amintire" de la Paris. Printre grupurile de scriitori şi localnici, prinşi în ultimele discuţii şi schimburi de mesaje înaintea despărţirii, mişună fotografi şi cameramani, se iau imagini pentru nu mai ştiu câte posturi TV din Paris. Şi pentru a închide butada, răsare în faţa mea tipul rotofei de la RFI, cel care mă intervievase acum trei zile, la sosirea în gara Montparnasse: îmi reţinuse disponibilitatea discursivă şi-mi face cu ochiul ca unei vechi cunoştinţe. Vrea să-i spun pentru radio cum mi s-a părut dezbaterea de ieri, de la Centrul Pompidou, pe tema Austriei, la care ştie că am asistat. "Bien sыr, de ce nu? A fost interesant, s-au spus multe opinii inteligente în legătură cu problemele legate de extrema dreaptă în guvernul de la Viena. Singurul lucru care m-a deranjat a fost că nimeni nu a amintit despre pericolul roşu din Europa de Est." Abia am pronunţat aceste cuvinte că amicului meu de la RFI îi piere invariabilul zâmbet de pe faţă, şi-mi întoarce rapid spatele, fără nici o formalitate. Dumnezeule, ce e cu oamenii ăştia? Reacţionează din reflex, ca la rostirea unei parole magice. Părăsesc Parisul cu o impresie dezagreabilă. Franţa rămâne înfofolită într-o pătură stângistă, în pofida dispariţiei comunismului ca sistem politic. Mulţi intelectuali de aici nu vor în continuare să audă de realităţile ultimilor 50 de ani din ţările estice. E ca şi cum ar trebui să ia cunoştinţă de o rudă abandonată, în uitarea căreia nu-şi pot reprima o vină obscură, şi atunci se agaţă de "motivele nobile" ale gestului lor. Îmi pare totuşi nedrept ca acest erzaţ ideologic să prevaleze acum şi scot capul pe geam. Pe peronul zugrăvit, ca o amprentă artistică a Parisului, lumea ne face cu mâna semne de adio: muzicienii din fanfară, în livrelele lor colorate, oficialii, ziariştii aferaţi, fetele prevenitoare din comitetul organizatoric din rue d'Opera - toate se îndepărtează de noi cu iuţeala crescândă a trenului. Şi odată cu asta, cele trei zile pline în capitala Franţei.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12