|
Mă pomenesc deodată acostat de un ziarist de la RFI: nu i-am mai văzut din neuitatul tren Lisabona-Madrid. E un bărbat de statură şi vârstă mijlocie, un francez tipic, proaspăt ras, într-un sacou cenuºiu, în carouri, secundat de un tehnician. Ne întreabã, surâzãtor ºi aferat, dacã... provenim din tren (deşi ne-a recunoscut după ecusoanele pe care scrie Literatur Express Europa 2000) şi dacă suntem dispuşi să-i acordăm un scurt interviu "la cald". Nici o problemă. Ce poţi să spui abia sosit la Paris, în gara Montparnasse, asaltat de mulţimea de zgomote şi de forfota umană din jurul tău? Că eşti, fireşte, fericit şi emoţionat că ai ajuns la Paris, unde te afli pentru prima dată, că speri ca oraşul să-ţi placă (de fapt, ştii foarte bine că o să-ţi placă, eşti programat pentru o juisare culturală) şi spui o propoziţie-două despre colţul obscur de Europă de unde ai venit. Reporterul îmi mulţumeşte şi-mi zâmbeşte protocolar, asigurându-mă că ne vom mai întâlni. Cum aş fi reuşit să-i înşel aşteptările?
Acum trebuie să spun că am faţă de "oraşul-lumină" un complex de scriitor. A scrie despre Paris este mai greu decât despre un oarecare oraş de provincie, despre Bordeaux, de exemplu, în pofida a ceea ce s-ar crede la prima vedere. Pentru că, în primul rând, este un centru al excelenţei, care desfide orice comparaţie prin imensul său prestigiu de metropolă culturală a Europei şi chiar a lumii întregi. Din orice punct al globului l-ai privi - Bucureşti, Moscova, Dallas, Madrid, Canberra sau Tokio - Parisul emană aceeaşi strălucire şi nu are motive prea mari să se teamă că acest nimb îi va păli, chiar dacă mai ales în ultimele decenii începe să fie serios concurat pe plan cultural de New York. S-au scris mii de cărţi despre Paris sau în care capitala Franţei figurează ca loc de desfăşurare a unei trame oarecare, sunt la fel de banale reacţiile de încântare faţă de monumentele sale şi cele de sfidare a prejudecăţilor pe care le conservă - nonconformismul unor autori încercând să obtureze acelaşi complex de inferioritate. Pentru români, Parisul este "capitala" lor de peste hotare, modelul după care s-a desfăşurat modernizarea ţării în secolul XIX şi o sursă nesecată de inspiraţie culturală. Ar fi inutil şi riscant să încerci să concurezi numeroasele pagini scrise de conaţionalii noştri, mai mult sau mai puţin celebri, despre Paris cu nişte note făcute la repezeală în numai trei zile, atât cât vom sta aici, conform programului. Desigur, nici nu intenţionez să fac acest lucru. Dar ţin să precizez exact datele problemei şi statutul meu mai puţin fast în raport cu cei care cunosc Parisul, au petrecut aici mai mult timp şi îmi pot judeca însemnările pariziene cu aere de experţi, numai pentru a-şi reconfirma, dacă mai era nevoie, superioritatea la acest capitol. "Nu mă veţi intimida!" - aş vrea să le spun. Doresc să adaug o mărturie personală, lipsită de pretenţii, asupra Parisului, aşa cum îl pot vedea şi înţelege eu, nu mai mult, dar nici mai puţin. Acceptaţi să rămâneţi în interiorul convenţiei pe care v-am propus-o în clipa când am aterizat la Lisabona, atunci c`nd demara acest jurnal. Dacă nu vi se pare suficient - nu mai citiţi!
Vasile Gârneţ: De la etajul 5 al hotelului Mercure văd copertina ca o cochilie a Palatului sporturilor Bercy, aflat la vreo sută de metri de aici. Poate trec, mă gândesc, să văd şi pe viu, nu numai la televizor, celebra sală multifuncţională, din care s-au făcut atâtea transmisiuni sportive, în special tenis, dar şi arte marţiale, foarte populare la Paris. Câte poeme am ratat - cum mă tachinează prietenii - fascinat de jocul lui Sampras şi Agassi? Va trebui cândva să pretind celor doi o recompensă pentru fidelitate...
Mă readuce pe pământ din această reverie cultural-sportivă un sunet la uşă. Doi hamali mă întreabă dacă mi-am recuperat toate bagajele, pentru că a rămas, iată, această valiză de culoare verde, care are înscris pe cartonaş numele meu. Le spun că e o confuzie la mijloc. Sunt în ordine cu bagajele, le-am şi despachetat deja, nu-mi lipseşte nimic. Aş fi fost primul care să alertez personalul hotelului, dacă, doamne fereşte, mi s-ar fi rătăcit valizele. Cei doi pleacă neîncrezători. După câteva minute sunt sunat la telefon, în acelaşi subiect, de Lascha Bakradze, attendent-ul nostru, care mă întreabă, glumind, cu vocea lui inconfundabilă, dacă valiza pe care refuz să o iau nu-mi aparţine cu adevărat. Da, domnilor, nu glumesc. Nu vă împotmoliţi în leneşe amabilităţi, prelungind coşmarul unei alte persoane, care îşi caută în aceste clipe disperat bagajele. Îi sugerez lui Lascha să-i îndemne pe cei de la recepţie sa sune la celălalt hotel, IBIS, unde a fost cazat un alt grup de scriitori... O scenă doar aparent amuzantă, care sugerează câte ceva din tensiunea şi inconfortul drumului nostru. Însă drama unei asemenea întâmplări - rătăcirea sau pierderea bagajelor -, care îţi retează tot elanul într-o călătorie, fiecare o trăieşte în singurătate, sau, poate, este împărtăşită şi de doi-trei prieteni mai apropiaţi. N-am să uit chipul răvăşit de tristeţe, aproape dărâmat, al scriitoarei ungare, care aştepta în holul hotelului din Bordeaux să i se aducă bagajele rătăcite, pe când noi, instalaţi de mult în camere, refăcuţi după un duş, ieşeam la o plimbare în oraş. După un asemenea accident, trebuie să ai un metabolism psihologic extraordinar, ca să poţi continua călătoria şi să bifezi, cu luciditate, programul Literatur Expressului. Deocamdată nimeni n-a abandonat aventura, deşi, numai la Madrid, au fost prădaţi şi agresaţi (uşor) câţiva scriitori.
|
Vasile Gârneţ & Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului