Vasile Gârneţ

Pe 4 aprilie Andrei Tarkovski ar fi împlinit 75 de ani. Am revăzut în aceste zile patru din filmele sale: Oglinda, Solaris, Nostalgia, Sacrificiul. Am savurat – a câta oară – picturalitatea ÅŸi muzicalitatea filmelor lui Tarkovski. Aproape în fiecare film Tarkovski prezintă în detaliu o pictură, un tablou: Bruegel în „Solaris” ÅŸi „Oglinda”, Rubliov în „Andrei Rubliov”… Cu ajutorul picturii el reuÅŸeÅŸte să confere imaginilor din film o patină monumentală, reuÅŸeÅŸte să le smulgă din contingent… La fel ÅŸi cu muzica. Tarkovski a fost unul din puÅ£inii regizori care trăia muzica ÅŸi se exprima prin intermediul ei. Cei care l-au cunoscut spun că uneori muzica însemna pentru el chiar mai mult decât subiectul literar de la care pornea. PercepÅ£ia, interpretarea pe care o făcea el muzicii era transferată asupra personajelor din filme, asupra filmelor în general, imprimându-le un anume ritm ÅŸi muzicalitate… Pentru Tarkovski cel mai preÅ£uit compozitor a fost Bach, iar cea mai invocată operă bachoviana – „Patimile după Ioan”. Pe patul de moarte, într-o clinică la Paris, când plutea în vise ÅŸi halucinaÅ£ii narcotice (i se administra morfină, pentru ai uÅŸura durerile groaznice), Tarkovski asculta – despărÅ£indu-se de viaţă – „Patimile după Ioan”…
Iată un poem despre cum am văzut filmele lui Tarkovski în anii studenţiei mele…

learning Russian…

precum rugăciunea sau meditaţia
care nu plictisesc niciodată
tot aşa priveam la nesfârşit filmele lui
Tarkovski în anii studenţiei mele sovietice
(pe atunci filmele lui erau o formă de rezistenţă prin cultură
pe care noi o îmbrăţişam orgolioşi şi voioşi la grămadă)

ţin minte ne adunam clandestin în localuri de la periferia oraşului
- spaţii obscure cu pereţii aspri şi groşi ca
nişte camere de tortură (cred că am auzit o
dată urletul unei fiinţe chinuite, dar n-am
mărturisit nimănui, zicându-mi că poate e
vreun reflex al imaginaţiei mele sau vreo
reminiscenţă de lectură – o, ce mult citeam pe atunci!) -
plăteam câteva ruble pentru un bilet de intrare
ÅŸi un fost profesor de ateism ÅŸtiinÅ£ific – Moghilnîi -
făcea întotdeauna o mică introducere la film
îndemnându-ne să vedem-să simÅ£im-să înÅ£elegem-să formulăm…

de-atunci păstrez câteva definiţii
care pun o măsură agitaţiilor mele formative
şi se constituie într-un conspect eliptic a ceea
ce găseam eu mai bun în spiritul rus:
“Andrei Rubliov” – teologia frumosului,
“Stalker” – necesitatea debarasării de prejudecăţi,
“Oglinda” – importanÅ£a memoriei,
“Nostalgia” – descumpănirea intelectualului între Occident ÅŸi Orient

în josul paginii alte note fugare
“să găsesc poezia lui Arseni…, să ascult
Bach, patimile, să privesc zăpezile lui Bruegel”…
precum şi acest rând ca un vers al unui poem
pe care nu l-am mai scris niciodată:
“o Siberie îngheÅ£ată prin care merg plângând…”

de la o vârstă încolo omul îşi adulmecă umbra
ca un copil lasă să i se odihnească lumina în palmă
zile întregi stă nemişcat la fereastră şi priveşte spre
                                           gara de trenuri
de unde ar trebui să vină poeÅ£ii tineri – leo, simona, dan
şi învaţă să reproducă liniştea lui interioară
de care nu se mai teme aproape deloc

uneori se aÅŸteaptă pe sine – vede mai mult decât
                                          ar putea el înţelege
ascultă muzică – când plouă pune trompetele lui Händel
şi aşa se retrage în materia secretă a viselor sale

când revine e întotdeauna bucuros – aÅŸa pare -
şi spune ceva care mai temperează solemnitatea discuţiei
                                                                                     noastre
de pildă: “eu n-am tras nici un foc de armă în război/ am
mers cu calul meu flămând şi slăbit prin Basarabia până în
Rusia/ mi-era frică şi milă/ am făcut şi o gripă nervoasă/ şi
medicii – încurcaÅ£i – au recomandat să fiu lăsat în pace”

“un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalÅ£i îl omoară pe el” – spune zâmbind ÅŸi se
retrage din nou în materia secretă a viselor sale

să fii copleşit de apele muzicii
să asculţi Vivaldi şi Mario Lanza
să plouă mult şi liniştit
şi tu să citeşti din Proust şi să priveşti
la copacul singuratic din grădină
să ai o lăcomie a simţurilor, o poftă
de expresie abia stăpânită
să te refugiezi în cuvinte rare
de pildă să foloseşti adjective manieriste
să fii percutat de ambiguităţi frumoase
să gândeÅŸti negrăbit – ah, “ocolul răbdător
al cunoaÅŸterii”! – ÅŸi
să împingi gândul până la starea de vis
să aluneci senin pe coridoarele memoriei
şi acolo să vezi arena de zinc în care
fericit te scăldai când erai copil

uneori bucuria simplă de a vorbi cu
cineva care te ascultă
simţi aşa de parcă se retrag toate otrăvurile
şi nu te mai enervează nici ideea că
a scrie despre rău a devenit un snobism ce
multiplică abnorm coşmarul

apoi ploaia care spală cenuşa zilei
plouă odihnitor şi putem din nou respira
e atâta linişte şi împăcare
încât aud cum partitura sufleţelului
îmi invadează poezia
şi el n-are ce căuta acolo

ce mult mă schimbă aşteptarea
stau aÅŸa – jalnic amestec de limfă ÅŸi sânge – în mijlocul
unui sentiment dăruit mai mult suferinţei
până vine – candid posesivă – Ioana ÅŸi vorbeÅŸte
vorbeşte, îmi spune adevărul în faţă
nu mă cruţă deloc
plânge (a avut o presimţire că mi se va întâmpla
ceva rău) mă îndeamnă să mănânc din
ce a adus de la piaţă
vorbeşte, îmi dă sfaturi, explică
pe scurt: îmi arată desenul simplu a ceea
ce se întâmplă de fapt cu mine

ÅŸi uite aÅŸa mai fac un loc pentru altul
devin bun ÅŸi elegant ÅŸi am cultul
imaginii ei care lunecă vertical luminos
                                      prin casă

zile de parcă aştept un naufragiu
o existenţă copleşită de dileme,
consumată degeaba
tac şi ştiu că-i o tăcere vinovată

nu mă mai caută nimeni de mult
sunt singur – cu elanul interzis -
singur între cărţi şi lucruri care
se insinuează acum cu mai multă pregnanţă
şi parcă aşteaptă şi ele tandreţe

aud cum cineva rătăceşte pe stradă
merge lipsit de grabă – paÅŸii au
un ecou scăzut, complotitor
ca întotdeauna mă salvez prin imaginaţie
îmi spun că e Kafka – caligraful suferinÅ£ei -
într-o promenadă prin Chişinău
trist şi singur Kafka rătăcind
într-o lume care şi-a umilit de mult existenţa

Întotdeauna proaspăt, neobişnuit, radical acest Andrei Codrescu. Degajă aşa o libertate prin ceea ce spune, că mă face invidios… Iată cum răspunde la o întrebare a Ruxandrei Cesereanu. Întreg interviul poate fi citit aici.

Ruxandra Cesereanu: Care consideri ca sunt lecturile obligatorii de poezie moderna si postmoderna pe care un tânar poet (român sau de aiurea) ce se formeaza astazi ar trebui sa le aiba?

Andrei Codrescu: Întrebarea-i prea larga, asa ca în loc de lecturi obligatorii pentru care mi-ar trebui doua zile de bataie pe tastatura, propun un program zilnic pentru poet. Deci, în fiecare zi, începând de la scularea din pat:

Transcrie-ti visele
Compune-ti propriul epitaf
Citeste doua ziare
Manânca un ou fiert cu un morcov
Asculta o bunica si o matusa cu opinii
Citeste Xanadu de William Coleridge
Scrie un sonet de prânz dedicat unui prieten bun
Citeste unui intim Songs of Innocence & Experience de William Blake
O ora de muzica favorita
O ora de muzica recomandata
Doua ore de studiu serios al unei stiinte (de exemplu, Olson a studiat anropologia si geologia; eu citesc fizica si mi-ar place sa înteleg mai bine matematica)
Scrie doua poezii ocazionale pentru ziua de nastere, casatoria sau botezul unor prieteni
O ora la telefon sau pe computer cu prieteni
Doua ore de practica a unei arte manuale (tâmplarie, sculptura, etc.)
Manânca si bea ceva extraordinar dar numai o data pe zi
Doua ore la cafenea cu prieteni întrupati
Scrie un poem vitrioliant adresat puternicilor zilei
Citeste fragmente cu voce tare din Song of Myself de Walt Whitman
Fa bani cumva fara sa lucrezi ore plictisitoare
Tradu o poezie dintr-o limba cunoscuta
Tradu o poezie dintr-o limba necunoscuta
Reciteste o carte din copilarie
Fa un protest teatral pe strada împotriva stupiditatii
Ora de meditatie fara nimic în cap
Câteva ore de libertate cu ciuperci magice sau hasis în padure sau alt gen de salbaticie
Sex cu cântece, cafeina si conversatie
Scrie cinci pagini de jurnal cu liste despre toate evenimentele zilei
Vise

am mai spus, eram la un film
în tema lui muzicală am remarcat
trompeta lui Nini Rosso
ÅŸi Ioana mi-a strâns mâna – un semn
de solidaritate între iniţiaţi
mirosul de spray ieftin de măr din sală
ne-a dat un uÅŸor sentiment de superioritate
                                                    faţă de ceilalţi
(noi măcar ştim să ne ocrotim sărăcia,
adică o înţelegem mai bine, m-am gândit eu)
pe urmă am vrut să-i ţin mănuşele ei
de culoare bleumarin şi am scăpat jos un ban
care s-a rotit mult, mult (ca la Tarkovski)
pe lemnul lustruit sunător al podelelor
trilulilu! a exclamat cineva
parcă vrând să împartă cu noi
vinovăţia declanşări acelui vacarm
(mie chiar aşa mi s-a părut zgomotul la rotirea
banului – un vacarm, deÅŸi, cu sensibilitatea mea,
s-ar fi putut să exagerez)

pe ecran o doamnă cu pălărie cu boruri mari
şi penaj bogat intra fără grabă într-o biserică
(o biserică… catolică, a nuanÅ£at Ioana mai târziu)
ceaţa mânca din zidurile albe
însă detaliul acesta nu dizolva ideea filmului
peisajul rămânea în continuare bine regizat
folosiseră tehnica mozaicului: sub felinare
copii lustruind cizmele unui militar cu o cravaşă
                                                                           în mână
(nu, nu era o relaţie duşmănoasă între ei
era aşa, o idilă cu multiple posibilităţi de dezvoltare)
apoi clădiri cu coloane şi frontispicii desenate
alte case vernil… turnul cu ceas – umbra lui lungă
umilind caldarâmul pieţei până la estrada
unde concurenţi din provincie fluierau artistic,
o floră şi o faună multicolore
obiecte abandonate,
un bătrân într-un cimitir bătând cu o
                                                   nuieluşă de alun
într-o cruce de lemn şi întrebând: da aici cine-i?
apoi alte scene
o harpistă într-o pauză de meditaţie
(rochia ei avea o culoare muribundă
ceva prevestind parcă o primejdie)
un amator de bridge care striga
că ştie cum să zidim rozbombonul
o staţie de tren pustie unde regnul
îşi săvârşea ritualul despărţirii
din nou cortina muzicală – trompeta lui Nini Rosso
şi regretul nostru că istoria reţine foarte puţin
din toate acestea

afară ningea ca într-o ilustrată de Crăciun

şi dacă stai şi contempli îndelung o mocirlă
şi dacă realizezi ce ţi se întâmplă
(procesul absorbţiei e de ne evitat)
ÅŸi mai ai ÅŸi curajul să spui – cu un rest
de orgoliu al speciei din care te numeri -
câte pericole te pândesc
în postura aceasta deloc fericită
înseamnă oare că-ţi cultivi
- cu anume voluptate -
o imagine tragică?

să rezumăm simplu: istoria noastră nu are stil
ce mai înseamnă strigătul meu
în malaxorul confuziei valahe?
omorul meu – frumos ca un păcat
pe poligonul fără ambiguităţi al destinului?

înger sălbatec îmi vor spune
evitând (ca în Proust) să întârzie cu privirea
din teamă să nu pară vulgari

1. Åžoferul fumează chiar în uÅŸa autobuzului. Este supărat, chiar nervos, pentru că înjură gros ÅŸi arată cu mâna – dezamăgit ÅŸi epuizat – clădirea autogării. „Ce vacă, am rugat-o să vină mai devreme ÅŸi uite cum mă freacă, putoarea dracului!…”. Fumează, înjură, scuipă, apoi urcă în cadrul uÅŸii ÅŸi priveÅŸte estimativ – a câta oară – salonul. Nu mai e nici un loc liber. Pasagerii aÅŸteaptă, tăcuÅ£i, pe locurile lor. Se aude doar bolboroselile ÅŸi agitaÅ£ia unui prunc în braÅ£ele unei tinere pe scaunul din faţă. Åžoferul se uită la el, îşi moaie privirea ÅŸi-l mângâie cu mâna pe cap, regăsindu-ÅŸi dintr-odată umanitatea… ZâmbeÅŸte, parcă ar vrea să-i spună ceva, dar nu-ÅŸi găseÅŸte cuvintele ÅŸi scoate doar un gâ-gâ-gâ-gâ-gâââ… prelung. ÃŽn tot acest timp trage cu ochiul spre clădirea gării. „Iaca, vine…!”, spune pe un ton dispreÅ£uitor ÅŸi se aÅŸează la volan. Vine acea pe care o numea „vacă”, controlorul de bilete. E o femeie scundă ÅŸi supraponderală, cu miÅŸcări lente, pândită de transpiraÅ£ie în acest anotimp, blondă, cu sprâncenele arcuite ÅŸi buzele bine conturate. „Te-am rugat, Sveta!…”, spune ÅŸoferul cu reproÅŸ. „Mă laÅŸi, Gheorghe”, îi răspunde femeia ÅŸi înaintează în salon, răspândind un miros de spray dulce, de măr… ToÅ£i au bilete, putem pleca. Femeia ne urează drum bun ÅŸi Gheorghe închide grăbit uÅŸa, strecurând printre dinÅ£i acelaÅŸi apelativ bovin. Curând aflăm ÅŸi motivul pentru care ÅŸoferul se grăbea atât de mult. Trebuia să ajungă înaintea unui alt autobuz, pentru a-i strânge pe toÅ£i cei care votau la ÅŸosea în direcÅ£ia HânceÅŸti. Lumea urcă ÅŸi Gheorghe îi îndeamnă să se „socoteacsă” (adică să plătească) la intrare. Intră bătrâni ÅŸi copii, încărcaÅ£i cu genÅ£i. Culoarul dintre cele două rânduri de scaune e full ÅŸi Gheorghe porneÅŸte. E mulÅ£umit, începe să glumească cu cei care stau buluciÅ£i în preajma sa. Pune muzică, „o casetă drăcoasă, cu muzică despre viaÅ£a adevărată”, cum o recomandă chiar el, ÅŸi urmăreÅŸte în oglindă reacÅ£ia pasagerilor. Constată că le place, aÅŸa că face sonorul mai tare. O formaÅ£ie de amatori transmite ritmat mai multe mesaje dureroase, melancolice ÅŸi, uneori, hazlii: 
„Marie, dragostea mea/De ce te-ai dus la Italia?
Să ştii că te-am iubit mereu/Când te vei întoarce, o să-ţi pară rău”;
sau „Of-of-off, Italia/Cum ai stricat tu lumea!…”;
sau „Pe mine mă cheamă Ion,/ Seara beau şi ziua dorm!”…

2. Merg cu Zoe la cimitir, la mormântul lui tata. E arÅŸiţă, un aer fierbinte care-Å£i arde plămânii. Nimeni pe stradă, dar nici în ogrăzi sau pe lângă case nu observ vreo miÅŸcare. Un sat pustiu la această oră a amiezii, aproape mort. „Cine mai stă în casa lui „nas roş”?, o întreb. „Nimeni. E o casă pustie de vreo 5 ani. A locuit o vreme un nepot al ei, dar a nimerit la puÅŸcărie”… („Nas roş” e porecla unei femei „pitoreÅŸti” din copilăria mea. Trăia singură, era harnică ÅŸi săritoare la nevoie, doar că atunci când lua vre-un pahar de vin i se înroÅŸea dizgraÅ£ios ÅŸi inestetic nasul. Åži ăsta era un motiv suficient pentru a o tachina. Când veneam de la ÅŸcoala ÅŸi ajungeam în dreptul casei ei, ne piteam în dosul porÅ£ii ÅŸi strigam: „nas roÅŸ!, nas roÅŸ!”, până scoteam femeia din casă. Alerga spre poară cu un băţ în mână, dar noi eram mai iute de picior). „Şi Slavic e la puÅŸcărie, spune Zoe. S-a auzit că a împrumutat o sumă mare de bani ÅŸi n-a putut s-o întoarcă la timp. Nu ÅŸtiu mai multe… Era divorÅ£at, soÅ£ia ÅŸi copilul l-au părăsit de vreo câţiva ani”. (Slavic e colegul meu de clasă. A luptat în Afganistan, a fost o vreme ÅŸi poliÅ£ist, participând la războiul de pe Nistru. Mergeam împreună la pescuit ÅŸi jucam fotbal în aceeaÅŸi echipă. El purta tricoul cu nr. 13 (Neeskens), iar eu pe cel cu nr. 14 (Cruyff). Era – mai este, sper – un bărbat puternic, cu un umor reÅ£inut ÅŸi – ironie  a sorÅ£ii! – cu un acut simÅ£ al realităţii.) O rog pe Zoe să-mi spună ce ÅŸtie ÅŸi despre ceilalÅ£i săteni, pe lângă casele cărora trecem. A lui Abuzan, „piticul”, cel al cărui tată curăţa ÅŸi săpa via primul în sat, stă bolnav la pat. A fost bătut, torturat cu fierul de călcat încins (ÅŸi soÅ£ia lui, dar ea, totuÅŸi, mai puÅ£in) de o bandă de hoÅ£i, mascaÅ£i, care le-au cerut banii – vreo 600 de dolari – trimiÅŸi de fiul lor, aflat la lucru în Germania. ÃŽn bandă era ÅŸi o fetiÅŸcană din vecini, de-alde Vlădiceanu, care ÅŸtia că tocmai primiseră bani. Doi tâlhari au fost prinÅŸi, iar fata ÅŸi prietenul ei se mai ascund de poliÅ£ie… Nici în casa lui Vicol nu mai trăieÅŸte nimeni. „El îşi chinuia soÅ£ia ÅŸi copiii, îi bătea cumplit. Femeia ceea, era de pe la RâbniÅ£a, ÅŸi-a luat copiii ÅŸi l-a lăsat. A mai adus ÅŸi alte femei la gospodărie, dar toate l-au părăsit. A stat o vreme singur, apoi a lucrat vreo câţiva ani prin România. A revenit în sat acum vreo lună în urmă, iar peste trei zile s-a spânzurat. L-a găsit LucreÅ£ia, o vecină de-a lui, care-i mai ducea de-ale mâncării. Toader este primul om din satul nostru care s-a spânzurat.” Zoe mă întreabă dacă e bine să continue, pentru că toate poveÅŸtile sunt triste. O rog să vorbească. MătuÅŸa Anica, „femeia ceea care vorbea frumos ÅŸi-Å£i plăcea Å£ie”, a murit de inimă rea, pentru că i-au furat vaca. A plâns o zi întreagă, seara s-a culcat ÅŸi nu s-a mai trezit. „Şi doamna LucreÅ£ia, LucreÅ£ia Artiomovna, bibliotecara satului, a murit. Nu mai există în sat nici o bibliotecă, poate la ÅŸcoală să mai fi rămas câteva cărÅ£i…”. (RelaÅ£ia cu bibliotecara – o altă imagine emblematică din copilăria mea… Sărmana femeie nu avea liniÅŸte din cauza apetitului meu halucinant pentru lectură. Citeam cărÅ£ile cu o viteză nebună, uneori chiar într-o singură noapte, ÅŸi a doua zi o aÅŸteptam pe pragul bibliotecii să împrumut o nouă carte. LucreÅ£ia Artiomovna se întâmpla să mai întârzie, iar faptul că eu o aÅŸteptam în faÅ£a uÅŸii de care atârna un lacăt imens era o dovadă că nu-ÅŸi respectă programul de lucru. Era furioasă foc când mă găsea aÅŸteptând pe pragul bibliotecii. A încercat să mă intimideze în fel ÅŸi chip. Mă obliga să povestesc conÅ£inutul cărÅ£ilor ÅŸi ea mă urmărea după text. Nu m-a prins niciodată că „schimb” cărÅ£ile fără să le citesc. N-a reuÅŸit să mă facă să nu mai vin atât de des la bibliotecă nici prin faptul că mă probozea din cauza fraÅ£ilor mei mai mari, între care ÅŸi Zoe, „ghidul” meu de acum, care nu restituiseră mai demult niÅŸte cărÅ£i… Când a înÅ£eles că nu renunÅ£ m-a rugat prieteneÅŸte, complice, să n-o mai aÅŸtept pe pragul bibliotecii, când se întâmplă să întârzie la lucru. Să stau prin apropiere ÅŸi să mă apropii atunci când voi vedea că lipseÅŸte lacătul de la uşă. ÃŽn scurt timp am devenit buni prieteni, îmi permitea să-mi aleg cărÅ£i din secÅ£ia pentru maturi, iar uneori mă ruga să fac scurte recomandări de lectură pentru novicii bibliotecii… Prietenia noastră a durat ÅŸi în anii studenÅ£iei mele. Când veneam în sat, treceam întotdeauna s-o văd ÅŸi să mai vorbim. Acum eu eram acela care-i aduceam sacoÅŸe cu cărÅ£i ÅŸi ziare…). Alde Stanciu, Velciu, Buzdugan, Munteanu, Cioaric, Timofte, Manolache, Dohoteru, Călmăţui…, sunt plecaÅ£i la lucru în Italia, Grecia, Portugalia, Germania sau Rusia. Băiatul cel mai mare al lui Cioaric, Ion, n-a venit din Germania nici la moartea tatălui său. Dacă iese din Germania, nu mai poate intra înapoi, că n-are viză ÅŸi drept de muncă. AÅŸa au spus ai lor, dar se bănuieÅŸte că Ion stă în puÅŸcărie în Germania… „Ştii că Ana Martianovna ÅŸi Liuba Stepanovna cântă în corul bisericii?”, mă întreabă Zoe. Nu ÅŸtiu, aflu acum. „Sunt foarte credincioase. Mi-a spus mama, care le vede la slujba de duminică”. (Ana Martianovna ÅŸi Liuba Stepanovna sunt două foste învăţătoare, activiste, comuniste, care ne terorizau să nu sărbătorim Crăciunul, Anul Nou ÅŸi PaÅŸtele… Dacă ne prindeau că aducem la ÅŸcoală cozonac ÅŸi ouă roÅŸii, ne urecheau ÅŸi ne trimiteau acasă după părinÅ£i, să facă muncă de lămurire ÅŸi cu ei…).

3. „S-a schimbat lumea, îmi spune mătuşă-mea Maria. Eu nu prea văd bine, că-mi închide Dumnezeu câte puÅ£in lumina, dar simt, aÅŸa, că lumea e altfel…”. Apoi tace ÅŸi mă ascultă atentă ÅŸi pânditoare, protejată de întunericul gros cu care „a pedepsit-o” Dumnezeu. Mă întreabă ce mai face Snegur. Din toÅ£i preÅŸedinÅ£ii, pe acesta l-a memorizat mai bine. ÃŽi spun. Preia tonul dezamăgirii mele ÅŸi-mi povesteÅŸte cele întâmplate cu vecina sa, Ioana. A vândut casa ÅŸi s-a dus la fiică-sa în alt sat, la Toceni. Acum îi are drept vecini pe niÅŸte tineri, de-alde Crăciun. Oameni cumsecade. Åži pe un ton de reflecÅ£ie: „A lăsat tot’ – casă, pământ – ÅŸi s-a dus… Åži când te gândeÅŸti că ne-am certat de atâtea ori, pentru că muta mereu gardul, muÅŸcând câte o palmă de pământ de la mine…”. La despărÅ£ire, mătuşă-mea plânge ÅŸi mă roagă să n-o uit. „Rămân iară în liniÅŸte ÅŸi întuneric… Nici  copii nu mai aud, cum eraÅ£i voi pe vremuri, mulÅ£i ÅŸi gălăgioÅŸi. A venit Prutul anul acesta ÅŸi s-a umplut satul de ÅŸerpi. N-are cine să-i sperie ÅŸi să-i ucidă.”