de la o vârstă încolo omul îşi adulmecă umbra
ca un copil lasă să i se odihnească lumina în palmă
zile întregi stă nemişcat la fereastră şi priveşte spre
                                          gara de trenuri
de unde ar trebui să vină poeÅ£ii tineri – leo, simona, dan
şi învaţă să reproducă liniştea lui interioară
de care nu se mai teme aproape deloc
uneori se aÅŸteaptă pe sine – vede mai mult decât
                                         ar putea el înţelege
ascultă muzică – când plouă pune trompetele lui Händel
şi aşa se retrage în materia secretă a viselor sale
când revine e întotdeauna bucuros – aÅŸa pare -
şi spune ceva care mai temperează solemnitatea discuţiei
                                                                                     noastre
de pildă: “eu n-am tras nici un foc de armă în război/ am
mers cu calul meu flămând şi slăbit prin Basarabia până în
Rusia/ mi-era frică şi milă/ am făcut şi o gripă nervoasă/ şi
medicii – încurcaÅ£i – au recomandat să fiu lăsat în paceâ€
“un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalÅ£i îl omoară pe el†– spune zâmbind ÅŸi se
retrage din nou în materia secretă a viselor sale
