Vasile Gârneţ

Sunt liberal, dar asta nu înseamnă că aţi aflat cu cine am votat la alegerile din 22 noiembrie şi pentru cine voi opta pe 6 decembrie. Regrupările de pe scena politică românească, înaintea turului doi, îi bucură pe unii şi îi întristează pe alţii. Statistica spune că… Dar mai ales comentatorii şi televiziunile (mare grădină, multe registre!) ne explică ce se va întâmpla de-acum încolo…
Cred că România va exista ÅŸi după aceste alegeri. Va depăşi ÅŸi criza…
Mă bucur că basarabenii cu paşaport românesc au ieşit mai mulţi la vot, că se implică în viaţa politică din România, chiar dacă partidele şi politicienii de la Bucureşti au neglijat acest electorat (excepţia se citeşte în rezultatele votului din Basarabia). Un electorat care va creşte numeric şi opţiunile căruia vor conta în viitor. E un semn al timpului politic pe care îl trăim. Sper să-l vadă cât mai mulţi.
Iată un articol echilibrat şi înţelept despre confruntarea Băsescu-Geoană din turul doi, semnat de Cristian Ghinea, un ziarist pe care îl preţuiesc, autorul celui mai palpitant reportaj despre revoluţia tinerilor basarabeni din 7 aprilie (vezi Dilema veche).
Aşadar, nici dictatură, nici comunism, dar să rămânem vigilenţi.

Am fost întrebat de ce nu răspund la „Chestionarul Contrafort” (mai faimos decât cel al lui Proust)? Păi am răspuns –  site-ul revistei, nr. 7-8/2009. Reiau Chestionarul şi aici, pe blog, cu observaţia că azi aş formula, poate, altfel răspunsurile. Mă bucur că, între timp, o femeie a ajuns să deţină (aşa cum îmi doream) o funcţie importantă în ierarhia bisericească – Margot Käßmann, în fruntea Consiliului Bisericilor Evanghelice din Germania. Sper să mi se împlinească şi alte doleanţe.

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alții?
Onestitatea, simțul dreptății. Din „nepotrivelele” care mi se atribuie, cel mai mult mă deranjează presupusa „duritate a caracterului meu”. Nu sunt un dur, sunt doar exigent cu cei din jur, pentru că vreau să-mi respect şi să le respect inteligența.

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
Nu. Viața ar fi imposibilă. Eu cred în formula: politeţea este (ar trebui să fie) religia omului modern. O minciună benignă ne ajută uneori să ajungem la adevăr.

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
Da, am fost de multe ori fericit.

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
Libertatea umană. Patria mea sunt rudele și prietenii mei, de ei mi se face dor, restul sunt noțiuni abstracte, invenții.

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
Cu „bețivul” Faulkner aș discuta despre Zgomotul și furia, etalându-mi – cum altfel? – cunoaşterea textului, remarcând poezia acestui uriaş roman, iar cu Proust aș discuta despre În căutarea timpului pierdut – flori de catleya, madlene şi alte rafinamente şi subtilităţi perverse şi eterne.

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
Nu e nevoie să închei tocmai un pact, e suficient să reactivez „zonele faustice” ale fiinţei mele.

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
În teoria evoluționistă, dar așa cum nașterea omului mi se pare „o minune”, o minune aproape nemeritată, las portița deschisă și pentru mister.

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
Mă oripilează, nu doar mă deranjează. Aș vrea să apuc vremurile când o femeie va deveni Papă, Patriarh, preot ș.a., pentru a îmbrățișa cu o ironie voioasă, nediscriminatorie, „buchetul” religios al lumii.

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
N-aș accepta. Sunt un sentimental, un atașant.

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
În mai multe locuri. Ordinea ar fi următoarea: în SUA, la New York; în Anglia, la Londra; în Italia, în zona Toscanei…

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
În Grecia antică, că tot am vagi origini greceşti.

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
Într-o pictură de Velasquez, pictorul meu preferat, şi anume Las Meninas (Meninele), să fiu personajul din fundal, care poate fi văzut în fanta unei uşi deschise, urcând scările şi aruncând o ultimă privire spre armonia de lumini şi umbre pe care – îmi place să cred – a regizat-o şi din care face şi el parte.

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
Un guvern european cu „cadre” naţionale bine alese.

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
Cea mai mare și mai flamboaiant-ridicolă impostură a lumii mi se pare biserica… Mă bucur să întâlnesc oameni care cred la fel.

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
Aş opri – dacă tot mi se oferă această ocazie – să fie semnat pactul Molotov-Ribbentrop, care a nenorocit Basarabia. Dar aş interveni şi mai înainte. De pildă, aş crea un culoar prin care complexatul Adolf Hitler să devină doar un pictor suprarealist de succes, iar din Jughaşvili (ulterior Stalin) aş face un seminarist silitor, nu unul chiulangiu şi plictisit cum a fost, care să slujească ortodoxia gruzină. Până la urmă, istoria e o problemă de educaţie. În multe momente aş interveni, dar poate că e bine că nu se poate.

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
Da. Bunică-mea Stanca – frumoasă ca Monica Bellucci, cultivată, creatoare şi salvatoare – m-a creat şi m-a salvat pe mine –, iubitoare, moderat și atrăgător vicioasă, devotată, utilă, tămăduitoare, tragică…

17. Ce calități apreciați la un bărbat?
Curajul și inteligența.

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
Uneori am sentimentul că toată viața mea de până acum este un rol. Şi nu cred că am avut o foarte bună interpretare.

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
Nu mă răzbun și nu fac rău cu intenție. Pe ticăloșii patentaţi cu care m-am ciocnit în viață îi neglijez total, devin pentru mine, din momentul confruntării, niște simple „ființe îmbrăcate”. Deși este o „pedeapsă” severă, o găsesc dreaptă, eliberatoare, pentru că îmi curăță orizontul existențial. Am câteva asemenea „cadavre” în Chișinău.

20. Vă place să dați sau să primiți?
Să dau.

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaÈ™ti È™i reformiÈ™ti, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?
Nietzsche.

22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
Mozart. Preclasicii. Şi tot ce mi se potriveşte stărilor mele de meloman exigent.

23. De ce își spune omul povești?
Omul îşi spune poveşti, se refugiază în ficţiune, pentru că nu poate răspunde la câteva întrebări fundamentale. Povestea e ca o amânare.

24. Vă e frică de singurătate?
Nu suntem niciodată singuri. Îmi place singurătatea, măcar așa iluzorie cum este.

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
Sunt deschis pentru mai multe vârste de lectură a poeziei bune.

26. Dacă aÈ›i scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – aÈ›i dori să colaboraÈ›i?
Aş colabora cu doi perfecţionişti: Stanley Kubrick şi Alexei Gherman. Apoi aş mai apela la Michelangelo Antonioni ori la Antony Minghella.

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
Nu, deși aș fi – mă asigură cei care mă cunosc – un bun conducător.

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
Două personaje colective: învăţătorul şi bibliotecarul.

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
Seriozitatea și perseverența germanilor, naturaleţea şi armonia cu natura a nordicilor, rafinamentul francezilor…

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
Scriu puțin, mă las curtat de inspirație, așa că nu țin cont de fuse orare sau de lumina şi întunericul de afară. Beau cafea, campari, ciocolată caldă, uneori, când redactez eboşe, pentru a le „trezi” din amorţire, beau puţin vin roşu. Dar nu e întotdeauna la fel.

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
„În Basarabia trăim sub cerul gol, fără îngeri” – aşa am scris într-un poem. Când se întâmplă să coboare vreunul şi mi se aşează pe umăr, îi spun adevărul. Îngerul meu ştie adevărul despre mine, el mi-a spus că Dumnezeu mă iubeşte, dar eu nu cred că există Dumnezeu.

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
Dreptatea ÅŸi iubirea pe care o merit.

33. De ce își pune omul întrebări?
Pentru că e singurul care le poate formula în această lume, chiar dacă nu poate răspunde la toate interogaţiile sale.

Updike a fost un stilist desăvârÅŸit, un Vermeer al prozei. Ne-a lăsat o proză elegantă, camerală, saturată de detalii… – o lume americană cum nu găseÅŸti la alÅ£ii.
L-am descoperit târziu, de fapt amânam, nu ştiu de ce, întâlnirea cu cărţile lui. Acum recuperez. Am aflat că scria câte 3 pagini pe zi, un roman pe an. Un mare scriitor (şi el fără Nobel), tradus excelent de Antoaneta Ralian şi George Volceanov la Humanitas.

Am discutat cu Sylvi pe messenger. La un moment dat am vorbit şi despre filme horror, de groază. Nu ne plac.

După ce ne-am despărÅ£it, mi-am adus aminte de un clip muzical sovietic horror (după The Beatles – Let it be), care îmi provoacă un râs nervos. Nu e deloc o parodie, e o interpretare serioasă, gravă… Enjoy!

Dedicaţie specială pentru nostalgici.
http://englishrussia.com/?p=5158

Şi o altă interpretare:

http://www.youtube.com/watch?v=kEogJacjLTE&feature=related

Cred că Dmitri Nabokov, fiul-moştenitor – sfâşiat de dileme – al lui Vladimir Nabokov, a făcut tot ce e omeneşte posibil pentru promovarea romanului nepublicat al tatălui său, The Original of Laura. Am citit zeci de interviuri în care spunea că nu ştie dacă va îndrăzni să treacă peste ultima dorinţă a tatălui său, aceea de a distruge manuscrisul rămas neterminat al romanului. Şi nu uita să menţioneze, de fiecare dată, că este foarte presat de cititori şi de specialişti în opera nabokoviană, care îl implorau să nu văduvească literatura lumii de aceste ultime pagini scrise de autorul Lolitei. Ca un adevărat fan al lui Nabokov, recunosc că i-am trimis şi eu o misivă în care îl rugam (ce mai, în numele cititorului român, să-l impresionez…) să nu distrugă manuscrisul…
În anii din urmă interviurile sale au fost mai optimiste. Ne-a dat mai multe detalii despre subiectul romanului, unde e păstrat şi – vestea cea mare! – că s-a hotărât să-l publice.
Romanul a apărut în aceste zile în Marea Britanie şi în America. Un fragment a ÅŸi fost publicat, pe 10 noiembrie, în revista Playboy, cu care Nabokov, creatorul Lolitei, a avut colaborări istorice (Ada sau ardoarea – 1969) . ÃŽn ajunul apariÅ£iei romanului, Dmitri Nabokov, fire artistică (cântăreÅ£ de operă) s-a lăsat din nou intervievat la vila sa din oraÅŸul elveÅ£ian Montreux. La întrebările puse de un ziarist de la cotidianul rus „Izvestia”, Dmitri răspunde următoarele:

 
- Tatăl dvs. a cerut prin testament distrugerea manuscrisului The Original of Laura, un roman neterminat, la care a lucrat până în ultimele zile ale vieţii. De ce v-aţi hotărât acum, după treizeci de ani de la moartea lui Nabokov şi după lungi frământări, să publicaţi romanul?
- De fapt, niciodată în această perioadă n-am îmbrăţişat ideea că nu voi publica acest roman. Am ştiut întotdeauna că îl voi publica şi am încercat să înţeleg ce reacţie ar fi avut tatăl meu la publicarea romanului.
- Unii critici cred că dacă Nabokov ar fi vrut cu adevărat să distrugă manuscrisul, l-ar fi distrus chiar el.
- El avea o regulă: să nu publice lucrări neterminate, dar Laura… e un caz mai special. Nu cred că în alte condiţii el ar fi ordonat distrugerea manuscrisului. Singurul manuscris pe care tata a vrut să-l ardă – două tentative – a fost prima versiune a Lolitei. Editorii refuzaseră să-l publice, temându-se că atât ei cât şi autorul vor nimeri după gratii. În ambele cazuri mama a fost aceea care l-a oprit să ardă manuscrisul. Lolita, pe care în varianta iniţială o chema Huanita d’Arc, ar fi putut să moară pe rug ca şi Joana d’Arc.
- I-a plăcut tatălui dvs. ecranizarea Lolitei pe care a făcut-o Stanley Kubrick?
- El a apreciat calităţile artistice ale filmului şi jocul actorilor, dar, cum a mărturisit mai târziu, deşi filmul a fost nominalizat la Oscar pentru scenariu, acesta nu avea nimic cu cartea.
- Dacă nu mă înşel, aţi afirmat că The Original of Laura este chintesenţa creaţiei lui Nabokov.
- Înainte să înceapă munca la această carte, tata a gândit-o în întregime. Prin aceasta ea nu se aseamănă cu niciuna din cărţile sale anterioare. Şi chiar dacă romanul nu e terminat, el conţine idei şi noutăţi de limbaj surprinzătoare. Cartea e un fel de „roman din fragmente”. Multe idei nu sunt dezvoltate până la capăt, dar Laura… îi oferă cititorului o şansă unică, aceea de a privi în laboratorul de creaţie al lui Nabokov. E ultima lui capodoperă.
- The Original of Laura a fost scris pe 138 de fişe de catalog. S-a schimbat de-a lungul anilor procesul de creaţie, felul de a scrie al lui Nabokov?
- Procesul de creaţie, de elaborare al cărţilor nu s-a schimbat aproape deloc. Cât priveşte scrisul propriu-zis, multe din cărţile sale – Lolita, Ada, Foc palid – şi le-a scris cu creionul pe fişe de catalog. Pentru a nu se încurca, verso-ul acestor fişe era haşurat. Creioanele şi le alegea cu migală, nici prea tari, nici prea moi, dar obligatoriu era să aibă gumă. Nu ştiu ce atitudine ar fi avut tatăl meu faţă de computer, dar pot să afirm că felul său de a scrie a anticipat computerul. Putea, de exemplu, să mute cu uşurinţă, de mai multe ori, locul fişelor în construcţia romanescă.
- Dacă e să dăm crezare mai multor surse, eroul din The Original of Laura, Philip Wild, este un savant foarte gras şi destul de urât, căsătorit cu o femeie extravagantă, de moravuri uşoare. Acest lucru îl face să se gândească la moarte. Dar cine este Laura?
- Wild a făcut o descoperire care permite distrugerea pe părţi a corpului uman, dar a reuşit să afle şi secretul unui proces invers, de resuscitare, de reînviere pe fragmente a corpului uman. De aici provine poate şi prima variantă de titlu a romanului – „Să mori – e ridicol”. Cât priveşte cine e Laura, cred că e mai bine sa afle cititorul.
- De ce aţi ales revista Playboy pentru publicarea unui prim-fragment de roman?
- Fondatorul revistei Playboy, Hugh Hefner, credea că cititorii săi ar trebui să admire nu numai frumuşeţi feminine despuiate, dar şi să citească mici fragmente din literatură serioasă. Tatăl meu era bucuros că Payboy îi publicase fragmente din romanul Ada şi câteva nuvelete.
- Care va fi, după opinia dvs., reacţia cititorilor şi a criticii după apariţia romanului?
- Din ce am înregistrat până acum, pot să afirm că apariţia cărţii va fi un eveniment important în lumea literară. Vor fi reacţii diferite. Unii vor lăuda cartea şi îmi vor mulţumi pentru decizia de a păstra manuscrisul şi de a-l publica. Alţii îmi vor reproşa că nu am respectat ultima dorinţă a tatălui meu şi nu am distrus manuscrisul. O altă categorie de cititori vor compara The Original of Laura cu alte romane ale lui Nabokov, ceea ce eu consider că va fi o greşeală. Tatăl meu nu se lăsa influenţat de majoritatea criticilor, aşa că în acest sens eu îi urmez exemplul.
- The Original of Laura a fost scris în engleză. Până astăzi criticii se contrazic: a fost Nabokov un scriitor rus?
- Cel mai bine, mai inspirat a răspuns la această întrebare Andrei Bitov. Într-un film televizat despre Nabokov, la care am participat şi eu, Bitov a spus următoarele: „Nabokov nu este nici rus, nici american, e doar un scriitor care a cucerit lumea”. Tatălui meu i-a fost desigur greu să treacă de la limba rusă – o „limbă uriaşă, fără seamăn”, cum spuneau clasicii – la limba engleză, prima limbă pe care a învăţat-o în familie, despre care zicea uneori, glumind desigur, că ar fi de „sortul doi”.
- Ce fel de tată a fost Vladimir Vladimirovici?
- Un tată extrem de iubitor. Copleşit de muncă, de scris, găsea mereu timp pentru a se ocupa de instruirea mea şi pentru a ne distra împreună. Niciodată în viaţa mea n-am mai întâlnit un om cu principii morale atât de înalte.
- Ce veţi face după apariţia romanului?
- Am mai multe proiecte: voi edita traducerea poeziilor tatălui meu, de asemenea, voi edita scrisorile pe care i le-a adresat mamei. Lucrez şi asupra unei Autobiografii. Timpul nu stă pe loc, dimpotrivă, îşi accelerează trecerea. Nu îmi fixez termene concrete. Pot doar să mai adaug că gloria, umbra tatălui meu nu mă inhibă.

Mai multe despre acest eveniment editorial în revista Contrafort, numărul 11-12/2009

Vasile Ernu îşi lansează a doua sa carte, Ultimii eretici ai Imperiului, la o librărie Cartier din ChiÅŸinău. Varianta finală a lansării (au fost mai multe) îl are ca invitat, printre alÅ£ii, ÅŸi pe ideologul comunist Mark Tkaciuk. Am scris pe blogul lui Gheorghe Erizanu, unde era anunÅ£at evenimentul, o mică notă, în care îmi luam dreptul să nu asist la o lansare unde e prezent Mark Tkaciuk, calificându-l pe acesta drept un “ticălos patentat”, un românofob primitiv cu care nu pot discuta despre virtuÅ£ile unei cărÅ£i scrise în limba română de un scriitor român. Vasile Ernu mi-a dat o replică (o reproduc mai jos), în care mă califică – indirect – drept stalinist, adept al monologului, ÅŸi că aÅŸ avea mintea înfundată… ÃŽi răspund cu o nouă replică, dar pe blogul meu, pentru că nu vreau să fac deranj pe blogul lui Erizanu. VedeÅ£i ce a ieÅŸit.

vasgar spune:
14/11/2009 la 3:30
scenariul lansarii cartii a avut o evolutie foarte curioasa. nu-l dezvalui aici. la a doua carte credeam ca Ernu chiar vrea sa devina scriitor printre scriitori (oricum are o scriitura mult mai buna decat in prima carte, iar ideile cand obosesc sunt lasate – in mod intelept – sa se odihneasca – avantajele genului epistolar…), dar vad ca tizul meu prefera o “vecerinka”… sa fie!
i-am spus lui Ernu ca nu vin. si altii au renuntat sa mai vina.
nu pot sa discut despre o carte cu un ticalos patentat, cum e tkaciuk. o fi fiind si acesta un Amendament personal.
nu mai dau si un citat din Plesu care se potriveste situatiei, ca e redundant.

v. ernu spune:
14/11/2009 la 16:00
Salutare
teza mea e simpla: cei mai stalinisti sint intelectualii… lupta pentru “democratia” de a vorbi numai cu cine le place si dupa reguli impuse de ei… sorry vasgar dar nu vad deosebirea dintre tine si cei care/ti inchideau microfoanele… eu incerc sa arat ca e timpul sa dam altfel de exemple…
o sa ma duelez cu Tkaciuk (pentru ca mie nu-mi este interesant sa ma duelez cu tine care nu accepta un partener… tu vrei monologuri… sorry nu sint partener de monologuri)… o sa ma lupt cu Tkaciuk dar si cu tine pentru a/i permite lui Tkaciuk sa-si zica pasul… daca tu nu accepti astfel de jocuri atunci de la oamenii simpli… din pacate mi se pare ca in MD ei sint ceva mai democrati decit multi intelectuali..
pentru cei destupati la minte…Nu va temeti… mai ales de Tkaciuk,,,
V.ERNU

Ultima mea replică, aici pe blog.

@Vasile Ernu,
E dreptul tău să îţi lansezi cartea aÅŸa cum vrei si cu cine vrei – nu contest acest drept. Dar nici tu nu îmi poÅ£i interzice să am un “punct de vedere”. Iar acest punct de vedere este următorul. ÃŽn timp ce eu am făcut timp de 15 ani o revista, Contrafort, în care am pledat constant pentru democraÅ£ie, dialog, regăsirea românităţii ÅŸi europenităţii în Basarabia etc., Mark Tkaciuk muncea vârtos împotriva acestor valori, cimentând dictatura lui Voronin cu toate ilegalităţile ÅŸi abuzurile ei monstruoase. Se îmbogăţea el însuÅŸi ÅŸi punea la cale scenarii jegoase, criminale, inclusiv diversiunea din 7 aprilie (toate informaÅ£iile ÅŸi mărturiile victimelor converg spre concluzia că a fost o înscenare a regimul consiliat de “antropologul” Tkaciuk). Mark Tkaciuk a sărit primul să acuze OpoziÅ£ia basarabeană ÅŸi România de „lovitura de stat” ÅŸi de celelalte fărădelegi, deÅŸi ÅŸtia că minte, minÅ£ea cu neruÅŸinare. Nu pot sta în aceeaÅŸi încăpere cu cineva care are pe conÅŸtiinţă – ca stâlp al regimului Voronin -  sângele tinerilor uciÅŸi de poliÅ£ia lui Papuc. Nu-l pot legitima cu prezenta mea, pe cel care îmi interzice să vorbesc ÅŸi să scriu în limba română, care îi umileÅŸte pe români (vezi vizele, expulzarea ziariÅŸtilor români…). De altfel Mark Tkaciuk ÅŸi celelalte personaje din anturajul său  lucrează spornic în continuare împotriva intereselor noastre ÅŸi tot ce vor este nu „conciliere”, „dialog democratic”, „pluralism de opinii”, ci să ne pună botniÅ£a la loc. Eu cred, Vasile Ernu, că te-ai cam grăbit, invitându-l pe Mark Tkaciuk la lansare. Ar fi trebuit să-i laÅŸi mai întâi pe procurori să exerseze „virtuÅ£ile dialogului” cu acest individ care ne sfidează în chip sistematic. Admit că nu toata lumea are aceleaÅŸi „sensibilităţi” ca ÅŸi mine, dar îi invit să îşi pună niÅŸte întrebări, că de aia-s scriitori sau… măcar bloggeri.

and we used to wait
listening to the silence exhale
one of us would glance aslant
(not possessing ubiquitous vision)
to understand whether we thought alike
in the eyes of the world we seemed a team
but that was a perverse way of putting it
with a bitter patina
like a mould blooming
on a window jamb in the shadow

in fact we used to wander through cultivated gardens
in search of nuances
chryophytes – as Galgoţiu would say

someone (a plesiosaurus of the time)
looked on us with indulgence
“like bottles of fine wine
placed in ice buckets, that’s what you are”
he would say attempting a simile
and in our path he would set up
gleaming bamboo boundary posts
so that we could examine our charisma

we noticed other signs too
but we would recite in turn from the law of the pendulum clock
in that way it reined in our philanthropic élan
we would describe the naivety of birds
we would dream in a slightly fauvist way
we would transgress antinomies
Pia would say for example:
“tomorrow is miners’ day”
each understood as much as he understood
from those words
and we would walk…
a wind blew in our faces
we would find a book and read:
“you are now heading toward a different sentiment
let me see you knocking together some backdrops”
it said enigmatically

Translated by Alistair Ian Blyth

Am scris un mic text cu prilejul celor 500 de numere ale Observatorului cultural. ÃŽl pun ÅŸi pe blog, dar intraÅ£i si pe site-ul revistei, că sunt – ca întotdeauna – pagini de citit.

Citesc revista Observator cultural de la primele numere, pentru că cei care au conceput-o şi au editat-o sunt prietenii mei – Ion Bogdan Lefter şi Carmen Muşat. Scriitori şi intelectuali pe care îi respect şi îi apreciez. Această revistă – curajoasă, dinamică, implicată în actualitatea cea mai ardentă a fenomenului cultural, cu informaţia la zi – a acoperit un segment ideologic de orientare liberală, pro-occidentală şi pro-americană, de care era nevoie în România acelui moment. Să ne amintim că, în perioada apariţiei Observatorului…, câmpul cultural autohton era polarizat în două tabere – intelectuali şi publicaţii orientate către recuperarea tradiţiei interbelice, conservatoare şi ortodoxiste, şi cohorta politrucilor şi securiştilor „reciclaţi“, al cărei singur scop era reabilitarea regimului naţionalist-protocronist al lui Ceauşescu şi subminarea şansei noastre europene.

O colecÅ£ie de 500 de numere de revistă înseamnă o biografie, cu bune ÅŸi rele, cu succese ÅŸi episoade mai puÅ£in faste, cu polemici necesare, edificatoare pentru descătuÅŸarea spiritului public românesc, dar ÅŸi, poate, cu exagerări ÅŸi diagnostice grăbite, care au tensionat în mod regretabil relaÅ£ii umane ÅŸi au minat solidaritatea intelectuală românească pe care tot încercăm să o construim ÅŸi nu mai reuÅŸim. Nici echipa redacÅ£ională a primei serii a revistei nu a putut să evite conflictele ÅŸi despărÅ£irile… După o asemenea întâmplare, esenÅ£ial este să menÅ£ii proiectul editorial ÅŸi să-l consolidezi. Observator cultural ÅŸi-a făcut o marcă din a provoca dezbateri ÅŸi controverse, din a chestiona „bunele maniere“ ÅŸi ideile primite de-a gata, din a atenta la clasamentele reale sau improvizate, din a promova, uneori cu destul succes, autori (nu neapărat doar tineri) cumva evitaÅ£i – din cauza unor idiosincrazii ÅŸi partizanate greu de justificat la lumina zilei – de celelalte publicaÅ£ii. Interviurile lui Ovidiu Åžimonca, care va edita chiar în aceste zile o carte cu un titlu elocvent pentru spiritul revistei – Pot să vă mai enervez cu ceva? –, ilustrează într-un mod semnificativ vocaÅ£ia insurgentă, nonconvenÅ£ională, decomplexată ÅŸi funciarmente onestă a jurnalismului cultural profesat în paginile Observatorului…

A pune întrebări „grele“, incomode, principiale, provocatoare pentru inteligenţa celui intervievat este un semn al libertăţii şi profesionalismului. (O remarcă pe care o pun între paranteze. Regret că Observator cultural, fidel renumelui său de publicaţie liberală şi umanistă, nu a reuşit să-i adreseze o întrebare „deranjantă“ şi scriitorului rus Zahar Prilepin – invitatul recentului Festival de Literatură de la Bucureşti, membru al Partidului Naţional-Bolşevic de la Moscova, prezentat glorios de presa cotidiană bucureşteană ca participant în două campanii militare în Cecenia. Întrebarea ar fi fost după mine următoarea: ce a făcut dl Prilepin în republica separatistă? A plantat trandafiri pe bulevardul central Putin din Groznîi, sau poate s-a dus să colecţioneze scalpuri ale „teroriştilor ceceni“, între care copii, femei şi bătrâni?…)
Vă susţin, vă admir şi vă urez un parcurs cât mai lung şi mai bogat.
La mulţi ani, Observator cultural!

Am citit, mi-a plăcut, recomand cu plăcere şi încredere.
http://bit.ly/2dN5ZR

Un film cutremurător despre regimul criminal al sovietelor, frate de sânge cu cel fascist.
Vă rog mult să-l priviţi.
Suferinţa moldo-română lipseşte din acest film – autor Edvins Snore, care a lucrat cu o echipă din ţările baltice. Când s-a făcut filmul, istoria de astăzi şi de ieri a Basarabiei era controlată de comuniştii lui Voronin, deputaţii din Rep. Moldova vorbeau ruseşte în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), iar europarlamentarii români se pare că nu prea comunică cu cei din ţările baltice şi au ratat din nou…
Dar cei cu memorie ştiu că Sovietele au organizat foametea şi în Basarabia şi au deportat în Siberia zeci de mii de oameni…
Filmul poate fi privit la această adresă: http://bit.ly/2O2ndJ
Iar de aici poate fi descărcat: http://bit.ly/46gviU

P.S. ÃŽn ziua când am privit acest film, un film care m-a răvăşit, deÅŸi cunoÅŸteam bine “istoria sovietelor”, am “ratat” o polemică despre scriitorul rus NeoBolÅŸevic Zahar Prilepin, invitat la Festivalul de Literatură de la BucureÅŸti. Prilepin este un ostaÅŸ credincios al imperialismului rusesc, a participat – în două campanii – la genocidul din Cecenia ÅŸi se mândreÅŸte cu această faptă. Rămâne pentru altă dată, când îmi mai trece revolta ÅŸi dispreÅ£ul.