Vasile Gârneţ:
„Un scriitor este o rană dezgolită, nu ai cum să cunoÅŸti fiinÅ£a umană în abisurile ei ÅŸi lumea în totalitatea chipurilor sale contradictorii, dacă eÅŸti prea preocupat de „imunitateâ€, de vitaminizarea propriului corp, de măsura comună, cuminte, „călduţăâ€.
Â
- Dragă Vasile Gârneţ, ai împlinit la începutul lui februarie 50 de ani. Trăieşti ceva special în legătură cu acest eveniment sau îl priveşti ca un detaliu biografic fără vreo semnificaţie anume?
- Nu am „trăiri†speciale. Åži de ce aÅŸ avea? Am râs copios când, cu vreo două luni până la „evenimentâ€, un coleg scriitor, funcÅ£ionar la Uniune, mi-a amintit că – voce misterioasă, complice -, uite, acuÅŸi împlineÅŸti o vârstă, ce facem? I-am răspuns că nu trebuie să facem nimic ÅŸi că mă miră preocuparea lui. Vârsta unui scriitor nu ar trebui să fie atât de importantă, scriitorul se impune, dacă se impune, prin scrisul său. Nu-mi sărbătoresc în mod special zilele de naÅŸtere, cu atât mai mult îmi repugnă ideea să fac din ele o sărbătoare publică. La fel le-am răspuns ÅŸi celor de la Muzeul Literaturii, care m-au întrebat dacă vreau să marchez cumva aniversarea, că ei ar putea să organizeze o expoziÅ£ie, să facă chemarea obÅŸtii scriitoriceÅŸti… Mi se par extrem de provinciale asemenea reuniuni ÅŸi festivităţi. Am asistat de câteva ori la comemorări de acest fel – primitive, penibile, jenante, când rudele, prietenii ÅŸi cunoscuÅ£ii se elogiază fără măsură unii pe alÅ£ii – ÅŸi mi-am spus că nu voi fi niciodată protagonistul unor asemenea evenimente. Scriitorii basarabeni se omagiază grandilocvent în cadrul unor agape, strâns uniÅ£i în jurul unor canistre cu vin, a unor platouri cu plăcinte ÅŸi sarmale, fără să se îndoiască deloc că unii dintre ei ÅŸi-au atribuit fraudulos titulatura de scriitor. Åži aceÅŸti indivizi, ca să nu spun impostori, sunt sărbătoriÅ£i de Uniunea Scriitorilor pe bandă rulantă, conform calendarului, încât am ajuns să cred că activitatea USM se reduce doar la atât…
Cât despre cei 50 de ani ai mei, aÅŸ spune că – aÅŸa cum îmi sugera Serafim Saka, telefonul căruia în aceste zile chiar m-a bucurat – este un loc (evit cuvântul înălÅ£ime) de unde se prospectează mai uÅŸor, mai realist, ceea ce ai de făcut de-acum încolo. I-am dat dreptate… Åži pentru a încheia sentimental-poetic răspunsul la această primă întrebare, mai adaug: am sufletul încă destul de tânăr. Am impresia că sufletul meu întinereÅŸte, devenind totodată mai înÅ£elept.Â
 – Ai debutat cu un roman, ai editat câteva cărÅ£i de poezie, una de eseu, iar, mai recent, împreună cu Vitalie Ciobanu ai semnat un amplu volum de jurnal. De mai mulÅ£i ani salahoreÅŸti, în calitate de director, la revista “Contrafortâ€. ÃŽn care dintre aceste ipostaze te regăseÅŸti mai împlinit ca profesionist? Ori poate ar fi mai nimerit să te întreb în care dintre ele te simÅ£i mai confortabil?
- Mă simt excelent atunci când îmi iese o pagină bine scrisă, indiferent de genul pe care îl abordez. Dacă rezultatul mă mulÅ£umeÅŸte, trăiesc de fiecare dată un sentiment de împlinire, mai ales după o perioadă de muncă intensă ÅŸi… chinuitoare. A „îmblânzi†cuvintele, a le face să răspundă docil impulsurilor tale, să se plieze, fericit, pe intenÅ£ie, să dea corp unor gânduri, senzaÅ£ii, impresii care te locuiesc, seamănă de multe ori cu o munca de galeră. InspiraÅ£ia este un dar pe care doar cei harnici ÅŸi disciplinaÅ£i îl primesc. Tind să am aceste calităţi, nu pot să spun că le-am dobândit. De multe ori nu scriu, ci mai degrabă aÅŸtept prilejul unor texte. Aceste intervale le umplu cu lecturi sau, aÅŸa cum mi se întâmplă de aproape 15 ani, cu munca la revistă: a planifica, a gândi sumarul unui număr, a redacta interviuri, anchete, mese rotunde sau, adesea, a-i redacta pe alÅ£i autori, în cazul în care „oferta†lor, în pofida imperfecÅ£iunilor stilistice ÅŸi conceptuale, conÅ£ine totuÅŸi ceva interesant ÅŸi valoros pentru politica editorială a Contrafortului – sunt eforturi prin ele însele obositoare, cronofage, frustrante… Continuitatea revistei ÅŸi calitatea ei sunt la fel de importante pentru mine ca ÅŸi scrierea propriilor mele cărÅ£i, chiar dacă ea, revista, mi-a consumat, cu o lăcomie ÅŸi cruzime de carnivor, aÅŸ zice, multe cărÅ£i, rămase simple virtualităţi. Mă bucur că am reuÅŸit să scoatem, în volum, Literatur Express-ul, jurnalul nostru „pe două vociâ€, realizat împreună cu Vitalie Ciobanu, pentru că această experienţă uimitoare a noastră a putut suplini absenÅ£a unor titluri de beletristică, dându-mi sentimentul unei împliniri de etapă. Nu vorbesc despre materia cărÅ£ii – o las pe seama cititorilor. Tot ce ne-am dorit a fost să le asigurăm un transfer imaginar cât mai fidel în locurile pe unde am ajuns cu Trenul Scriitorilor, făcându-i să simtă ceva din ceea ce am simÅ£it noi de-a lungul traseului…
Poezia însă nu-mi dă pace şi vreau să revin, cât mai repede cu putinţă, cu o carte nouă. Însă, ştii, dragă Valentina, o carte este un eveniment, ar trebui să fie un eveniment în biografia unui scriitor, să marcheze un prag existenţial, să sugereze măcar o schimbare de viziune estetică, şi ar trebui să fie o dovadă de evoluţie pentru literatura naţională în ansamblu. Profesionalismul în literatură nu înseamnă a scrie abundent, a-ţi ocupa tot timpul cu asta, ci a scrie bine, chiar foarte bine, exigent, a scrie cu sângele tău… metaforic vorbind, nu vreau să sperii pe nimeni. Nu-mi pot stăpâni un sentiment de neîncredere, de rezervă faţă de cei care scot volume pe bandă rulantă, nereuşind ei înşişi să le mai ţină minte titlurile şi anii de apariţie, necum prietenii sau critica literară. Inflaţia în literatură e la fel de primejdioasă ca şi în cazul banilor – este indicele sigur al devalorizării.
Â
- Continui să scrii proză? Crezi în destinul tău de romancier?
- Scriu proză cu o exigenţă care mă inhibă, mă anulează, mă face să ţin departe ceea ce scriu. Acesta e adevărul. Dar nu renunţ. Istoria literaturii spune că romanul vieţii vine oricum după 40 de ani, iar după 50, ar trebui să credem, mai şi glumind puţin, este aşteptată capodopera…
ExperienÅ£a mea literară de până acum mă fac să privesc proza ca pe un exerciÅ£iu extrem de complex ÅŸi dificil, care îţi cere o iscusinţă aproape perfectă ÅŸi o viziune de arhitect. Un roman este un univers pe care îl creezi. Or, ce „universâ€, iartă-mă, sunt romanele „plezniteâ€, „maneliste†publicate la noi, scrise agramat, într-o limbă frustă, vulgară ÅŸi primitivă, fără nici o preocupare pentru construcÅ£ia dramatică, pentru detaliul artistic, pentru adâncimea psihologică a unor personaje… Unele asemenea produse mi se par ratate chiar de la titlu. Cred că unui scriitor n-ar trebui să i se ierte, atât de uÅŸor, o carte proastă. Trăim, slavă Domnului, alte timpuri. Azi nu mai putem invoca cenzura sau dictatura…
Nu mă aventurez să vorbesc despre „destinâ€, nu pun proza mea într-o relaÅ£ie cu destinul. Destinul meu de romancier, de prozator va fi revelat după ce voi publica paginile la care am lucrat în aceÅŸti ani (un volum de nuvele ÅŸi un roman despre lumea intelectuală).
- Reprezintă proza noastră, romanul în speţă, un gen viabil, care ar putea, într-un viitor previzibil, să schimbe faţa întregii literaturi scrise la noi? Şi pentru a-şi atinge acest obiectiv, ce calităţi ar trebui să întrunească romanul din punctul tău de vedere?
- Romanul este coloana vertebrală, conÅŸtiinÅ£a de sine a unei literaturi. Este scheletul, osatura pe care se împlineÅŸte creaÅ£ia literară într-o limbă. Despre calităţile romanului, din punctul meu de vedere, am vorbit mai sus. Voi încerca să opinez despre romanul basarabean, care mi se pare destul de anemic, mai ales cel scris până la 1990, tributar ideologiei comuniste, scris în nelibertate, cenzurat – detaliu deloc neglijabil. Avem romane bucolice, sentimental-etniciste, care descriu la suprafaţă o lume mălăiaţă, bleagă, parodică (puÅ£inele excepÅ£ii nu fac decât să confirme regula). O lume de hârtie la nivelul „pătăranieiâ€, al parabolelor glumeÅ£e, al simÅ£urilor primare, al unui sentimentalism deloc profund, previzibil ÅŸi lacrimogen. Nu găsesc în proza noastră un personaj memorabil, nici semne care să deconspire marea tragedie care s-a întâmplat în acest teritoriu…
Cred că a venit timpul să ne preocupe într-o măsură mult mai mare ideea de a comunica ceva, cu proza noastră, unui public străin, de a o face „translabilă†pentru un cititor de altă limbă – nu strict în sensul traductibilităţii, sacrificând subtilităţile, ci al inteligibilităţii de conÅ£inut ÅŸi de armonie a formei. Adică, o mai mare preocupare pentru „universalâ€, pentru „exemplaritateâ€, pentru „arhetipalâ€, pentru tot ce ne poate apropia de alte popoare, de alte culturi. Literatura are din acest punct de vedere un handicap major – codurile, limbajele, simbolurile la care recurge o condamnă la o anumită criză de receptare ÅŸi audienţă, mai ales când e vorba de o limbă de circulaÅ£ie limitată, cum este româna ÅŸi oricare altă limbă din acest spaÅ£iu al Europei. Poate de aceea ar fi bine să învăţăm de la scriitorii cehi, polonezi, unguri, sloveni, croaÅ£i, albanezi etc., formule estetice ÅŸi modalităţi practice de a ne face „exportabilă†creaÅ£ia literară.
- Este ego-ul (egolatria) scriitorului o fortăreaţă inexpugnabilă? Ai putea să-mi spui câte ceva şi despre vulnerabilităţile zidurilor cu care se înconjoară de obicei scriitorul?
Â
- Un scriitor se defineÅŸte în primul rând prin subiectivitatea sa, printr-un ego supradimensionat, altfel i-ar lipsi motivaÅ£ia creaÅ£iei. Nu vreau să rostesc truisme, se ÅŸtie în general cum stau lucrurile în această privinţă. Scriitorii au fost mereu fiinÅ£e greu de clasificat, greu de înregimentat, iar atunci când această înseriere s-a întâmplat, cu acordul scriitorului, ahtiat de bani ÅŸi privilegii, priveliÅŸtea a fost cel mai adesea deprimantă… Subiectul însă e foarte delicat. Pentru a-l concura pe Dumnezeu îţi trebuie resurse de orgoliu, nu glumă. Orgoliul unui scriitor apare în ochii profanilor drept o insultă adusă bunelor moravuri sau ierarhiilor politice ÅŸi sociale constituite. Dacă pretenÅ£iile de unicitate, de exclusivitate ale scriitorului sunt susÅ£inute de o operă de anvergură, acest scandal se resoarbe în cele din urmă ÅŸi „Cezarului†i se dă ce i se cuvine, dacă însă opera e subÅ£irică, vanitatea literară devine ridicolă, un spectacol grotesc, o paradă a neputinÅ£ei drapate strident. Egoul unui scriitor adevărat nu este doar acea crusta a superiorităţii care îi contrariază pe mediocri, ea ascunde ÅŸi vulnerabilităţi majore: o sensibilitate exacerbată, o conÅŸtiinţă a datoriei ÅŸi a suferinÅ£ei greu de suportat pentru persoanele lipsite de imaginaÅ£ie, fericite în inconÅŸtienÅ£a lor erbivoră, iartă-mi expresia. Un scriitor adevărat, dincolo de aparenta-i neglijenţă faţă de reguli ÅŸi cutume, îşi fixează standarde morale ÅŸi de calitate care l-ar face pe un neiniÅ£iat să se cutremure. Egoul scriitorului este o rană dezgolită, nu ai cum să cunoÅŸti fiinÅ£a umană în abisurile ei ÅŸi lumea în totalitatea chipurilor sale contradictorii, dacă eÅŸti prea preocupat de „imunitateâ€, de vitaminizarea propriului corp, de măsura comună, cuminte, „călduţăâ€. E greu pentru un scriitor să fie „politic corect†în literatura sa, însă ca prezenţă publică, el ar trebui să se gândească de două ori înainte de a se pronunÅ£a. ÃŽntrucât vorbele sale rezonează. Eu cred că politeÅ£ea este religia omului modern, iar un scriitor, prin capacitatea sa de a fi empatic, de a „intra†în pielea altora, nu are cum să nu se gândească cum s-ar simÅ£i el însuÅŸi ca victimă a unei conduite incorecte, nedrepte din partea semenilor. O inversare a rolurilor este oricând posibilă.Â
Şi ca să închei această divagaţie, spun că semnul suprem al egoului meu este tendinţa mea irepresibilă spre libertate, pe care mi-o apăr necondiţionat, indiferent de costuri.
- De ce crezi că a devenit literatura aproape o chestiune privată a celor ce o fac?
- Literatura operează selectiv şi a fost întotdeauna o chestiune privată, destinată unui cerc restrâns de cunoscători. Pe mine mă interesează calitatea cititorilor, nu numărul lor. Nu cred, de exemplu, că poezia e scrisă pentru mulţi, în orice caz nu pentru toţi. Poezia, inclusiv cea modernă, se predă în şcoală, dar nu e receptată. Dacă vrei să scrii poezie pentru toţi, să comunici cu toţi, scrii poezii ca nişte articole de ziar, cum făceau unii dintre poeţii noştri după 1990. Dar şi această poezie de stadion sau de piaţă are un timp prielnic destul de scurt.
Noi avem în prezent acest sentiment al frustrării, al marginalizării scriitorului, din cauza dispariÅ£iei statului comunist, care dădea impresia că le poartă de grijă oamenilor de creaÅ£ie, că ajută literatura, că stimulează cititorul ÅŸi lectura în general. Reversul acestei „griji†este bine cunoscut ÅŸi nu cred că am dori-o reconstituită. Literatura este un tărâm al singurătăţii, al deplasării pe cont propriu, nu se poate „crea†în colectiv. Pe de altă parte, suferinÅ£a noastră se leagă, indiscutabil, de condiÅ£iile dure ale existenÅ£ei scriitorului în Basarabia ÅŸi de indiferenÅ£a celor pentru care scriem: cărÅ£ile circulă prost, nu se vând (ÅŸi nu neapărat din cauza nivelului lor artistic scăzut), respectul pentru scriitori s-a diminuat mult în aceÅŸti ani, dar asta ÅŸi din vina scriitorilor, care nu au înÅ£eles că trăim o altă epocă, în care avem de susÅ£inut un examen în fiecare zi, că o consacrare definitivă nu există, e iluzorie, ea nu mai durează nici măcar în spaÅ£iul unei generaÅ£ii… Iar deschiderea către „lumea liberă†a mai handicapat o dată în plus scriitorul basarabean, necunoscător de limbi străine ÅŸi glorios numai în satul de baÅŸtină. Pentru a coborî pe terenul realităţii, voi evoca aici o mică, dar exemplară, cred, întâmplare. Am fost împreună cu un scriitor mai vârstnic, acum câţiva ani, într-un sejur de creaÅ£ie într-o Å£ară occidentală, ÅŸi văzându-i revolta lui că nimeni nu-l băga în seamă, chiar aÅŸa i-am spus: nu vă miraÅ£i, aici nimeni nu vă cunoaÅŸte, nu vă ÅŸtie meritele de acasă ÅŸi titlurile de „scriitor al poporuluiâ€. Aici trebuie să o iei de la capăt, aici eÅŸti atât cât reuÅŸeÅŸti să-i faci pe alÅ£ii să înÅ£eleagă, să perceapă din personalitatea pe care o ai, dacă o ai.
- În critică – nu mă refer aici la criticii din România care se pronunţă sporadic pe marginea cărţilor anumitor autori de la noi – literatura noastră este prezentă ca un proces fără o orientare clară. Iar acolo, unde este identificată o orientare, logica ei pare una depăşită şi irelevantă. Apar destule cărţi, unele chiar iau premii. Putem însă contabiliza nişte reuşite literare clare pe fundalul harababurii de criterii sau, mai curând, al disoluţiei criteriilor care obturează astăzi evaluarea fenomenului literar?
Â
- Adevărul despre valorile literare ÅŸi despre critica literară care le fundamentează în Basarabia este mult mai dur decât îl spunem noi. Acest adevăr se ÅŸtie, dar puÅ£ini au curajul să-l formuleze. Cred că doar vreo 10 nume de scriitori basarabeni sunt cunoscuÅ£i ÅŸi contează în România, acolo unde, vrem-nu vrem, se certifică valoarea unui scriitor de limbă română. Restul scriitorilor – ÅŸi avem peste 300 în Republica Moldova – nu există pentru spaÅ£iul românesc. Nu vreau să umblu cu liste, nu mă tem de furia unora. Lista insucceselor ÅŸi a ratărilor este mult prea lungă… De această stare de lucruri se face vinovată critica noastră literară, care pe lângă faptul că este insuficientă, slab pregătită, are un limbaj ÅŸi o gândire revolute, este lipsită de curajul meseriei, al fermităţii criteriilor, spunând lucrurilor pe nume, separând valoarea – puÅ£ină – de nonvaloarea sufocantă. Ea, această critică literară handicapată, a făcut din scriitorul român din Basarabia un fel de Ahile bun la toate – ÅŸi monstru politic, patriot fără prihană, ÅŸi talent literar polivalent. Unii dintre cei lăudaÅ£i chiar au crezut acestor cântece de sirenă. Critica de calitate nu este încurajată. Conflictul dintre generaÅ£ii care s-a conturat după 1990, în ciuda faptului că a căzut în vulgarităţi ÅŸi acuzaÅ£ii absurde, în atacuri la persoană – dintr-o anumită parte a baricadei!– a avut meritul că a mai limpezit criteriile, a mai despărÅ£it apele, iar în toiul acestor polemici, atât cât au putut fi ele înregistrate, s-a văzut clar diferenÅ£a de valoare dintre tabere, aÅŸa încât selecÅ£ia a fost indirectă.
Åži ca să închei un prim palier al răspunsului la această întrebare, eu nu cred că avem în Basarabia o instituÅ£ie a criticii literare afirmată plenar. Avem doar câteva nume, „întâmplări fericiteâ€, „excepÅ£ii†– sunt de găsit în generaÅ£ia optzecistă -, care fac încă ÅŸi mai dezolant întregul peisaj critic basarabean. Constat cu acest prilej că cea mai recentă promoÅ£ie literară de la noi încă nu ÅŸi-a descoperit niÅŸte voci critice solide, cu vocaÅ£ie, ÅŸi această absenţă se va repercuta neplăcut asupra evoluÅ£iei ÅŸi afirmării lor literare.
ÃŽn ceea ce priveÅŸte critica literară românească ÅŸi aprecierile pe care le dă ea literaturii din Basarabia – aprecieri grăbite, superficiale, uneori arogante – cred că n-ar trebui să ne mirăm mult. O relectură atentă, pe criterii estetice, nu are cine să o facă. Pentru a evalua producÅ£ia literară scrisă în chirilică în Moldova în ultimii 60 de ani, ar trebui să găsim un martir, care să se consacre – cu ce folos?! – acestui fenomen. Un critic independent, onest, care să facă abstracÅ£ie de jocurile literare de aici, de reÅ£eaua de orgolii ÅŸi relaÅ£ii locale. AÅŸa cum nu s-a ivit până acum vreun critic literar basarabean care să întreprindă o reevaluare de pe poziÅ£ii noi, de ce ar încerca-o unul din România – un arhivar, un fanatic al lecturii, care să descopere mărgăritare, valenÅ£e, carate în maldărul de scrieri prăfuite din perioada sovietică, croind o nouă panoramă a literaturii basarabene, una care să-i surprindă până ÅŸi pe actanÅ£ii scrisului din Moldova ÅŸi să-i convingă pe confraÅ£ii de peste Prut să privească cu mai mult interes ÅŸi respect la literatura scrisă aici.
- Din perspectiva unui om care s-a dedicat scrisului, o meserie atât de …paralelă cu timpul nostru pragmatic ÅŸi mercantil, cum priveÅŸti la această frenezie capitalistă sau la acest, latent până nu demult, instinct de migratori care i-a scos pe compatrioÅ£ii noÅŸtri din amorÅ£eală, i-a pus în miÅŸcare ÅŸi i-a făcut să se risipească prin lume în număr atât de mare? Â
- În Basarabia există un simulacru de capitalism, traversăm perioada barbară, fără lege a acumulării de bani şi de bunuri, când unii, puţini, fac averi colosale într-un timp record, iar pe de cealaltă parte avem o sărăcie şi o disperare a majorităţii populaţiei greu de imaginat.
MigraÅ£ia – de fapt fuga basarabenilor din propria Å£ară – este un fenomen prin care au trecut, poate în proporÅ£ii mai puÅ£in dramatice, ÅŸi alte popoare. Această migraÅ£iune este o tragedie – dacă mă gândesc la destrămarea familiilor, la copiii ÅŸi bătrânii abandonaÅ£i -, dar ÅŸi o ÅŸansă pentru aceÅŸti oameni ÅŸi pentru acest pământ. MulÅ£i dintre cei plecaÅ£i se vor întoarce, vor veni cu bani mai mulÅ£i ÅŸi, sper, cu o mentalitate schimbată. Ei vor schimba ÅŸi faÅ£a Basarabiei. Sigur, se poate teoretiza mult ÅŸi nuanÅ£at pe acest subiect, care este ÅŸi foarte generos în plan literar. Sper să citim romane, povestiri ÅŸi piese (au ÅŸi apărut deja) care să consemneze artistic, memorabil acest fenomen. ÃŽn satul meu de baÅŸtină, tot mai părăsit cei drept, am întâlnit tineri care vorbeau mai multe limbi: italiană, spaniolă, portugheză, franceză… E incredibil cum niÅŸte tipi care abia puteau formula o propoziÅ£ie inteligibilă în limba română, vorbesc acum fluent în limbi străine. M-a bucurat ÅŸi felul cum încep să gândească. Mi-au spus că se vor întoarce în Moldova peste câţiva ani, dar nu se vor stabili în sat, făcându-ÅŸi case noi într-un loc aproape pustiu ÅŸi fără nici o perspectivă de dezvoltare. Am fost surprins să-i aud spunând că avem prea multe sate, mici, primitive, fără apă, fără drumuri, fără gaze, ca în Evul Mediu, ceea ce n-au văzut pe unde au fost. Åži au dreptate.
Fenomenul migraÅ£iei este foarte interesant pentru literatură. Se spune că noi, românii, basarabenii, am fi patriarhali, blajini-rustici, care cioplesc la doage ÅŸi pasc mioare năzdrăvane etc., – imagine intens exploatată în literatura anilor trecuÅ£i. Ei bine, fenomenul migraÅ£iei în secolul 21 exercită mari presiuni asupra acestui portret psihologic ÅŸi iconografic perimat al românului de aici ÅŸi de dincolo de Prut. Ba chiar îl face ţăndări. Un ÅŸlagăr folcloric precum „Casa părintească nu se vede†sfidează realitatea. Cea mai rămas din proverbiala noastră bunătate ÅŸi cumsecădenie, din ospitalitatea mult lăudată ÅŸi cucernicia nedezminÅ£ită de-a lungul veacurilor? Unui scriitor conectat la realitatea de azi i-ar fi ruÅŸine să mai insiste pe aceste poncife, pe aceste cliÅŸee de doi bani. Depeizarea, contactul cu alte popoare, cu alte culturi ÅŸi tradiÅ£ii naÅ£ionale exercită un adevărat ÅŸoc asupra structurii noastre naÅ£ionale, îi orientează metabolismul într-o direcÅ£ie azi imposibil de prezumat, ÅŸi tocmai aceste zig-zaguri ÅŸi „altoiuri†identitare reprezintă o sursă de inspiraÅ£ie foarte interesantă. Dincolo de tragediile cu care se însoÅ£eÅŸte, actuala „bejenie†a basarabenilor îi aduce pe coordonatele unei lumi globalizate, îi obligă să-ÅŸi abandoneze ocupaÅ£ia preferată – boicotul istoriei – , îi face responsabili nu numai pentru familia de acasă ÅŸi bătătura strămoÅŸilor, ci pentru destinul întregii lumi. Apare la orizont un cu totul alt gen de personaj literar – basarabeanul nomad, aventurier, lipsit de scrupule sau, dimpotrivă, animat de un simÅ£ etic ÅŸi civic modern. Scriitorii noÅŸtri nu pot ignora acest personaj, fără a da senzaÅ£ia că au devenit ei înÅŸiÅŸi niÅŸte exponate într-un muzeu de vechituri.
- Ai scris adesea despre condiÅ£ia intelectualului. Mai au azi nevoie moldovenii de militanÅ£i, de profeÅ£i, de „mergători-în poporâ€, în fine, de intelectuali? Â
- Orice popor este condus de o elită. Intelectualii sunt „sarea ÅŸi piperul†unei societăţi. De intelectuali mereu va fi nevoie dacă o comunitate ÅŸi o Å£ară vrea să aibă un viitor. Faptul că la noi sintagma „intelectual militant†are acum mai mult o conotaÅ£ie peiorativă denotă mai degrabă impostura celor care ÅŸi-au atribuit abuziv acest calificativ.Â
Am spus-o într-o carte a mea, Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate (Editura Polirom, 2005), că eÅŸecul postcomunist al Basarabiei se datorează unei intelectualităţi debile, fără un proiect coerent ÅŸi viabil pentru societate. Nu are rost să mai dezvolt subiectul aici. Spun doar că în Basarabia, după opinia mea, e o mare criză de minÅ£i luminate, de oameni de caracter ÅŸi de profesioniÅŸti adevăraÅ£i în toate domeniile. Peisajul e dominat de amatori ÅŸi improvizatori. Cred că pentru noi se potriveÅŸte spusa lui Ioan Petru Culianu – „o Siberie a spirituluiâ€. Åži asta din cauza că mediul intelectual basarabean nu a avut, de-a lungul istoriei, răgazul să îşi cearnă ÅŸi discearnă valorile.
Intelectualul adevărat într-un cadru politic cum este cel al Republicii Moldova este sabotat. La noi domină criteriul non-valorii şi obedienţa ca reţetă de comportament. Dacă nu aude vocile disidente, dacă nu are acces la discursul alternativ al intelectualilor de calitate, publicul ia drept „modele intelectuale†nişte slugoi ai puterii. Intelectual adevărat este un agent al spiritului critic, este un ferment al dezbaterii, al îndoielii, al interogaţiei neliniştite. Când şi unde se mai aud asemenea voci în Basarabia? Ele sunt persecutate de regimul comunist de la Chişinău şi, din păcate, prea puţin ascultate în România, unde agenda publică are alte priorităţi. Ne învârtim într-un cerc vicios, în care deţinătorii puterii politice fac legea, iar purtătorii de mesaje morale „cad†în afara ei, sunt lipsiţi de audienţă.
Pe de altă parte, cred că însuşi termenul, noţiunea de „intelectual†s-a diminuat mult în ultimele decenii. E un subiect care ar merita, poate, o discuţie aparte. Am impresia că nu mai există intelectuali, există doar un număr de oameni instruiţi, suficient de bine pregătiţi profesional, unii dintre ei chiar talentaţi, care trăiesc bine şi îşi apără cum pot privilegiile. Ultimul mare intelectual pe care l-am cunoscut a fost Andrei Saharov.
- Se vorbeşte mult la noi despre absenţa unui cadru cultural care ar încuraja scrisul şi l-ar face să depăşească un anume orizont provincial. În ce măsură depinde însă potenţialul unei literaturi de contextul politic, de accidentele jocului democratic, de politicile, implicit cele culturale, pe care un stat normal este în drept să le promoveze?
- Nu e vorba, după opinia mea, de nişte „accidente†sau dereglări provizorii ale jocului democratic, ci de o tragedie în toată regula. Vorbim de un sistem politic antidemocratic instaurat acum la Chişinău, de inspiraţie străină, în care sunt atacate valorile naţionale. S-a ajuns până acolo că ni se sugerează şi chiar ni se impune, de la înalte nivele de partid şi de stat, să numim altfel limba în care scriem. În aceste timpuri, care te invită să te deschizi către modernitate şi postmodernitate, nu poţi avea un randament literar mulţumitor, pentru că acasă, în Basarabia, în ţara ta, ţi se repudiază identitatea naţională şi culturală, adică raţiunea ta de a fi. Suntem victima acestui handicap politic, acestui şantaj interminabil care măreşte falia dintre tine, scriitor basarabean, şi restul culturii naţionale, între tine şi literatura europeană. Şi nu este vorba doar de dificultăţile de circulaţie şi de barierele administrative care te separă de lumea liberă. Mai grav, mă refer la diferenţa dintre setul de repere culturale instalată între tine şi confraţii din exterior. Tu te cantonezi în nesfârşita bătălie identitară, ei discută probleme dintr-un alt timp, la care încă nu ai ajuns. În Moldova, ca scriitor eşti afectat, hărţuit, persecutat, lipsit de o atmosferă propice creaţiei, emulaţiei literare, obligat mereu să te aperi, să tremuri deasupra micului statut de autonomie dobândit după 1989, un statut de autonomie care a devenit o culpă, un delict în ochii unei puteri politice de orientare antiromânească şi antieuropeană. De la această stare, care evocă mai degrabă „regimul artelor şi muniţiilor†(vorba celor de la Dilema Veche) din epoca totalitară decât efervescenţa unei ţări în plină europenizare, a vorbi despre „politici culturale†în spiritul noilor timpuri, democratice şi capitaliste, politici culturale pe care statul trebuie să le aplice în beneficiul creatorilor de valori şi al publicului consumator, este o distanţă de ani-lumină.
- Prin luările sale tranÅŸante de atitudine revista voastră a nemulÅ£umit destule somităţi locale ÅŸi mai ales a stârnit mânia emulilor lor. Eticheta de „aprigi demolatori ai valorilorâ€Â stă încă bine lipită pe tot ce poartă marca „Contrafortâ€, iar ostilităţile nu par deloc să se fi încheiat odată cu trecerea timpului. Te consideri un negativist, Vasile GârneÅ£?
- Nu, nu sunt un negativist. Sunt, vreau să sper, un tip lucid ÅŸi exigent. Exigent cu mine ÅŸi cu cei din jurul meu. Nu am avut, de când apare revista Contrafort – ÅŸi sunt deja 14 ani – „atitudini tranÅŸanteâ€, decisive, n-am atacat ÅŸi nu am organizat campanii de demolare a cuiva, promovându-ne pe noi ÅŸi prietenii noÅŸtri în contrapartidă, aÅŸa cum au crezut mulÅ£i că se va întâmpla după lansarea revistei. Cei care se îndoiesc de adevărul acestei afirmaÅ£ii, n-au decât să răsfoiască colecÅ£ia revistei, colecÅ£ie care există în câteva biblioteci din ChiÅŸinău ÅŸi, parÅ£ial, pe Internet. Nu am pornit revista ca să demolăm, ci ne-am propus să construim, tenace ÅŸi cu măsură, să facem o altfel de revistă culturală la ChiÅŸinău, o alternativă la ceea ce exista până atunci. Strategia noastră – deÅŸi aparent nespectaculoasă – a fost câştigătoare pe termen lung. Ne-am câştigat respectul nu prin demolări, deconspirări ÅŸi revoluÅ£ii culturale. Am încercat să promovăm valoarea, spiritul critic, comentariul realist, neincomiastic în mediul literar ÅŸi cultural de la noi. Åži tocmai această atitudine a deranjat, a stârnit mânia antielitistă, antipostmodernistă, antieruropenistă a adversarilor noÅŸtri. Era imposibil să ne califice drept detractori, vulgari sau nulităţi, aÅŸa cum au procedat cu alÅ£ii, care, din păcate, au dat motive pentru aceasta. Nu „am demolat valoriâ€, am afirmat ÅŸi consolidat altele, cele adevărate, după părerea noastră, ÅŸi am neglijat, pur ÅŸi simplu, falsele valori impuse în perioada sovietică.
Etichetele pe care au încercat să ni le lipească sunt false. Tocmai ele sunt foarte uÅŸor de demolat, doar îţi trebuie răbdare ÅŸi timp. Un exemplu: săptămânalul Literatura ÅŸi arta a lansat în paginile sale minciuna cum că redactorii de la Contrafort au afirmat despre Grigore Vieru că ar scrie „o poezie idioatăâ€. Sintagma aceasta, însoÅ£ită de blestemele de rigoare, au vehiculat-o ani la rând detractorii noÅŸtri, fără să se obosească s-o depisteze în vreunul din textele mele sau ale lui Vitalie Ciobanu. Chiar Grigore Vieru a preluat calomnia, fără sa verifice veridicitatea ei. Când am văzut că invocă din nou această sintagmă într-un interviu, sugerând că problemele de sănătate pe care le avea sunt cauzate de atacurile „inamicilor†săi, am scris un text în Contrafort în care am demonstrat cine a formulat această sintagmă nefericită, în ce publicaÅ£ie a apărut ÅŸi în ce context. Ironia amară a cazului este că tocmai revista Contrafort a amendat, în paginile sale, prin vocile unor colaboratori, această formulare. Din păcate, nici Grigore Vieru ÅŸi nici Literatura ÅŸi arta n-au reacÅ£ionat la articolul meu, în care limpezeam lucrurile. Nu vreau să cred că le pare rău că nu mai pot manipula publicul, proferând în continuare aceleaÅŸi acuzaÅ£ii.
Ceea ce m-a întristat mai tare, în cazul acestor calomnii la adresa Contrafortului, au fost atacurile mai mult sau mai puţin camuflate ale unor colegi de generaţie sau mai tineri, care, de la sacramentala întrebare „cine i-a împuternicit pe ei să facă o asemenea revistă?†au ajuns să bârfească ordinar, să comenteze viaţa mea personală… Nu am simţit, din păcate, o autentică şi stabilă solidaritate de generaţie în aceşti ani. Există invidii, le înţeleg perfect, uneori ne despart biblioteci şi, probabil, o tablă de valori diferită, dar cred că şi nişte polemici se puteau consuma într-un cadru mai civilizat…
Eu am spus că nu poţi polemiza, de pildă, cu Andrei Strâmbeanu, pentru că nu poţi polemiza cu abisul, însă pe urmă mi-am dat seama că cea mai aprigă lovitură este să-i neglijezi.
Â
- Dincolo de forma ei, este această dispută una empirică sau una literară, de principii? Se rezumă ea la o respingere de „canon†sau a degradat într-un conflict– nici măcar generaÅ£ionist — care dă complicaÅ£ii, asemenea ultimului virus de gripă ce bântuie în această iarnă continentul?
- Eu am scris un articol acum câţiva ani pentru Dilema, ÅŸi pe care l-am intitulat „Conflictul biografiilorâ€. Pe lângă o diferenţă de opinii estetice, firească la oameni din diferite generaÅ£ii, cred că mai este vorba ÅŸi de biografii încărcate ale unora dintre preopinenÅ£i noÅŸtri, care au crezut că prin atac la persoană pot camufla un trecut nu tocmai glorios ÅŸi demn. Pe de altă parte, este vorba ÅŸi de o calitate umană destul de proastă, de o cultură insuficientă. Nu e un secret că acolo unde este mai multă cultură, disputele sunt necesare, rodnice ÅŸi au chiar un farmec al lor. La noi, aÅŸa cum bine spui, aceste polemici au degradat nepermis ÅŸi au dat complicaÅ£ii, uneori ruÅŸinoase. Ne-ar prinde bine o cultură a polemicii ÅŸi, de ce nu, chiar una a negaÅ£iei.
- ÃŽn postmodernitate literatura se relevă ca o deschidere spre alte culturi. Ca să fac o trimitere (în spiritul intertextualităţii) la titlul uneia din cărÅ£ile tale, ar putea fi imaginată ca o vastă “câmpie Borgesâ€. Borges însuÅŸi scrie într-un loc că nu suntem datori unei singure tradiÅ£ii întrucât putem aspira la toate. Cum ai comenta această afirmaÅ£ie ? Despre care tradiÅ£ie am putea vorbi în cazul literaturii ce se scrie astăzi la noi?
- Borges are atâtea formulări memorabile, provocatoare, definitive, ilustrative ÅŸi manipulatoare pentru epoca postmodernă pe care o parcurgem, încât uneori mi se pare că după el n-ar mai fi trebuit să scriem literatură, ci doar să comentăm textele argentinianului. Sunt un om care a citit – după expresia lui Harold Bloom – frecvent ÅŸi cu atenÅ£ie din ce a scris autorul „CărÅ£ii de nisipâ€, aÅŸa că am devenit, inevitabil, borgesian. E drept că uneori, mai des în ultimul timp, mă revolt, îmi place să-i contest afirmaÅ£iile – nu ÅŸi pe cea pe care o pomeneÅŸti în întrebare -, considerând ÅŸi eu că urmându-l consecvent ÅŸi cu încredere ajungi într-o fundătură, te simÅ£i cu elanul creator amputat. Dar această stare îmi trece, din fericire. Åži mă ajută tot Borges, adică: biblioteca, fantezia creatoare ca agent al realului, imboldul de a rescrie… Gata despre Borges, pentru că m-aÅŸ lungi foarte mult.
Cât despre tradiÅ£ia literară basarabeană… O tradiÅ£ie literară se fundamentează pe niÅŸte autori mari, importanÅ£i, pe niÅŸte cărÅ£i valoroase care să impună un anume nivel. ÃŽn Basarabia nu există aÅŸa ceva. Nu recitesc, recunosc cu strângere de inimă, cărÅ£i ale unor autori basarabeni. Am nevoie să fiu „instigat†în mod special pentru asta.
Â
- Ce apreciezi şi ce îţi displace la cea mai tânără generaţie de scriitori ?
- Apreciez dezinvoltura, tupeul, dezinhibarea, curajul ÅŸi revolta lor. ÃŽi invidiez – o invidie albă – că au crescut ÅŸi s-au format în libertate, că pot face studii serioase, oriunde în lume – ÅŸi unii dintre ei chiar profită de această ÅŸansă -, că trăiesc un timp fără o ideologie asupritoare, că pot publica în mai multe reviste (în Basarabia ÅŸi în România), că pot edita cărÅ£i în regie proprie, cum îi duce capul, fără o recomandare a vreunui „consultant la poezie sau prozăâ€, aciuat pe la Uniunea Scriitorilor, cum a fost la debutul meu.
Generaţia mea a cărat în valize, pe ascuns, cărţi româneşti de la Odesa, Kiev, Moscova şi Leningrad, încropindu-ne mici biblioteci, făcându-ne o cultură împotriva a ceea ce eram programaţi să devenim, prin cursurile imbecile, în limba rusă, de la Universitate, în timp ce tinerii de astăzi îşi lansează cărţile de poezie la Bucureşti. Şi, mai ales, nu-i apostrofează nimeni, nu-i întreabă dacă au ei mamă şi tată doar pentru că scriu poezie fără rimă.
ÃŽmi displace puÅ£in propensiunea lor pentru spectacol – uÅŸurinÅ£a cu care se dau în spectacol – ÅŸi slaba cunoaÅŸtere, la unii dintre ei, a limbii române, limba în care scriu. Constat cu tristeÅ£e că aceÅŸti poeÅ£i contribuie ÅŸi ei, într-un fel, la degradarea limbii române în Basarabia – acelaÅŸi lucru se întâmplă ÅŸi în România, dar acolo oricum lucrurile stau mai bine. Ori la noi e catastrofal când un poet, mai vârstnic sau debutant, scrie prost ÅŸi agramat. Am întâlnit poeÅ£i agramaÅ£i, am răsfoit cărÅ£i cu o sumedenie de greÅŸeli, cărÅ£i prost concepute, cărÅ£i ratate, care ar fi avut nevoie de un redactor competent, un redactor care să lucreze, împreună cu autorul, la construirea unei cărÅ£i. ÃŽmi pare rău că în Basarabia a dispărut meseria de redactor de carte, un redactor competent, iubitor de literatură, care să-l ajute pe un autor să-ÅŸi gestioneze mai bine un manuscris. Mă gândesc să deschid pe blogul meu o secÅ£iune de „consultări literare ÅŸi sugestii de redactare a textelorâ€, în care să încerc să învăţ un autor tânăr sa-ÅŸi asambleze ÅŸi să-ÅŸi redacteze o carte. Meseria de scriitor, ca orice meserie, se învaţă. Cine crede că un scriitor se naÅŸte de la Dumnezeu e într-o gravă eroare.
Sunt un om care îi ajută pe tineri, îi încurajează să scrie. Nu-mi pierd spiritul critic, dar încerc să fiu cât mai nuanÅ£at, mai atent ÅŸi răbdător cu ei când le vorbesc. E mai recomandabil să fii aÅŸa – am învăţat în aceÅŸti ani de lucru la revistă –, decât să fii categoric, aspru, tăindu-le elanul, pentru că poÅ£i greÅŸi ÅŸi tu. Mă bucur ÅŸi mă simt bine când unii dintre ei confirmă.
- Dacă ţi s-ar propune să scrii un decalog al poetului la 50 de ani, cum ar arăta acesta?
- Nu un decalog, aÅŸ reproduce doar câteva „obiceiuriâ€, niÅŸte reguli pe care mi le-am cultivat, însuÅŸit de-a lungul timpului ÅŸi care mă ajută să păstrez o relaÅ£ie strânsă cu poezia, cu scrisul în general:
- ÃŽmi verific întotdeauna inspiraÅ£ia, adică las poemul să se „aÅŸezeâ€, să văd dacă e la fel de… minunat ÅŸi peste o săptămână, o lună, ÅŸi asta după ce îl scriu, îl lucrez ÅŸi „polisez†câteva zile. Åži paginile de proză îşi aÅŸteaptă răbdătoare verificarea;
- Scriu zilnic măcar câteva rânduri. Jurnalul meu, pe care nu ştiu dacă îl voi publica vreodată (s-ar putea sa-l distrug într-un moment de disperare, pentru că am spus lucruri nepublicabile acolo), mă ajută să-mi respect această exigenţă;
- Cel mai mulţumitor scriu acasă, în biblioteca mea, unde am toate cărţile la îndemână;
- Nu trece zi de la Dumnezeu fără să citesc câteva pagini dintr-o carte. Dar, mai ales, îmi place în ultimii ani să recitesc marile cărÅ£i ale literaturii, pentru că la fiecare vârstă citeÅŸti altfel;Â
- Privesc în fiecare săptămână cel puÅ£in două filme, noutăţi ÅŸi producÅ£ii semnate de mari maeÅŸtri. Imaginea vizuală mă inspiră, îmi încarcă bateriile, îmi oferă o bogată sursă de sugestii ÅŸi pretexte pentru scris. La fel, nu mă pot lipsi de muzică clasică (în special „preclasiciâ€), oricât de sibarit sau poate demodat ar suna o asemenea preferinţă;
- Fac în fiecare an măcar o singură călătorie… la propriu, de câteva zile, indiferent de destinaÅ£ie, în afara oraÅŸului, sau peste hotare. DeÅŸi călătoriile în general îmi tulbură confortul – eu fiind o persoană foarte comodă – pot spune că ele îmi precipită proiectele literare. Notele pe care le fac cu această ocazie sunt cele mai inspirate, cele mai utile pentru ceea ce voi scrie. Când călătoresc, îmi vin idei care de fapt nici nu au de-a face cu călătoria;
- ObiÅŸnuiesc să-mi pun pe masa de scris, lângă ecranul calculatorului, cartonaÅŸe cu diferite fraze. Cel care stă acum pe masa mea are următoarea notaÅ£ie: „Ştiu că viaÅ£a nu se poate fără suferinţă, greÅŸelile nu pot fi, din păcate, complet evitate, iar de provocări poÅ£i uneori să te fereÅŸtiâ€.
Gata. Sper că acest interviu n-a fost o provocare chiar atât de riscantă, nici pentru mine, nici pentru voi.
Pentru conformitate: Valentina TăzlăuanuÂ
Chişinău, februarie 2008
Â
