Vasile Gârneţ

precum rugăciunea sau meditaţia
care nu plictisesc niciodată
tot aşa priveam la nesfârşit filmele lui
Tarkovski în anii studenţiei mele sovietice
(pe atunci filmele lui erau o formă de rezistenţă prin cultură
pe care noi o îmbrăţişam orgolioşi şi voioşi la grămadă)

ţin minte ne adunam clandestin în localuri de la periferia
                                                                             oraşului
- spaţii obscure cu pereţii aspri şi groşi ca
nişte camere de tortură (cred că am auzit o
dată urletul unei fiinţe chinuite, dar n-am
mărturisit nimănui, zicându-mi că poate e
vreun reflex al imaginaţiei mele sau vreo
reminiscenţă de lectură – o, ce mult citeam pe atunci!) -
plăteam câteva ruble pentru un bilet de intrare
ÅŸi un fost profesor de ateism ÅŸtiinÅ£ific – Moghilnîi -
făcea întotdeauna o mică introducere la film
îndemnându-ne să vedem-să simţim-să înţelegem-să
                                                                   formulăm…

de-atunci păstrez câteva definiţii
care pun o măsură agitaţiilor mele formative
şi se constituie într-un conspect eliptic a ceea
ce găseam eu mai bun în spiritul rus:
“Andrei Rubliov” – teologia frumosului,
“Stalker” – necesitatea debarasării de prejudecăţi,
“Oglinda” – importanÅ£a memoriei,
“Nostalgia” – descumpănirea intelectualului între
                                                   Occident şi Orient

în josul paginii alte note fugare
- “să găsesc poezia lui Arseni…, să ascult
Bach, patimile, să privesc zăpezile lui Bruegel”…
precum şi acest rând ca un vers al unui poem
pe care nu l-am mai scris niciodată:
“o Siberie îngheÅ£ată prin care merg plângând…”