Opţiunile tinerei literaturi din Basarabia (6)

Constantin Cheianu: De fiecare dată au încercat colegii noştri din diferite generaţii să tot adune lucrurile la un loc şi ele mereu s-au disipat. În sensul relaţiei dintre estetic şi politic, relaţie pe care ai pus-o în discuţie, aş dori să ne amintim de faptul că foarte mulţi din artiştii noştri, cum ar fi Cimpoi, V. Matei, Dabija, Druţă, Vieru, Leonida Lari, au fost - şi unii mai sunt încă - direct implicaţi în politic, cu efecte catastrofale atât pentru politic cât şi pentru artistic. Unii din ei au avut, fără îndoială, intenţii bune la început, dar, fie că nu au înţeles foarte bine politicul şi modul cum trebuie să te implici, fie că orgoliul lor şi dorinţa de a fi vedete-martiri a fost atât de mare încât, chiar atunci când au văzut că greşesc, nu au mai putut renunţa la direcţia pe care au pornit. Aşa am ajuns la rezultatul alegerilor din 25 februarie, când au învins comuniştii. Nu este atât meritul comuniştilor, cât al colegilor noştri din diferite generaţii, pentru că ei au fost şi un fel de ideologi ai mişcării naţionale.

Emilian Galaicu-Păun: O precizare importantă: a scrie politic în anii '87-'89 însemna să cobori, ca nivel de scriitură, la gustul publicului larg, al mulţimilor de peste o sută de mii de oameni care se adunau în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Din acest motiv, au avut o anumită priză poeme care chemau în mod direct la distrugere, la reconstrucţie, slogane care erau pentru prima oară puse în circulaţie, cuvinte de top gen "România", "românism", "Ştefan cel Mare", sau mai ştiu eu ce, slogane care garantau un anumit succes de moment. Aceste producţii literare erau însă aproape nule din punct de vedere artistic - vezi exemplul acelui penibil "Huideo potaie!" de la sf`rşitul poemului Treisprezece strofe pentru mancurţi, al lui Grigore Vieru. (Termenul "mancurţi" desemna, Johannes, oamenii lipsiţi de orice apartenenţă naţională, dezrădăcinaţii, oamenii cu creierul spălat.) Pe de altă parte, cred că generaţia noastră nu este scutită de politic, dar folosindu-se instrumentele specifice literaturii. Spre exemplu, într-o anumită perioadă exista la noi, în paralel cu reviste de cultură de calitate, cum ar fi Contrafort, Sud-Est şi Basarabia, şi o publicaţie precum Moldova literară, care continua să pedaleze pe o literatură tipică pentru realismul socialist, o literatură care mergea cu ambele picioare pe frână. Iar a scrie într-un limbaj sincronizat, a publica volume de o circulaţie mult mai largă decât cea limitată strict la Basarabia însemna practic declararea apartenenţei la literatura română, ceea ce la noi mai constituie încă un act politic. În altă ordine de idei: întrebai, Radu, despre orizontul de aşteptare al Portretului de grup. Eu sunt, alături de Nicolae Popa şi Eugen Lungu, unul dintre autorii acelei antologii. Am contat atât pe cititorul de aici, cât şi pe cel de dincolo. Volumul a avut o oarecare circulaţie în universităţi, la noi vânzându-se peste o mie de exemplare. Aproximativ două mii de exemplare au mers însă în România. A fost un gest foarte important de cunoaştere, pentru că după catastrofala antologie Constelaţia lirei, făcută de Arcadie Donos (Cartea Românească, 1988), antologie care denatura cu totul literatura Moldovei dintre Prut şi Nistru, a trebuit să apară un alt fel de antologie, care să demonstreze că aici se gândeşte şi modern şi într-un alt fel de limbaj - antologia precedentă era handicapată şi la acest nivel, textele incluse fiind scrise ca în anii '30, în Transnistria. Aş mai adăuga câteva cuvinte despre implicarea scriitorului în politic. La noi există o tradiţie în acest sens. În 1940, unul dintre primii scriitori care trece brusc de la ermetismul liric la realismul socialist este Alexandru Robot. George Meniuc, Nicolai Costenco au avut o traiectorie identică, descalificându-se ca scriitori şi coborând nivelul literaturii lor până la zero.

Dumitru Crudu: Schimbarea sistemului politic de la noi a adus şi o schimbare a receptării scriitorilor. Un exemplu cunoscut de toată lumea este cel al lui Ion Druţă, care până în '89 era un fel de mesia, un guru pentru noi, iar ulterior a fost receptat cu totul altfel, în special datorită dimensiunii sale politice şi a gesturilor pe care le-a făcut.

Constantin Cheianu: Realitatea este că, pe vremea când Druţă era văzut ca un guru, valoarea literaturii lui era exagerată.

Irina Nechit: Cred că scriitorii care au participat activ în procesul politic nu şi-au dat seama la timp că sunt nişte instrumente ale puterii foste sovietice, apoi comuniste, socialiste, un pic transformate, cosmetizate, dar care a rămas de fapt aceeaşi putere imperială. Dacă şi-au dat seama totuşi că sunt nişte marionete, înseamnă că au făcut jocul puterii pentru avantajele pe care le presupunea acest compromis. Noi, scriitorii mai tineri, trebuie să acceptăm cu toată luciditatea că puterea politică nu are nevoie de noi, trebuie să fim conştienţi că ei nu ne citesc, nu ne vor citi şi nu vor susţine nici în continuare procesul literar, revistele literare şi că vom continua să fim trataţi cu indiferenţă sau, în cel mai bun caz, cu condescendenţă. Trebuie să ne păstrăm demnitatea şi verticalitatea, să încercăm să existăm prin alte mijloace decât cele politice; deşi suntem legaţi de politic, depindem de politic, să încercăm să existăm pe un plan superior acestuia. Scriitorul are în primul rând o misiune de ordin estetic. Dacă mesajul său este suficient de puternic, atunci el poate influenţa şi socialul.