Opţiunile tinerei literaturi din Basarabia (2)

Constantin Cheianu: Din păcate, noi ştim foarte bine toate aceste lucruri legate de limbă, dar nu am reuşit să proiectăm situaţia aceasta pentru cei din străinătate, care nu-şi dau seama ce se întâmplă cu noi. De fiecare dată când intrăm în contact cu cineva din Occident, noi repetăm acelaşi refren, spunem nişte slogane, dar în cele din urmă neînţelegerea rămâne. Eu nu aş fi atât de ferm ca Emil, atunci când afirmă că a însuşit limba română, literatura română în limba română ş.a.m.d. Noi totuşi am fost obligaţi să învăţăm nişte scriitori mediocri care se chemau Samson Şleahu, Andrei Lupan şi care scriau într-o română rudimentară, artificială. La ţară, părinţii noştri vorbeau un dialect moldovenesc mai mult sau mai puţin autentic, iar când veneam la şcoală eram inoculaţi cu "limba moldovenească", o limbă artificială, creată în încercarea de a înlocui limba română. Era un limbaj extrem de simplu, elementar, iar noi eram forţaţi să-l asimilăm. Acest fenomen continua şi la universitate, unde ne erau predaţi aceiaşi scriitori, omologaţi de regim. Amintiţi-vă că noi pe Shakespeare, sau pe alţi clasici ai literaturii, îi citeam în traducerea scriitorilor moldoveni, traduceri infecte, care continuau politica de deformare a conştiinţelor noastre şi a felului cum percepem noi ceea ce se cheamă limba română. Prin urmare, eu aş spune că noi am învăţat limba română aproape ca nişte străini. Pentru mine, deoarece nu am crescut deloc în mediul cărţilor româneşti, a cărţilor editate în România, a fost şi este în continuare nevoie de un efort pentru a vorbi fluent această limbă, iar atunci când scriu, îmi trebuie timp ca să gândesc fraza, să evit calchierile din rusă. Când vorbesc, este evident pentru oricine de peste Prut că sunt din Basarabia. Acest proces de adaptare mai continuă în cazul multora dintre noi, din cauza acelei "limbi moldoveneşti" pe care am asimilat-o în şcoală prin prisma nefericiţilor scriitori moldoveni, mulţi dintre care mai continuă să activeze în clădirea în care ne aflăm - sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Nicolae Spătaru: Trebuie să vă reamintesc cât a trebut să se lupte pentru a fi introduse semne diacritice specifice la alfabetul chirilic, astfel încât să fie adaptat c`t de c`t la realităţile limbii române. Sau problema cuvintelor interzise: "deja", "varză", cuvinte care aveau echivalente în "limba moldovenească". Dacă foloseai asemenea cuvinte într-un text destinat publicării, textul respectiv era respins.

Iurie Bodrug: Ţara asta a noastră, Moldova dintre Prut şi Nistru, şi aşa mică, e împărţită în trei zone: nordul, sudul şi zona centrală. În cea din urmă, în care se află şi Chişinăul, limba română a avut cel mai mult de suferit, fiind infectată de rusisme. Este o mare diferenţă între felul cum vorbesc ţăranii la Briceni, în nord, sau la Cahul, în sud, şi felul cum vorbesc la Călăraşi sau la Teleneşti. Rezultatul este că, pentru acea perioadă iniţială, în care îţi formezi personalitatea, poţi fi într-o mai mare măsură afectat dacă te afli în această zonă centrală, în proximitatea Chişinăului, aşa cum s-a înt`mplat în cazul meu.

Nicolae Popa: Pentru ca cititorului austriac să-i fie mai uşor să înţeleagă situaţia de la noi, aş compara-o cu cea din Austria, ţară care se învecinează cu Germania. Imaginaţi-vă că statul austriac ar fi decretat că în acel teritoriu se vorbeşte "limba austriacă" şi ar fi interzis folosirea limbii germane. Noi am crescut în limba română, nu a fost nevoie să o învăţăm în şcoală. Această limbă artificială care e "limba molovenească" a fost folosită ca instrument politic: nu limba română, nici măcar cea rusă, ci un artefact care să slujească unor scopuri politice. În ceea ce priveşte zonele despre care vorbea Iurie, eu sunt de altă părere. În zona centrală, din care provin şi eu, procentul de români, de basarabeni, este foarte mare, mai mare dec`t în nord sau în sud. Limba de aici şi-a păstrat savoarea limbii folosite de Ion Creangă, o limbă care se vorbeşte şi la Piatra-Neamţ, şi în zona Iaşiului, mă rog, în toată Moldova. Eu aş zice că am păstrat spiritul de expresie al graiului moldovenesc. Nu înţeleg de ce spune Iurie că noi suntem cei mai rusificaţi. Primele poveşti care ne-au fost spuse, primele cântece pe care ni le-au cântat părinţii erau în limba română. Mai apoi, la şcoală, doar dintr-o greşeală politică ni se zicea "moldoveni", dar ne era clar că facem parte din aceeaşi cultură ai cărei străluciţi reprezentanţi erau şi Creangă, Alecsandri, Eminescu, Sadoveanu... Cântam balade, spuneam poezii în limba românã... Mă miră să-i aud pe colegii mei spunând că au învăţat limba română la facultate. E adevărat însă că nu aveam acces decât la unii scriitori români: ideologia timpului nu ne permitea studierea altor scriitori români decât a celor născuţi în Moldova de dincolo de Prut, nu şi în restul României.