Opţiunile tinerei literaturi din Basarabia (4)

Vasile Gârneţ: Eu cred că fiecare îşi are relaţia şi motivaţia lui personală cu scrisul, cu creaţia. Depinde de datele fiecăruia, nu există o reţetă comună pentru toţi. Eu, spre exemplu, aş putea spune că am început să scriu din cauză că această "îndeletnicire" mi s-a părut mai uşoară decât aceea de a vorbi în public. Modul acesta de exprimare mi s-a părut, la un moment dat, mai adecvat pentru felul meu de a fi. Acum, când am publicat câteva cărţi, aş putea să afirm că scriu pentru că vreau să creez o lume a mea, un univers. Mai scriu pentru că vreau să spun ceva despre mine, despre ceea ce simt, şi despre felul cum văd eu lumea aceasta în care mi-e dat să trăiesc. Scrisul este, sper să-mi daţi dreptate, o formă a orgoliului uman, dar şi o suferinţă pe care ţi-o asumi de bunăvoie. Evident, nu spun o noutate, dar şi orgoliul şi suferinţa aceasta sunt de găsit numai în cazul unor adevăraţi creatori.

Valentina Tăzlăuanu: Eu aş dori să evit discutarea acestei chesiuni dintr-o perspectivă personală. Fiind ziaristă de meserie, încerc să-mi explic ce s-a întâmplat în plan cultural, dar nu numai, cu această parte de lume care a fost izolată de matricea ei spirituală, românească. Scrisul este pentru mine o încercare de explicare a ceea ce s-a întâmplat cu mine, cu generaţia şi, asumându-mi riscul vorbelor mari, cu poporul meu.

Grigore Chiper: Vreau să mă solidarizez atât cu Constantin Cheianu cât şi cu Vasile Gârneţ. După cum spunea primul, există un impuls general valabil în cazul scriitorilor, şi anume relaţia privilegiată pe care aceştia o au cu cuvântul. Vasile a adăugat însă - şi sunt de acord cu el - că formarea spirituală a fiecărui scriitor implică şi o nuanţă proprie. În ceea ce mă priveşte, sunt probabil unul dintre puţinii scriitori care s-au format în provincie, având în vedere faptul că nu am venit la Chişinău decât în 1992. Relaţia mea cu cuvântul a fost, în consecinţă, una tipic livrescă, iar formarea mea a coincis cu perioada de afirmare a optzeciştilor, ceea ce a însemnat enorm de mult pentru mine. Citisem până atunci scriitorii clasici, mergând până la marii clasici postbelici, de exemplu Marin Preda, care nu era prea aproape de sensibilitatea mea de scriitor. Descoperirea literaturii anilor '80 a coincis cu orizontul meu de aşteptare, şi ca cititor şi ca scriitor.

Johannes Gelich: Citeai în limba română sau în rusă?

Grigore Chiper: În limba rusă am citit foarte puţin, în special literatură clasică, marii clasici ruşi, şi traduceri în ruseşte din literatura universală.

Johannes Gelich: Erau uşor de găsit cărţi în limba română?

Grigore Chiper: După cum spunea Emil mai devreme, noi ne-am format în biblioteci, în Biblioteca Naţională, unde am luat contact cu scriitorii clasici români, dar biblioteca nu-i cuprindea pe optzecişti. Am ajuns la un punct la care am realizat că scriitorii pe care-i puteam găsi acolo nu ne mai satisfac gusturile. Aflam despre noile tendinţe din literatura română de la cei care cumpărau cărţi la Odesa, de exemplu - cel mai apropiat oraş din care putea fi adusă literatură românească.

Radu Andriescu: Stai puţin. Voi, la Chişinău, aflaţi despre literatura română de ultimă oră prin oamenii care mergeau la Odesa, în Ucraina?

Grigore Chiper: Erau aşa-numitele librării "Drujba" (Prietenia), unde se găseau cărţi din ţările socialiste. De regulă, când aflam că pleacă cineva la Odesa, făceam o chetă şi rugam persoana respectivă să ne cumpere cărţi româneşti.

Constantin Cheianu: Puteai găsi literatură română oriunde în URSS, dar nu la Chişinău, a spus Vasile Gârneţ despre asta.

Valentina Tăzlăuanu: Eu mă simt oarecum şocată să aflu că unii dintre mult mai tinerii mei colegi au descoperit cu atâta înt`rziere că există literatura română în jurul nostru, indiferent în care oraş. Ca elevă, într-un sat, aveam deja posibilitatea să cumpăr cărţi de la Bălţi, în nordul republicii. Mai târziu, la universitate, a fost aceeaşi situaţie, exista la Chişinău o librărie care, e drept, a fost închisă la un moment dat. Eu am apucat totuşi vremea când se putea cumpăra carte românească la Chişinău, înainte de ocuparea Cehoslovaciei.

Grigore Chiper: Valentina, e vorba despre altceva. Şi noi puteam citi clasicii români în bibliotecă, dar eu mă refer la literatura de ultimă oră, la zi, care nu era accesibilă aici, la Chişinău, şi care era foarte importantă pentru noi. De multe ori făceam schimburi de cărţi. Vasile Gârneţ, spre exemplu, îl găsea pe Mircea Cărtărescu, eu îl găseam pe Liviu Ioan Stoiciu şi atunci aceşti autori circulau de la unul la celălalt.

Nicolae Popa: Să spunem clar: interzicerea cărţii româneşti la Chişinău a survenit atunci când Ceauşescu s-a opus ca armata sovietică să treacă spre Cehoslovacia pe teritoriul României. În acel moment, Uniunea Sovietică, supărată pe România şi înţelegând că îşi poate consolida poziţia în Moldova, a făcut un gest simplu: a desfiinţat librăria de carte românească din Chişinău. E vorba, de fapt, de un conflict european care a născut o problemă pentru basarabeni. Revenind însă la tema de la care am pornit: motivaţia scriitorului. Cândva se vorbea despre specificul scriitorului la Chişinău. Pe de o parte, există o deschidere lingvistică, prin limba rusă, spre Răsărit, pe de altă parte, există o deschidere de sorginte genetică spre Europa. Şi atunci, se întâmplă următorul fenomen: când eşti într-o comunitate mică, la ţară, încerci să fii pe placul celor de-acolo; când vii la Chişinău, vrei să fii pe placul cenaclurilor de aici; pe urmă ajungi la concluzia că ai şansa să faci parte integrantă dintr-o literatură - poţi deveni scriitor român; încerci atunci să treci, ca nume, ca notorietate, hotarele Republicii Moldova şi să placi celor de la Iaşi, apoi celor de la Cluj şi, în definitiv, poate şi celor de la Bucureşti. În ceea ce mă priveşte, mă gândesc acum că poate proza, poezia mea va fi citită undeva într-o ţară din lume. Dacă ar resimţi cineva, pe un meridian al globului, o minimă emoţie confruntându-se cu un personaj sau cu o metaforă de-a mea, aş putea spune că mi-am îndeplinit misiunea de scriitor - un om care trebuie să transmită prin cuvânt ceea ce se întâmplă în jurul său, ori felul său specific de a fi.