Opţiunile tinerei literaturi din Basarabia (10)

Condiţia materială a scriitorilor în Republica Moldova

Johannes Gelich: Aş vrea să schimb subiectul discuţiei şi să întreb cum e viaţa de scriitor în Republica Moldova. De exemplu, care este statutul scriitoarelor de aici. Eu cunosc situaţia din Iaşi, unde sunt foarte puţine scriitoare. În plus, părerea mea este că li se oferă mai multe şanse scriitorilor din Iaşi decât celor din Viena. Este foarte greu pentru un scriitor austriac să intre în învăţământul superior, de exemplu. Sunt peste două mii de tineri, mulþi dintre ei scriitori, care ar dori acest lucru. Sau la edituri, ca în cazul Marianei Codruþ: este foarte greu sã gãseºti de lucru la o editurã în Viena. Mult mai greu dec`t la Iaºi...

Radu Andriescu: La salariile din învăţământ sau cele pe care le pot oferi editurile nici nu cred că ai vrea acele slujbe!

Johannes Gelich: ... iar scriitorii din România se plâng în permanenţă că le este greu!

Vasile Gârneţ: Spui că un scriitor de la Iaşi are mai multe posibilităţi de a câştiga: fii sigur că tu, doar cu o singură bursă de la Salzburg, ai duce-o mai bine decât cu cinci salarii româneşti!

Johannes Gelich: Este o imagine total falsă! Eu cunosc o scriitoare din Viena care trăieşte doar din lecturile publice. Este absolut imposibil de trăit doar din aşa ceva!

Constantin Cheianu: Din acest punct de vedere, noi suntem mai aproape de... Austria! Privim şi noi cu oarecare invidie la colegii din România. Am auzit de la mai mulţi dintre ei că pot avea câteva servicii, în patru-cinci locuri. Chiar dacă nu sunt salarii mari, luate împreună tot înseamnă ceva. Aici, în Basarabia, e imposibil să ai mai multe sevicii. Radioul, televiziunea nu ne invită, ziarele publică numai autorii lor, editurile au un număr foarte limitat de scriitori pe care îi promovează. Şi la noi un scriitor ar putea avea mai multe slujbe. Eu aş putea să lucrez, de pildă, la Academia de Ştiinţe, fiind colaborator ştiinţific cu 200 lei pe lună, deci 10 dolari. Aş putea ţine ore la Universitatea de Arte cu 100 lei şi aş mai putea să lucrez la vreo redacţie cu vreo trei-patru sute de lei. În total se adună la vreo 700 lei, care înseamnă 60 de dolari. E un efort enorm să mergi dintr-o parte într-alta şi să obţii, în cele din urmă, un salariu derizoriu. Prin urmare, la noi infrastructura nu e dezvoltată, iar dacă totuşi găseşti mai multe locuri în care să lucrezi, poate chiar trei sau patru, este totuşi imposibil să trăieşti decent din ceea ce câştigi. Din acest punct de vedere, condiţia scriitorului este îngrozitoare. La fel se întâmplă cu toţi oamenii de artă. Un actor de la noi nu poate să lucreze în show-uri la televiziune, pentru că nu există show-uri! La radio, la fel. Nu există teatre independente, alte structuri care i-ar putea asigura un venit. Cu alte cuvinte, artistul din Republica Moldova trăieşte în cea mai neagră mizerie.

Valentina Tăzlăuanu: Nu cred că, din acest punct de vedere, situaţia mea diferă foarte mult de situaţia colegilor bărbaţi. Revista pe care o conduc supravieţuieşte cu mare dificultate. Ne bizuim în primul rând pe nişte proiecte şi pe fundaţii - pe noi ne-a ajutat un timp Fundaţia Soros şi suntem ajutaţi în continuare de Fundaţia Culturală Română. Întreaga noastră speranţă stă în suportul financiar care poate veni de dincolo. Mult timp, acest suport financiar s-a redus doar la cheltuielile legate de tipografie şi de hârtie. Eu, de foarte mulţi ani, nu am un salariu permanent de la stat sau de altundeva. În aceste condiţii, vă daţi seama, este foarte dificil să ne descurcăm. Sunt momente când îţi vine să renunţi la meserie, dar pentru unii este deja târziu să se reprofileze. Cei mai tineri încearcă şi alte lucruri. Eu nu îmi pot găsi alt servici, chiar dacă am o anumită calificare şi aş putea încerca alte slujbe, cum a spus colegul meu, Cheianu. Dar în Moldova sunt foarte puţine locuri de muncă pentru persoane de categoria noastră.

Johannes Gelich: Este mai greu pentru femei?

Valentina Tăzlăuanu: Da, este mai greu. Iar dacă nu eşti chiar foarte tânără, este încă şi mai greu!

Johannes Gelich: Sunt mulţi membri-femei în Uniunea Scriitorilor?

Valentina Tăzlăuanu: Sunt câteva, dar procentul este foarte mic, dacă ne referim la structurile de conducere ale Uniunii.

Irina Nechit: Cred că situaţia femeii, ca scriitor, se înscrie într-un context mai larg, femeia fiind tratată într-un mod oriental în Basarabia. Ea este privită ca gospodină şi este greu de conceput, pentru mulţi, că ar putea deţine puterea într-un domeniu oarecare, artistic sau politic. Din acest motiv, fiecare femeie îşi croieşte cum poate un drum în literatură, fără a se putea vorbi de un fenomen, sau de caracteristici generale. Depinde cum scrie, cum reuşeşte să publice sau cum îşi scoate o carte fiecare scriitoare în parte. Dacă e să vorbesc de drumul meu personal, trebuie să spun că în copilărie nici nu mă gândeam să devin scriitoare, pentru că îmi închipuiam că scriitorii sunt oameni morţi! Noi citeam clasicii, cronicarii, şi nici nu-mi închipuiam că poţi face din treaba asta o meserie. Când am ajuns la Chişinău, am văzut scriitori în carne şi oase şi am început să fiu atentă la comportamentul lor, la felul cum gândesc, la cărţile lor. Atunci am văzut că foarte mulţi nu-şi merită titlul de scriitor. Intrarea mea în literatură s-a datorat în mare parte lui Nicolae Popa, care mi-a devenit şi soţ, unul din motive fiind şi cel literar! Eu am profitat de biblioteca lui Nicolae Popa şi am ajuns să înţeleg ce înseamnă să fii scriitor şi ce înseamnă literatura. Pe de altă parte, în perioada debutului şi apoi a afirmării, cea mai mare luptă am dus-o tot cu Nicolae Popa! Nu că ar fi fost el răuvoitor sau sceptic, ci pentru că dorea să mă protejeze de bătăliile vieţii literare. Se gândea probabil că dacă nu aş fi la înălţime, ca scriitor, experienţa m-ar putea traumatiza. Îmi amintesc chiar de nişte episoade mai puţin plăcute. Mergeam la părinţii noştri, la ţară - ai lui stau în centrul Moldovei, ai mei în sud. El citea în autobuz, evident, ce poţi să faci într-un autobuz - citeşti cărţi. Am scos şi eu din gentuţă o carte şi am început să citesc, iar asta l-a supărat: cum aşa, nu se poate, femeia nu trebuie să citească! Era încă şi mai rău când citeam amândoi ziare, iar ziarele foşneau! Era un foşnet infernal în autobuz din cauză că citeam amândoi! Şi aşa era foarte aglomerat autobuzul, stăteau oamenii mai mult în picioare. Am relatat istoria asta aşa, ca să ne mai destindem. Dacă e să vorbim la modul serios, a trebuit să treacă o anumită perioadă până să fiu acceptată de Nicolae ca un om care vrea să citească şi vrea să scrie. Nu e vorba neapărat de relaţia dintre noi doi. În mediul literar de la Chişinău, îngust, provincial, periferic, îţi trebuie timp pentru a fi acceptată. Trebuie să spun că, la noi, din momentul în care scriitorii serioşi realizează faptul că o femeie face literatură adevărată, ea este foarte bine primită, mergându-se până la discriminare pozitivă. Este posibil ca revistele literare - aş da ca exemplu revista Contrafort, care m-a susţinut în permanenţă - să publice mai repede o autoare foarte bună decât un autor foarte bun. Cred că am reuşit să depăşim anumite handicapuri care tarau viaţa literară până acum câţiva ani. Mediul literar nu mai este unul misogin. Dacă faci lucruri de calitate, dacă rezişti, dacă te menţii la o cotă înaltă, atunci eşti binevenit.