Cronica unui periplu literar (III) (7)

Vitalie Ciobanu: Drumul cu autocarul durează aproximativ o oră. Château Smith Haut Lafitte - prima etapă a excursiei - este un adevărat castel-cramă îmbrăcat în verdeaţă, tronând peste podgorii întinse şi pustii. E ciudat să constaţi că un asemenea latifundiu de mare valoare poate fi "uitat" între dealuri de ipoteticii săi stăpâni, chiar şi într-o zi de duminică. Desigur, este o iluzie creată de priveliştea surprinsă de la distanţă. Mă uimeşte via meticulos îngrijită, cu tufe aranjate în rânduri drepte, după un calcul matematic, ai zice. Stratul nisipos şi cu mult prundiş a fost, evident, adus din alte locuri şi turnat la rădăcina fiecărui butaş, pentru a optimiza calităţile solului. Castelul nu e mare, dar ascunde în adâncurile sale licori nebănuite şi un personal priceput în a le administra, cum aveam să ne convingem numaidecât. Aşteptăm un timp la porţile acestui "Sezam" al lui Dionisos, adunându-ne toate cele trei grupuri în faţa unui automobil de epocă, producţie anii '20-'30, fixat sub un umbrar, la intrare. Arată nou-nouţ, vopsit în galben-negru şi cu blazonul casei pictat pe portieră. Deşi un obiect butaforic, menit să stârnească apetitul turiştilor - asemeni unei lănci medievale atârnate de perete -, toată lumea este decisă să valorifice la maximum detaliile pitoreşti ale locului şi se înghesuie să facă poze pe fundalul onorabilului vehicul.

Ajunşi de partea cealaltă a porţilor, vizităm o pivniţă uriaşă, cu butoaie rânduite ca la paradă, lucind palid în lumina torţelor. Aici, o angajată a cramei ne ţine o "prelegere" despre tehnologia preparării vinurilor de Château Smith Haut Lafitte. Aflăm de la ea că, de când a fost construit, simpaticul castel a trecut în proprietatea mai multor stăpâni, iar actualii proprietari, domnii Cathiard, au avut înainte alte preocupări, pe care le-au abandonat după achiziţionarea cramei. Dar iată că vine să ne salute în pivniţă şi dna Cathiard - o femeie între două vârste, zâmbindu-ne încurajator - îşi cere scuze că nu a fost din prima clipă alături de noi, deoarece a avut de dat ultimele dispoziţii bucătarilor care ne prepară ceva pentru masa de prânz. Fireşte, eram aşteptaţi la castel, însă prezenţa noastră acolo nu este decât un episod din activitatea cotidiană de la Château Smith Haut Lafitte, care în afara sezonului de recoltare a strugurilor devine un loc de pelerinaj turistic şi de chefuri încinse, aşa cum la noi sunt hrubele de la Cricova. Crama de aici nu are totuşi dimensiuni la fel de enorme şi nu este deloc adâncă, în schimb se impune prin eleganţă, gospodărire ca la carte şi bun-gust, pentru că este proprietate privată. Asta se simte din plin.

Despre masa îmbelşugată ce a urmat după vizitarea beciurilor cu vin roşu şi alb este indecent să povestesc (aş face-o poate doar într-o proză, la persoana a III-a!). Reţin însă discuţia pe care am avut-o pe durata prânzului cu scriitoarea Dubravka Ugresici, o doamnă corpolentă, care ne-a ţinut companie, grupului de români, pe tema situaţiei minorităţilor etnice în diverse ţări din Europa, despre prejudecăţi "pozitive" şi "negative" susţinute pe seama lor. Dubravka, cred că am mai notat undeva, este de naţionalitate croată, locuieşte la Amsterdam şi reprezintă Germania în Trenul Scriitorilor. Este foarte "umblată", cum se spune, are lucrări publicate în Statele Unite, un fel de "symposium-woman", o entuziastă a corectitudinii politice, bine exersată în susţinerea unor dezbateri construite pe teze şi antiteze - ceea ce au şi devenit, de fapt, turnirurile medievale în Europa contemporană. Aş mai aminti uriaşul aranjament artistic de butaşi, un fel de împletitură a energiilor latente ale viei, pe terasa unde am ieşit să contemplu împrejurimile după prânz, şi plimbarea extrem de plăcută prin pădurea din apropiere, spre care s-au îndreptat, pentru a-şi satisface nevoia contactului cu natura, chemarea instinctelor ancestrale trezite la viaţă, o mare parte dintre colegii noştri. Le urmăm exemplul, continuând să "rumegăm" resturile discuţiei de la masă. Un aer proaspăt, de ploaie, îmi străpunge plămânii. Copaci mari, cu scoarţa scorojită, doborâţi de furtună peste drumeag. Micul lac acoperit cu lintiţă. Pădure franceză bătrână, de care mai văzusem până atunci doar în filmele cu cavaleri după romanele lui Walter Scott sau în ecranizările inspirate din Alexandre Dumas-tatăl. Podgorii şi codru. O împărăţie a belºugului, liniºtii ºi izolãrii. (...)

De la Château Smith Haut Lafitte ne îndreptăm cu iuţeala maşinii spre al doilea obiectiv al acestei duminici: Centrul memorial şi de documentare François Mauriac de la Malagar, aflat în apropiere. François Mauriac (1885-1970) s-a născut la Bordeaux, în familia unor crescători de viţă de vie, care aveau în proprietate şi păduri de pini în districtul Landes. Scriitorul a moştenit domeniul Malagar după moartea mamei sale, în 1928. Moşia era un bun al familiei încă din 1843, când străbunicul său, Jean Mauriac, a achiziţionat-o contra unei sume de 28 000 F în argint. Toate aceste acte şi informaţii s-au păstrat şi spun ceva despre gradul de civilizaţie al unui loc, nu-i aşa? În anii maturităţii, Malagar a devenit locul favorit de refugiu al scriitorului, aici îşi va gândi majoritatea cărţilor, aici îşi va consuma bucuriile şi marile amărăciuni ale vieţii, care - deloc întâmplător - se confundă cu istoria Franţei în secolul XX.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Următoarea pagină