|
Vasile Gârneţ: Caut cărţi de autori români în librăria Mollat, cea mai mare din Franţa. Ionesco, Eliade, Cioran - nume previzibile. Nimeni altcineva nu mai e de găsit. O librară, pe care o rog să mă ajute, strânge nevinovată din umeri. "E tot ce avem", îmi răspunde. Bine, dar România e o ţară francofonă, avem relaţii speciale cu Franţa şi, mai important, avem scriitori foarte buni - îmi "dezvolt", pe un ton doar aparent ironic, nedumerirea şi amărăciunea, însă vorbesc tot pentru mine, pentru că femeia s-a retras - zâmbind - la colegele ei de la casierie. O scenă ridicolă pe care mi-o asum în întregime. Tac şi număr cărţile autorilor albanezi, destul de multe...
Librăria e fabuloasă. Autori şi titluri care te intimidează. Cum să mai înghesui lumea cu scrisul tău? Săli şi compartimente dintre cele mai bizare: chiromanţie, alimentarea câinilor, creşterea florilor, vampirism, magie etc. CD-urile sunt destul de scumpe, mai scumpe decât la Madrid şi Lisabona. Un ghid ne spune date importante din istoria de peste o sută de ani a librăriei. Femeia vorbeşte scurt, conştientă că, între atâtea cărţi, atenţia noastră e disipată. Găsesc un album Van Gogh şi-i las pe "excursionişti" să facă turul librăriei fără mine. Galbenul - doar aparent odihnitor - din picturile azilantului de la Sain-Remy...
"Editer l'etranger - normalite ou exotisme?", dezbatere la care participă cinci scriitori din Trenul Literaturii, între care Vitalie Ciobanu şi Adrian Popescu. Moderatorul, Eric des Garets, este un tânăr critic literar, care predă teoria literaturii la Universitatea din Bordeaux. Seamănă izbitor de mult cu Andrei Vartic, actorul, revoluţionarul şi, mai nou, arheologul de la Chişinău. Public puţin, e drept că la aceeaşi oră mai au loc în oraş alte patru întâlniri cu scriitori din Literatur Express. Discuţia demarează greu. Scriitorul bulgar Georgi Pashov, care ar fi trebuit să participe la discuţie, s-a rătăcit în drumul spre librărie şi deocamdată întârzie. Inga-Lina Linqvist, rusoaica-suedeză, este nemulţumită de ritmul dezbaterii, de naivitatea întrebărilor pe care le pune moderatorul, se supără decisiv după ce formulează câteva răspunsuri scurte şi coboară în sală. Felicitas Hoppe, frumoasa şi delicata scriitoare din Germania, priveşte înmărmurită scena. Atmosfera se linişteşte când vorbeşte Adrian Popescu, "omul lui Dumnezeu". Intervine de câteva ori, din public, şi Nicolae Prelipceanu, care are o franceză foarte bună. Georgi Pashov, sosit între timp, nu urcă pe scenă, ci are de pus câteva întrebări din sală. De exemplu, vrea să ştie cum e să fii "scriitor tânăr postmodern" în Republica Moldova. "O postură deloc confortabilă. Te simţi liber sufleteşte, dar privit cu suspiciune de un anturaj primitiv şi conservator" - răspunde Vitalie Ciobanu. Dacă l-ar auzi acum "patrioţii" de la Chişinău...
Vitalie Ciobanu: Recepţia de la Hôtel de Ville - sediul primăriei oraşului, situat în palatul Rohan - promitea să fie deosebit de spectaculoasă, pentru cineva dotat cu imaginaţie. La Bordeaux primar e Alain Juppé, fostul şef de cabinet al lui Jaques Chirac, omul care părăsea prim-planul scenei politice pariziene în urma alegerilor parlamentare anticipate din 1997 - provocate prin decizia neinspirată a preşedintelui francez - ale căror rezultate au propulsat la guvernare Partidul Socialist al lui Jospin. Am aşteptat cu o oarecare nerăbdare această întâlnire cu un politician francez în carne şi oase, mai ales că primisem fiecare câte o invitaţie semnată de dl primar. Dar n-a fost să fie! Dl Juppé lipsea din oraş, era plecat tocmai în Japonia, de parcă ar fi dorit să se refugieze cât mai departe de Bordeaux, pentru a fi sigur că va evita întâlnirea cu noi. Prea se potriveau lucrurile în sensul acestei ipoteze. În lipsa amfitrionului, ne-a salutat viceprimarul Martine Moulin-Boudard, o doamnă plinuţă, care a rostit un speech interminabil, spre exasperarea asistenţei, a cărei rumoare era din ce în ce mai greu de stăpânit. Toată lumea aştepta cina, mesele erau întinse într-o sală alăturată şi nerăbdarea asistenţei putea fi înţeleasă. Nimeni nu şi-a mai cheltuit banii, ştiind că va fi o recepţie oficială. Seria cuvântărilor de salut este încheiată, la fel de lung şi metodic, în germană (cu translator), de Thomas Wohlfahrt, din partea căruia observ - mai ales că nu e pentru prima dată - o plăcere de a ţine cuvântări, care mi se pare uşor psihanalizabilă, şi nu e vorba doar de obligaţiile sale de boss al Expresului Literar. Nu e uşor să porţi în spate grijile acestui statut (ca să nu mai vorbesc de organizarea în sine a călătoriei - o treabă teribil de complicată mai ales în ce priveşte coordonarea tuturor verigilor de pe parcurs - asta se vede foarte bine la a treia escală a Trenului!), Thomas o face însă cu o neştirbită bună dispoziţie şi cu o autoironie spontană, care îi sporeşte continuu simpatia în ochii "caravanei" scriitoriceşti.
Vine în sfârşit şi momentul când nerăbdarea noastră este răsplătită pe deplin. Bucate multe şi gustoase, vinul aşijderea. Mai ales cel alb, care mi se pare excepţional. Grupurile se fac şi se desfac. Îl cunosc, prin intermediul lui Alexa Rousseau, care se dovedeşte o bună mediatoare, tot aici, în sala de mese, pe un tânăr scriitor originar din Belfast, coechipier al nostru de Tren, cu care nu avusesem până atunci prilejul să stau de vorbă (suntem totuşi circa 100 de persoane!). Îl cheamă Glenn Patterson. Înalt, blond, ochi albaştri, foarte guraliv. După câteva fraze convenţionale, încălziţi de alcool, lunecăm spre developarea opţiunilor. Glenn reprezintă Marea Britanie, e protestant, dar soţia lui e catolică. E foarte abătut pe seama nebuniei din Ulster. Un conflict artificial, total anacronic, reluat cu un fel de perfidie, după scurte perioade de acalmie, pentru că există anumite facţiuni şi traficanţi de arme, care obţin profituri uriaşe din menţinerea urii ca stare de spirit în Irlanda de Nord. Nişte "vampiri politici", spune el. Mai rău este că preţul se plăteşte în vieţi nevinovate. Glenn se simte la fel de egal situat faţă de Dublin şi Londra. Totuşi, dacă îl întreb, ar alege Dublinul ca loc de trai, pentru că Republica Irlandeză este în plină efervescenţă, are un ritm de dezvoltare impresionant şi e mult mai interesant acolo. Londra e înţepenită în cutumele şi tradiţiile ei. Totuşi, interlocutorul meu crede că separarea Irlandei va fi conservată. Altfel, conflictul s-ar putea extinde în întreaga insulă. Oricum, singura soluţie, în viziunea lui, este Europa Unită, care va atenua conflictele şi resentimentele istorice dintre naţiuni, rivalităţile transmise din generaţie în generaţie, ca o ştafetă otrăvită. Această idee, după ce îmi prezintă realităţile sângeroase din Ulster, cărora, în partea occidentală a Europei, li se poate adăuga şi mişcarea separatistă din Ţara Bascilor, nu-mi evocă deloc noul "limbaj de lemn" al integrării europene, ci intervine firesc, ca o concluzie raţională. Trenul Scriitorilor i se pare lui Glenn Paterson o excelentă metaforă a idealului unităţii europene şi un eşantion al acelei familii multinaţionale, la care se gândeşte cu încredere. Are dreptate. Îi vorbesc despre situaţia de la noi: Moldova, România. Şi pentru români procesul de unificare europeană este o şansă. Cea mai mare din întreaga lor istorie. Totul e să fim atraşi în el. Şi nu vom fi atraşi, până nu vom dori noi înşine acest lucru, dar nu la nivel de slogan, ci la nivel de exigenţe.
|
Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului