|
În Piaţa Comediei, în Quartier des Grands Hommes. Clădirea Teatrului, construită între 1773-1780 de arhitectul Victor Louis, şi cele 12 statui, reprezentând nouă muze şi trei zeiţe. Luminate de nişte proiectoare cu fascicule albastre, statuile par nişte personaje într-un spectacol de operă. Turişti japonezi sau coreeni, tăcuţi ca de obicei, trec de la o statuie la alta şi filmează. Locul e liniştit, chiar dacă în perimetrul pieţei sunt şi două hoteluri vechi, cu faţade impozante, foarte căutate de turişti: Hôtel du comte de Roly şi Hôtel Bonnafé.
În drum spre Piaţa Bursei, unde vreau să văd Havuzul celor trei Graţii, ridicat în locul monumentului lui Ludovic XV, demolat la Revoluţia franceză, urmăresc un spectacol dat de o maimuţă, foarte mică, cocoţată pe umărul unui individ cu turban, care merge pe stradă în faţa mea. Animalul face bezele şi se strâmbă la trecători. Aceştia, mai ales tinerii, se opresc, râd şi-i fac, la rândul lor, semne de răspuns. Individul cu turban, probabil un indian, merge înainte, fără să reacţioneze, prin coridorul liber creat de "spectatori" în faţa sa...
Caut François Feldman într-un magazin cu CD-uri. Preferinţa mea muzicală, oarecum exotică şi în contratimp cu ceea ce se vinde acum mai bine pe piaţa CD-urilor, o pune în dificultate pe vânzătoare. Îi citesc nedumerirea şi surprinderea pe faţă, dar nu spune nimic, mă îndeamnă s-o urmez. Găsim un singur CD François Feldman, care conţine şi "Valsul Vienei", de fapt singura piesă care mă face să-l cumpăr. Astăzi, în muzica pop din Franţa, alte nume au ocupat prim-planul. Eu am rămas la Patrick Bruel şi Patricia Kass, ca şi la acest marginal François Feldman, memorabil - cum aveam să aflu - doar prin interpretarea câtorva piese. La cât de puţin se difuzează muzica franceză în Basarabia, un teritoriu "francofon" abandonat de francezi, care îşi camuflează anonimatul şi se pitulează prin diverse obscure Alianţe, total ineficiente, mă mir că umila mea competenţă muzicală n-a "încremenit" în faza Joe Dassin şi Mireille Mathieu, aşa cum constant - cu stupoare şi, vai, jalnică superioritate - la alţii.
11 iunie, duminică
Vasile Gârneţ: Micul dejun - masă suedeză - la restaurantul hotelului. Un grup de turişti americani, care fumează pe neîntrerupte, stau alături de mine. Nu mănâncă nimic, beau cafea şi apă, multă apă. E de presupus că se "restabilesc" după un chef monstru. Au feţele buhăite şi se mişcă greoi. Abia îi aud şoptindu-se, ei care de obicei vorbesc tare şi etalează o poftă de viaţă aproape impudică. Altfel spus, am în faţă câteva exemplare ale "turismului specializat", în acest caz direcţia bahică, de care vorbea ieri Katrin Oebel... "Ai noştri", scriitorii, se fac remarcaţi prin felul cum servesc masa. "Simpozioniştii", cei umblaţi - clienţi obişnuiţi ai unor asemenea reuniuni, au mişcări şi gesturi rutinate. Ştiu tot, nu încurcă nimic, iar dacă sunt într-o bună dispoziţie te pot sfătui chiar ce şi cum să mănânci. Timoraţi şi neîndemânatici arată doar cei care n-au prea "ieşit" în lume: mişcări stângace, care produc uneori câte un accident penibil (o farfurie sau un pahar făcute ţăndări). "Esticii" se deconspiră şi prin faptul că mănâncă multă pâine. Corinne Desarzens, scriitoarea din Elveţia, îmi spune că felul acesta de a te alimenta denotă, în opinia ei, o anume vitalitate a esticilor, care îi deosebeşte de occidentali - "fiinţe leşinate şi anemice". Cultă, comunicativă şi spontană, Corinne este tipul rar de intelectual simplu, necontrafăcut. Observaţia mea rămâne valabilă, chiar dacă nu sunt de acord cu această ultimă remarcă a ei. Cred că animalul din noi trebuie educat în orice condiţii, indiferent în ce zonă a Europei ţi-a fost dat să te naşti. Cioran nota undeva, că a descoperit, pe la 35 de ani, stabilit deja în Franţa, că mânca fără alegere, ca un animal. Noroc că a întâlnit nişte bătrâni civilizaţi, de la care a învăţat să se alimenteze cât de cât corect.
"En région bordelaise, le monde viticole marque de son empreinte le paysage et les hommes. Il produit du vin, mais aussi des images, des architectures, du rêve et des livres..." - citez din programul ce ne-a fost distribuit de organizatori. Invitându-ne să cunoaştem virtuţile vinicole ale zonei, care au potenţat valenţele sale literare, primăria oraşului Bordeaux oferă azi, pentru scriitorii din Expresul Literar, o excursie în inima regiunii Aquitaine. Naturile mai puţin rustice pot rămâne în oraş. Majoritatea colegilor - lucru previzibil - aleg escapada în ţara lui Bachus. Plecăm de la Novotel îmbarcându-ne într-un autocar, împreună cu Michel Pierre, Alexa (translatoarea de la librăria Mollat), Katrin şi cu alte persoane din staff-ul francez. Cei de la hotelul Mercury ne urmează cu autocarele lor. Mergem de-a lungul râului Garonne, care se varsă în Oceanul Atlantic, vedem prin fereastra autobuzului Pont de Pierre şi Pont Saint Jean, măreţe, şi în scurt timp ieşim din Bordeaux. Trecem prin câteva localităţi mai mici. E duminică, pe ambele părţi ale excelentei şosele - mai trebuie spus? - admir curţile înecate în verdeaţă, gazonul englezesc (ar trebui să-i spun "franţuzesc"), vilele cochete, ingenios construite, dar în ogrăzi - ţipenie de om. Francezii îşi savurează în pat ceasurile dimineţii de duminică, şi vor redeveni activi pe la vreo 11-12 ziua. Duminica aceasta este pentru mulţi dominată de importante evenimente sportive: întâi tenis - finala masculină la Roland Garros, cu Gustavo Kuerten (Guga), brazilianul blond cu origini germane, şi suedezul Magnus Norman. În ajun, finala feminină a fost câştigată de Marie Pierce, care aducea trofeul pentru Franţa după 30 de ani în istoria turneului. A fost o adevărată apoteoză galică, mai ales că învinsa s-a numit Martina Hingis, nr.1 mondial, care nu reuşeşte să câştige nici în acest an Roland Garrosul! (În paranteză fie spus, prezenţa românească din acest an la Roland Garros, atât pe tabloul masculin cât şi pe cel feminin, a fost mediocră spre penibil. Voinea şi Pavel au pierdut în primul tur, la Chang şi respectiv Portas. Adrian Voinea pare că traversează o lungă perioadă de somnolenţă, încât nu reuşeşte să se trezească bine nici în timpul meciului. Andrei Pavel, cu mai mult nerv decât colegul său, alternează prestaţiile bune de la un turneu cu cele catastrofale de la următorul. Despre Irina Spârlea, jucătoare c-un potenţial uriaş, de topul primelor cinci în ierarhia mondială, nu pot spune decât că a căzut într-o fază de prostraţie totală. Măcar dacă s-ar găsi cineva să-i spună că fără şepcuţa aceea oribilă pe cap, de care nu se desparte parcă niciodată, arată mai drăguţă. Păcat... Degustător de tenis cum sunt, am rămas frustrat în acest an. Va trebui să-mi confrunt ideile cu cele ale lui Andrei Bodiu, competent "consumator" de sport.) Tot astãzi se joacã meciul Franþa-Danemarca la Euro 2000, este debutul Franþei, dar pasiunea francezilor pentru fotbal nu are conotaþii de... destin naţional, precum în cazul românilor, care, incapabili de fapte pe alte planuri, tind să-şi oblojească frustrările istorice cu driblingurile lui Hagi, din ce în ce mai sleite şi ele... Dar ajunge să-mi bârfesc conaţionalii. Disperarea din dragoste este o stare încă neînţeleasă la noi.
|
Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului