Cronica unui periplu literar (jurnal pe două voci) (9)

Urmează o cină improvizată, pe care o luăm din picioare, în mijlocul forfotei generale. Atmosferă de campanie, comodităţi la repezeală, cu ochii pe ceas. Nu într-atât încât să devină o obsesie, deocamdată. Nu ştiu cum va fi mai încolo, ne aşteaptă alte 17 oraşe, cu tot atâtea îmbarcări şi împachetări febrile. Totul fiind sub supraveghere - o supraveghere senină, cu zâmbetul pe buze - ne abandonăm staff-ului german, care nu va uita să dea semnalul de plecare. Afară se lasă frig şi începe să plouă mărunt - o schimbare de vreme care pare să anunţe şi o schimbare de registru emotiv: vom părăsi canicula iberică o dată cu intrarea în Franţa. "Tocmai pe gustul meu", îmi spune Andras Ferenc Kovacz, scriitorul din Târgu Mureş, al cincilea membru din clubul românofonilor prezenţi în tren, dar care reprezintă Ungaria. Andras e o fire foarte blândă şi îndatoritoare, când mă gândesc la el, văd în faţa ochilor ceva lipsit de cusur, o sferă armonioasă. Andraş mai are un motiv să-şi dorească să trecem mai repede Pirineii: nu ştie englezeşte şi speră să-şi recapete printre francezi integritatea şi echilibrul pe care i le dictează propria natură. E singurul loc în Europa unde engleza acceptă să facă, ironic, o mică reverenţă în faţa orgoliilor locale, din ce în ce mai desuete.

Plecăm pe jos într-o procesiune lungă şi în urma noastră timpul se face ghem.

Vasile Gârneţ: La gară, unde aşteaptă trenul în care ne vom îmbarca spre Bordeaux, ne găsim bagajele pe peronul umed, aduse de la hotelurile unde le predaserăm de dimineaţă. Am o senzaţie de parcă ne evacuăm. Am sosit şi plecăm de la Madrid la fel, adică urât şi dezorganizat...

Garnitura cu care vom călători toată noaptea este dotată cu vagoane de dormit. Compartimentele sunt cu două cuşete, dar destul de incomode. Urmează micul haos al îmbarcării. Nu ştiu cum se întâmplă că în vagonul nostru urcă mai mulţi inşi şi trece aproape o oră până îşi găseşte locul fiecare. Gâfâieli, blocaje, cârteli de nemulţumire. Cele două zile la Madrid au trecut parcă mai repede decât sejurul de la Lisabona. Semn că începem să ne acomodăm, să intrăm în uzura obişnuită a drumului. În sfârşit trenul porneşte, se lasă întunericul, unii colegi se retrag în compartimente, dar mulţi rămân se discute pe culoar. Îmi pare rău - poate la fel simt şi alţii - că nu voi vedea noaptea crestele Pirineilor. Cu o impresie mai puţin.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9