Cronica unui periplu literar (jurnal pe două voci) (6)

Vitalie Ciobanu: La cocteilul de după colocviu, purtăm o discuţie mai consistentă cu Richard Wagner, cu care schimbaserăm mai multe fraze înainte, dar fără să aprofundăm anumite teme, mai sensibile, pentru a ne cunoaşte mai bine. Drama dublei identităţi, de exemplu, este un subiect la fel de permeabil pentru un neamţ originar din Banat şi pentru un român basarabean. Discutăm despre colaboraţionismul intelectual în ţările comuniste. Wagner ne relatează istoria unui şef de cenaclu din Berlinul de Est care organiza întruniri ilegale, underground, pentru a-i turna după aceea la STASI pe toţi participanţii la ele. Povestea s-a aflat abia după deschiderea dosarelor de către Comisia Ghauck. Am avut cazuri similare şi noi, în Moldova, pe timpul studiilor la Universitate, cu intelectuali "colabo", care îi atrăgeau pe tinerii studenţi în plasa retoricii lor anticomuniste pentru a le întocmi după aceea dosare la KGB. Singura deosebire este că despre asemenea lucrături execrabile nu vom şti niciodată întregul adevăr şi, oricum, nu pe cale oficială. Din nefericire, noi nu am avut un Helmut Kцhl român, în august 1991, şi nici mai t`rziu. Wagner ne mai vorbeşte despre succesul Hertei Moller în Germania, unde nişte împrejurări favorabile şi, bineînţeles, propriul talent (dar el, singur, nu ajunge) au propulsat-o în topul celor 10 scriitori germani: publicase o carte de mare succes, sosirea ei în Germania fusese precedată, de asemenea, de un articol mare, cu fotografii, în Der Spiegel, care a pregătit terenul. Spre deosebire de ea, traseul celorlalţi scriitori germani emigraţi din România a fost mai sinuos, uneori tragic (Rolf Bossert). Şansele literaturii române în Germania nu sunt prea grozave, ne spune Richard, sorbind cu оnghiţituri mici din paharul său de suc. Interesul pentru Est în general a mai scăzut. Doar un eveniment anume, punctual, mai declanşează o oarecare agitaţie, care se spulberă repede după. S-a întâmplat şi cu Târgul de la Leipzig, din 1999, unde invitat de onoare a fost România. S-au pregătit ad-hoc nişte traduceri, dar Târgul a trecut şi nu s-a mai auzit nimic despre ele. Când e prea mare, oferta nu este asimilată şi intră oricum pe mâna tabloidelor, unde nu se publică recenzii, ci cancanuri. Doar o strategie a dozajului şi orientarea spre editurile importante din Germania ar mai putea da roade. Stabilim cu Wagner să facem un interviu la Berlin, la finalul călătoriei, despre problematica pe care tocmai o tatonasem.

Vasile Gârneţ: Trei secvenţe nocturne. Prima: Plaza de Oriente - felinare cu lumina lăptoasă, care conturează aleile şi rândurile de arbuşti. Banchetele sunt ocupate de oameni care s-au retras aici după zăpuşeala zilei. Te privesc - dacă te privesc - cu o curiozitate leneşă. Perechile de îndrăgostiţi se sărută îndelung şi ceilalţi le respectă intimitatea - nu se aşază alături pe locurile libere. O lume încremenită în contemplaţie şi sărut. E o linişte, că se aude apa havuzului din centrul pieþei. Proiectoare puternice pun în valoare clãdirea maiestuoasã a Palatului Regal (Palacio Real), care e pustiu la aceastã orã. Parcã eºti în Shaherezada... Deodatã cineva branºeazã un casetofon cu Enrique Iglesias...

A doua: E aproape ora 23.00. Întreb un bărbat - obiceiul meu de a întreba în orice împrejurare - dacă ceea ce văd în faţa mea este chiar Plaza Espana. Da, am nimerit bine, îmi răspunde. Numai că - mă previne - va trebui să fiu foarte atent. Este un loc unde turiştii străini sunt atacaţi. De pildă, poate să mi se smulgă geanta de pe umăr. Să ţin actele şi banii în altă parte. Şi asta e doar varianta soft a ceea ce mi se poate întâmpla. Îi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-mi fi oferit atâtea detalii. Bărbatul - aproximativ 60 de ani - poartă ochelari şi are în mână o revistă strânsă sul. O foloseşte ca indicator când îmi arată cum să ajung pe Gran Via, spre hotel. După un asemenea avertisment traversez piaţa - slab luminată - cu pas grăbit. Observ şi un echipaj de poliţie. Girofarul maşinii este o "recomandare" indubitabilă pentru aceste locuri, noaptea.

A treia: Un bar căptuşit, inclusiv tavanul, cu hălci de carne afumată (de cal sau de taur? - va trebui să-l întreb pe Alberto Porlan), cum am văzut mai multe pe Gran Via. Destul de animat localul la această oră, 23.30. Cer o bere "Mahoo". Barmanul, un mustăcios cu papion roşu şi cu ochii mici, poate prea mici pentru dimensiunea feţei, nu prea vorbeşte engleza, dar îmi sugerează că se va apropia, dacă voi mai avea nevoie de ceva, la primul meu semn... Am o senzaţie de parcă m-aş afla într-un depozit de carne. Şi oamenii aceştia care mănâncă şi beau la mesele lor, îmbujoraţi şi asudaţi, se înscriu perfect în peisaj. Emblema localului pare să fie o femeie cu formele în revărsare. Seamănă cu Gradisca lui Fellini. Un bărbat îşi odihneşte mâna, plină de inele, pe coapsa ei enormă. Femeia nu este deranjată deloc. Vorbeşte şi râde cu alţi doi tipi de la masă... Deşi berea e foarte bună şi muzica odihnitoare, mirosul de carne afumată e tot mai greu de suportat. Plătesc şi ies în stradă în aerul obişnuit al oraşului...

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Următoarea pagină