|
Vasile Gârneţ: Sosim la Madrid, în gara Atocha, la ora 20.00. Recuperarea bagajelor, după o procedură improvizată ad-hoc de către organizatorii spanioli şi care funcţionează defectuos, durează mult timp şi enervează pe toată lumea. Suntem strigaţi pe nume, conform inscripţiilor de pe cartonaşele prinse la bagaje, dar nu se aude mai nimic în zgomotul gării. Plus la aceasta, trecerea spre uşa vagonului este blocată de acei care şi-au primit doar una din valize şi rămân să aştepte până hamalii o "descoperă" şi pe a doua. Pe scurt: un haos baroc, greu de înghiţit, care a picat, iată, chiar la începuturile călătoriei, şi după ce am cunoscut o găzduire ireproşabilă din partea portughezilor. Unele din colegele noastre, vesele şi entuziaste, dornice de dialog în trenul care ne aducea de la Lisabona, au acum o expresie destul de derutatã. Câte asemenea situaþii vor mai fi oare pe parcursul traseului?... Mă gândesc că momente ca acestea trebuiesc depăşite cu răbdare şi înţelegere. Pentru a rezista. Aventura în care ne-am angajat benevol ascundea încă de la început - lucru uşor de presupus - destule disfuncþionalitãþi ºi noi le-am acceptat, într-un fel...
După ce lăsăm bagajele la autobuzele care ne vor duce la hotel, mergem la un mic party într-un bar situat în renumita seră din gara Atocha. O mică grădină botanică, cu palmieri, ferigi şi alte plante exotice, întreţinută cu multă grijă de specialişti (temperatură constantă, umiditate, lumină), care contrastează halucinant cu atmosfera de pe peron. E un aer proaspăt, dens, ca după ploaie. Nu ştiu dacă climatul acesta e la fel de reconfortant şi pentru acei cu probleme de respiraţie. Nicolae Prelipceanu îmi spune că astmaticii nu rezistă prea mult în asemenea condiţii. Aici îl întâlnesc pe Javier Galvez, care a tradus în spaniolă poemele mele şi proza lui Vitalie Ciobanu pentru Trenul Literaturii. Este un ins de statură mijlocie, subţire, foarte jovial. Trăieşte bucuria întâlnirii cu nişte scriitori pe textele cărora a experimentat. Parcă pentru a mă contrazice, Javier "recită", într-o română bună, câteva sintagme din versurile mele, ca dovadã cã a muncit serios. Traduce din mai multe limbi, inclusiv din cele slave. Spune cã româna are aceeaºi structurã gramaticalã cu bulgara, afirmaþie care îl enerveazã cumplit pe Andrei Bodiu. Cum e posibil aºa ceva?... Atmosfera însă rămâne în continuare destul de degajată. Discut cu Peter Sauter, un poet din Estonia, maniera de dialog a căruia îmi convine de minune. Vorbeşte rar, cu uşoare momente de absenţă, când parcă se transportă cu gândul în altă parte. Formulează tărăgănat, jumătate în rusă, jumătate în englezã, aºa cã avem destule clipe de tãcere, când bem bere ºi mâncãm homari...
Vitalie Ciobanu: Scena sosirii noastre la gara Atocha putea fi foarte bine insertată într-o cronică a războiului civil din Spania: cu evacuări dezordonate, cu ţipetele călătorilor căutându-şi bagajele, cu urletul exasperant al locomotivei, în fine, cu tot haosul ce preceda raidurile avioanelor franchiste. Secvenţe în alb-negru, privite într-un cinematograf de duminică de o pereche de liceeni - el şi ea - mâncând fulgi de porumb, şi urmărind blazaţi o cronică documentară atât de îndepărtată de viaţa lor, încât o iau ca pe o ficţiune hollywodiană. Asta şi suntem, de fapt: figuranţi într-o mare "cabală" literară pornită să străpungă continentul în căutarea unei iluzii sau, se poate spune, în căutarea fericirii promise. Pentru că, să fim sinceri, tot ceea ce facem - la Paris, Chişinău, Londra sau Tirana - urmăreşte un scop hedonist, ambalat în fraze altruiste.
Întâlnirea cu Javier Galvez, traducătorul nostru, a fost o surpriză. Dintr-o dată lucrurile se precipitau, iar prezenţa noastră acolo căpăta mai multă consistenţă. Are o alură foarte "elastică", răsare când în stânga, când în dreapta ta, râde şi comentează cu un surâs persiflator în colţul gurii, care nu-i dispare orice-ar spune. Mă izbeşte asemănarea fizică a lui Javier cu Boris Buracinschi, amicul nostru din Tallinn, doar că este puţin mai înalt şi mai mobil. Normal pentru un temperament iberic. Aflu de la el că o cunoaşte pe Eugenia Bojoga, prietena şi colaboratoarea noastră de la Cluj, care a stat la Madrid cu o bursă acum un an. Îmi mai spune, amuzându-se copios, că din toate textele pe care le-a tălmăcit în spaniolă pentru Expresul Literar, ale noastre s-au dovedit cele mai bune, mai pe gustul lui. Mersi, Javier. Este un compliment sau chiar spune adevărul? "O, de-ai şti ce perle mi-a fost dat să traduc, de pildă, nişte proze cu tanchişti ale unor ucraineni. Brr!" Zâmbesc strâmb. Deci, întotdeauna se va găsi un termen de comparaţie care să te pună în valoare.
Nicolae Prelipceanu e necăjit că trebuie să-şi târască bagajele dintr-un loc în altul - din cauza neglijenţei organizatorilor spanioli, care nu au repartizat foarte clar lumea prin autobize - dar în cele din urmă sandvişurile şi berea bună îl mai înveselesc. Privită de pe mica terasă cu baldachin, unde are loc recepţia de primire, exotica grădină botanică îţi dă senzaţia unei oaze tihnite în mijlocul deşertului de beton şi sticlă care, bănuim, ne înconjoară dincolo de pereţii acestei gări moder-nizate şi supraaglo-merate. Am o idee foarte vagă despre cum o fi arătând Madridul - sunt o jivină cultu-rală, nu reuşesc să-mi transpun percepţia realului într-un loc atât de diferit faţă de ţarcul umil în care îmi duc existenţa. Am asociat prea mult Spania unui spaţiu livresc, populat de simboluri mitice, şi mai puţin cu prezentul unei societăţi concrete. Corida, flamenco, regele Juan Carlos, FC Barcelona etc. - reuşesc să spună mai mult aceste "etichete de circumstanţă" despre o ţară decât, spre exemplu, fascinaţia lui Cioran pentru Spania, sau mai exact, pentru marele său rateu istoric? Când stau să mă gândesc la partea de dezagreabil a patriei lui Cervantes, îmi vin mai degrabă în minte consideraţiile lui Jose Ortega y Gasset despre resentimentele masselor chemate la viaţă politică prin vot universal faţă de "cei mai buni" - fenomen caracteristic însă tuturor naţiunilor "nevertebrate" - şi nu teroriştii de la ETA, bunăoară. Oricum, având în vedere schema în care suntem încadraţi, am toate şansele să-mi păstrez intactă "rezervaţia" mea culturală, pentru că din toată Spania vom vedea doar Madridul (dacă e să nu punem la socoteală deşertul arid pe care-l traversaserăm în cursul zilei, dar imaginile acelea dezolante ar fi putut fi şi ale unor pampasuri latino-americane), şi aici nu vom sta decât două zile.
|
Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului