Cronica unui periplu literar (jurnal pe două voci) (8)

Totuşi, încercarea de a-l concura, în mod sigur, nu-i face bine. Am remarcat, de pildă, lângă două din pânzele lui Velazquez, pictori locali executând cуpii pe şevalet, nepăsători la mulţimea de gură-cască de la spatele lor. Cуpiile erau destul de reuşite, dar nu perfecte: ele nu izbuteau să reproducă modelul în deplinătatea lui, care rămâne inimitabil, cum irepetabilă este fiecare tuşă de penel. Nimeni, oricât de iscusit ar picta, nu poate să reconstituie inspiraţia, starea sufletească a artistului de demult. E frustrant să priveşti cum se lucrează la cуpii în preajma originalului. De parcă asişti la o ştirbire de prestigiu, la o degradare a valorii unice a tabloului, la o dezvrãjire a misterului creaþiei...

Vasile Gârneţ: Muzeul Prado. Întotdeauna mi-a plăcut Velazquez (am admirat reproducerile din atâtea albume), dar ceea ce văd aici, în original, la scara de 1/1, îmi taie respiraţia. Velazquez reprezintă pentru mine esenţa picturii, o matrice de la care reuşesc să mă deschid cu mai multă înţelegere pentru alţi pictori, către diverse maniere şi stiluri. Cred că după perfecţiunea pe care o etalează Velazquez în tablourile sale nu putea urma decât experimentul. Văd "Las Meninas", cu superbul său autoportret, "Adoraţia magilor", "Christos crucificat", "Mercur şi Argus", "Fierăria lui Vulcan", "Triumful lui Bachus", "Predarea oraşului Breda", "Torcătoarele" etc. Un perfect joc al luminilor şi umbrelor. Nuanţe de culoare: rozul palid al rochiei cu care e îmbrăcată micuţa infantă Margarita, părul ei auriu... Galeria de portrete semnate de Velazquez: prinţese şi prinţi, curteni, pitici şi bufoni, conducători de oşti, poeţi... Fascinant şi istovitor. Mai am putere să văd şi lucrări de El Greco, Goya, Murillo - alţi trei mari spanioli.

Ne întâlnim cu colegii noştri din România. Sunt la fel ca noi: fericiţi şi obosiţi. Mergem să mâncăm în cafenelele de la subsolul muzeului. Lume multă şi hămesită, stoarsă de vlagă, de parcă a tras la plug. Mănânc prost şi destul de scump. După masă, mai am energie să văd, împreună cu Vitalie Ciobanu şi Andrei Bodiu, doar sala cu lucrările pictorilor flamanzi. În cele din urmă renunţ. Simt că nu mai percep nimic. Prado, ca de altfel orice muzeu, trebuie servit în porţii mici. Altfel ai senzaţia că faci un sacrilegiu, că profanezi ideea de artă... Am ieşit din muzeu năucit, nu mai ştiam cât e ceasul şi ce mai avem de făcut. Văzusem doar o parte, o mică parte, un sfert sau o zecime de zecime din întreaga colecţie de la Prado. Dar şi pentru puţinul acesta preţul poate fi uneori prea mare.

Vitalie Ciobanu: Centrul de Artă Reina Sofia se află la mai puţin de 20 minute de mers pe Paseo del Prado. O excursie acolo este dublu motivată. Mai întâi de programul nostru foarte comprimat pentru orele ce ne-au mai rămas până la îmbarcarea în trenul de Bordeaux, şi instituţia respectivă se află în apropierea palatului Fernan Nunez, unde vom avea un reading poetic şi o masă frugală înainte de drum. Apoi, constat că nu sunt singurul care simte nevoia să-şi clătească puţin retina încărcată de prea multele impresii furnizate de tablourile vechilor maeştri. Reina Sofia găzduieşte câteva mari nume ale picturii din secolul XX, şi-mi spun că dacă tot n-am prins o coridă - pentru a-mi întregi universul spaniol - n-ar fi de neglijat posibilitatea de a-mi diversifica cunoştinţele în materie de arte vizuale. Clădirea, când ajungem, arată destul de descurajant - o arhitectură banală de început de secol, despre care dacă n-ai şti, n-ai spune că adăposteşte un muzeu. Incongruenţele continuă şi în interior: culoarele largi, cu tavane foarte înalte, depăşesc în suprafaţă spaţiile expoziţionale, care nu sunt nici ele prea solicitate. Într-una din săli, o ghidă plasată într-un semicerc de turişti englezi insistă asupra valenţelor tabloului Masturbarea de Salvador Dali. Două bătrânele, care o încadrează, ascultă cu multă atenţie. Renunţ, după ce mai străbat câteva săli cu abstracţionişti şi cubişti. După impactul Prado, ceea ce văd aici mi se pare o palidă replică a modernităţii, de care acesteia ar trebui să-i fie ruşine. Contrastul e prea mare. Din două una: sau căile pe care le-a urmat pictura occidentală în ultimul secol n-au fost cele mai inspirate, sau se răzbună în mine o anume structură clasicistă, pe care mi-am refulat-o cu obstinaţie. Mult mai mult m-a impresionat magazinul cu albume de artă contemporană de la parterul muzeului - o adevărată abundenţă de nume, stiluri şi orientări, ce stârneşte aviditatea cunoscătorilor şi scutură multe pungi, în pofida preţurilor pipărate...

Lecturile poetice de la palatul Fernan Nunez se desfăşoară într-un ritm alert, la masa poeţilor se succed aproape toate grupurile Trenului Literar: autorii citesc în limba lor maternă, cu sau fără comentarii marginale, apoi urmează versiunile în engleză, franceză, spaniolă. Un Turn Babel care încearcă să-şi reconstituie coerenţa imemorială prin întoarcerea la "fiorul liric", în măsura în care acesta reuşeşte să fie transmis unui auditoriu alolingv. Dacă nu, recursul minimal este sonoritatea, muzicalitatea rostirii despre care vorbesc mai mulţi scriitori din colonia noastră multinaţională. Asta explică filozofia lecturilor: orice limbă, oricât de marginală, "urcată" în Expresul Literar, trebuie să se facă auzită, pentru că înseamnă o valoare spirituală: nici o "aşchie" nu poate lipsi din viitorul şantier al reconstrucţiei idiomului originar.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Următoarea pagină