|
9 iunie, vineri
Vasile Gârneţ: Dimineaţa, la micul dejun de la hotel, aflu că unii colegi de-ai noştri au fost atacaţi şi buzunăriţi de hoţii din Madrid. Corinne Desarzens îmi povesteşte în trei limbi (franceză, engleză şi rusă) ce i s-a întâmplat aseară. Stilul ei de a vorbi, uşor năvalnic şi patetic, care în aceste prime zile ale călătoriei îmi place mult. De fapt, ea n-a păţit, slavă Domnului, mai nimic. S-a speriat grozav când au încercat să-i smulgă poşeta de pe umăr, dar cel care a suferit cu adevărat este prietenul ei de la Ambasada Elveţiei, cu care se plimba prin oraş. "Închipuie-ţi, va trebui să schimbe câteva lacăte de la ambasadă, pentru că ţinea cheile în servieta-diplomat care i s-a furat". Însă cel mai mult a enervat-o reacţia poliţiştilor. Erau calmi şi detaşaţi, sceptici faţă de ideea că vor prinde pe cineva, şi le-au tot cerut să completeze nişte formulare şi să descrie cât mai amănunţit cele întâmplate. A avut senzaţia că poliţiştii sunt complici cu hoţii care operează în acel cartier...
Chingiz Abdullayev, scriitorul din Azerbaidjan care trăieşte din scris (produce romane poliţiste pe bandă rulantă), simte nevoia să mărturisească primele sale observaţii privind Trenul Literaturii. Cu ochiul său de criminalist versat, a detaşat din grupul de scriitori toate cuplurile care s-au coagulat până acum: normale, bizare, hilare şi mistice. Ştie cine dintre scriitori este mizantrop, beţiv, aerian etc. Chingiz a pornit să scrie un roman detectivistic despre Trenul Scriitorilor. Subiectul presupune şi o crimă, care se va întâmpla când vom ajunge în Rusia - un teritoriu predestinat pentru aşa ceva. Elaborarea romanului îl obligă să comunice cât mai mult cu toată lumea. De aceea ne roagă să-i înţelegem dorinţa lui de dialog... Nu avem nimic împotrivă. E chiar destul de nostim să-l vezi cum se infatuează, cum îşi etalează hainele pe care le schimbă în fiecare zi. Chingiz răspândeşte în jur un miros puternic de parfum. Uneori ne spune şi tipul de parfum folosit...
Vitalie Ciobanu: Muzeul Prado a fost opţiunea majorităţii colegilor noştri din Tren pentru ultima zi la Madrid. Nu-ţi permiţi să ratezi acest reper, dacă vrei să poţi spune că ai văzut ceva în capitala Spaniei. Clădirea muzeului nu este foarte impresionantă - două caturi, stil neoclasic, fără o ornamentaţie deosebită - nu are nimic regesc sau imperial în ea. Aflu din relatarea unor ghizi că a fost proiectată de arhitectul Juan de Villanueva în 1785 şi că fusese destinată să găzduiască Muzeul de Istorie Naturală. Devine muzeu de artă propriu-zis din 1818. Adevărata dimensiune a ceea ce se numeşte "miracolul Prado" o cunoşti doar din interior, achitând mai întâi o taxă de 500 pesetas la intrare. Muzeul este uriaş, cu săli monumentale şi maeştri renumiţi: Velazquez, în primul rând - mândria naţională a Spaniei -, care îşi are statuia instalată în faţa muzeului. Veronese, Murillo, Boticelli, Rafael, Rubens, Ribera, cei doi Brueghel (bătrânul şi fiul), Bosch, Goya, El Greco, Zurbaran ş.a. Sute, poate mii de tablouri fără preţ. Sunt săli nenumărate, un labirint de încăperi care îmi evocă biblioteca lui Umberto Eco din Numele trandafirului. Deşi este un perfect paralelogram ca formă - aproximativ 200 metri în lungime şi 40 metri în lăţime -, adică o structură clar conturată din exterior, aceste dimensiuni par să se dilate atunci când străbaţi muzeul pe dinăuntru, mai mult: începi să nu mai ai proprietatea clară a distanţelor şi a noţiunii de timp.
Ţin în mână o schemă a muzeului, frumos desenată, dar îţi trebuie ceva timp ca să-i desluşeşti "codurile", să o faci funcţională, şi cel puţin în prima oră nu-mi pot reprima reflexul de a cere ajutorul supraveghetorilor în livrea. Aceştia sunt peste tot - prezenţe discrete, eficiente. Bãrbaþii comunicã prin staþii radio cu ochii pe grupurile de excursioniºti cãrora ghizi þepeni, limbuþi ºi metodici le dau explicaþii amãnunþite (turaþia lor este la fel de formidabilã în englezã, francezã, italianã, chinezã...). După o vreme mersul prin săli, încercarea de a găsi un tablou concret, un anume maestru sau şcoală de pictură devine o aventură aproape halucinantă. Am rătăcit ore în şir, ciocnindu-mă mereu de noi grupuri de vizitatori antrenaţi într-o mişcare browniană prin încăperile muzeului, uneori mă întâlneam cu colegi din Tren, cu care schimbam câteva impresii, şi mă pierdeam din nou în acel labirint fastuos. Efectul de copleşire nu este instantaneu. Luneci de la tablou la tablou cu o senzaţie de foame intelectuală, de curiozitate nelimitată. Apoi, începi să ai probleme. Mai întâi oboseala din picioare. Au trecut ceasuri lungi în care nici măcar nu te-ai sprijinit de un perete, darămite să fi stat jos. Foarte multe pânze au dimensiuni impresionante: 2 m x 3 m, 4,5 m x 5,5 m şi chiar mai mari, cum este, de pildă, celebrul tablou al lui Goya Familia lui Carol IV, căruia i s-a rezervat o rotondă specială, pentru a putea fi cuprins cu ochiul. Mulţimea culorilor, delirul formelor unor corpuri umane redate cu multă frenezie şi plăcere a detaliului, peisajele luxuriante, veşmintele de epocă, bijuteriile de preţ, armurile cavalerilor, figurile mitologice, alegoriile biblice, personajele "fluide" ale lui El Greco (o viziune ciudată, anunţând un modern avant la lettre), "pictura întunecată" a lui Goya - enigmatică în simbolismul său lugubru - sau ororile gen Colosul şi Saturn devorându-şi fiii, Velazquez cu Piticul şi Triumful lui Bachus - alte şi alte pânze celebre, pe care le ştiai înainte de a le fi văzut aievea, iar acum le re-cunoşti pur şi simplu. Am văzut o femeie întinsă pe o bancă în culoarul principal, ornat şi el cu pânze de jos şi până în tavan. Leşinase. Câţiva oameni adunaţi în jurul ei încercau să o resuscite, în timp ce pe alături treceau fără încetare alte "victime" în devenire. Sã fi fost impactul cu pictura aceea fabuloasã sau doar aerul închis din clãdire, deºi, bãnuiesc, existã un sistem special de ventilaþie a încãperilor?... Înclin mai mult către prima supoziţie, pentru că am avut şi eu un real vertij. O artă contondentă. Prea mult frumos. Peste puterea de asimilare a omului. Ce forţă de iradiere poate să conţină un loc ca acela, care adună zeci de mii de tablouri inestimabile? Privit în infraroşu, Muzeul Prado trebuie că emană o aură densă în jurul său. Aflându-te înăuntru, simţi foarte clar asta, pentru că interacţionezi cu acele câmpuri de energie inefabilă. Te marchează şi apoi te strivesc. Nu este doar charisma artistului care s-a conservat în pofida timpului. Te asaltează o imensă umanitate, o lume dispărută, la care nu te-ai gândit - ea a avut în mod cert un trecut şi continuă să existe aşa cum o vezi, cu mulţimea ei de scene şi întâmplări, de sentimente şi atitudini, de reverii şi fantasme care au chinuit spiritul creatorului în lungi, infinite zile şi nopţi de lucru. Dacă, în epocă, majoritatea oamenilor aşază, de regulă, realitatea deasupra închipuirilor unui nebun ce umblă cu pensula sau condeiul, atunci peste secole tot ce rămâne din implacabila istorie evenimenţială, din faptele aşa-numiţilor "contemporani", din aroganta lor părere despre sine, pe scurt: tot ce supravieţuieşte vremurilor sunt amprentele geniului artistic încorporat în cărţi şi în tablouri. Îmi place să consider acest lucru victoria postumă a spiritului asupra realităţii, indiferent de felul cum a fost ea, realitatea, într-un moment sau în altul. În faţa acelor pânze minunate, deodată îţi dai seama că ele posedă mai multă autenticitate decât ceea ce numim noi "viaţă imediată" - o noţiune ea însăşi relativă, pentru că o percepem în mod diferit. Noi trecem realitatea printr-o grilă personală care o deformează. Or, tabloul unui artist are ceva definitiv în el, de aceea valoarea lui este imperisabilă.
|
Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului