Vitalie Ciobanu

La începutul acestei săptămâni a fost publicat în sfârşit Acordul de constituire şi funcţionare a Alianţei pentru Integrare Europeană, semnat de cei trei lideri politici: Vlad Filat, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu. Dacă acest lucru s-ar fi făcut mai devreme, hărțuiala verbală dintre şefii partidelor din coaliţie – o tachinare care a transpirat, din păcate, la scurt timp de la anunţul formării noii puteri – s-ar mai fi atenuat. Astfel, liderul liberal Mihai Ghimpu a ţinut să afirme, public, ca pe o veste foarte importantă pentru naţiune, că nu are relaţii prea cordiale cu Vlad Filat. Şi a adăugat că dacă lucrurile nu vor merge cum se cuvine, el va povesti şi alte detalii picante din culisele Alianţei. În replică – întrucât oamenii politici moldoveni înţeleg că trebuie să comenteze orice, şi mai ales ţin să aibă ultimul cuvânt –, prim-ministrul Vlad Filat a observat în cadrul unui talk-show că nici el nu este prieten cu Mihai Ghimpu și că în politică în general nu prieteniile contează, ci rezultatele unei guvernări.

Ce să spunem? Probabil așa înțeleg politicienii noștri pro-europeni să asigure o atmosferă calmă, favorabilă înfăptuirii unui ambițios program de guvernare, care ar trebui, cel puţin în teorie, să salveze Moldova de sărăcie și să realizeze, nu-i așa?, schimbarea până la capăt. O imaturitate ce pare iremediabilă în raport cu problemele arzătoare ale Basarabiei.

Or, aceste probleme, despre care vorbim, nu prea ţin seama de „ritualurile” interne ale Alianţei. Amânarea sau încercarea de a le escamota va submina întregul demers al noii guvernări, va compromite europenizarea Moldovei. Să luăm, spre exemplu, debandada din sistemul farmaceutic moldovenesc – un adevărat cartel monopolist, care demolează, nu ameliorează sănătatea oamenilor. Presa a folosit chiar termenul „genocid” cu referire la prețurile din farmacii. Cum se poate ca într-o ţară care îşi exhibă sărăcia, preţurile la medicamente să fie sensibil mai mari decât la toţi vecinii Republicii Moldova? Scandalos este faptul că, ani în șir, guvernele de la Chișinău, comuniștii, dar și succesorii lor au tolerat abuzurile de pe piața farmaceutică din Moldova. Poliția economică, Centrul Anticorupție se făceau că nu le observă. Actuala putere susține că a reușit deja să impună o ieftinire a medicamentelor, însă dacă nu vor fi demontate mecanismele vicioase de formare a acestor prețuri exagerate, situația în farmacii va reveni rapid la punctul inițial.

O altă problemă stringentă o constituie scumpirea bruscă a carburanţilor, care va declanșa o explozie a preţurilor şi la alte produse de bază. Importatorii dau vina pe bursele internaționale, însă argumentul lor pare mai degrabă un pretext menit să acopere niște scheme frauduloase. Noua guvernare încă nu a explicat ce monopoluri sofisticate şi toxice există în Basarabia la importuri, de ce 1 kg. de carne costă mai mult la noi decât într-un oraş din Germania, în timp ce salariile sunt de 10 ori mai mici.

Partidele de la putere vor trebui să-și curețe rândurile de corupți și să înceteze cu favorurile acordate unor firme clientelare. A invoca legile capitalismului și a permite monopoliștilor să-și facă de cap, sugrumând competiția onestă, înseamnă o batjocură la adresa cetățenilor. Lumea nu e naivă. Eforturile de eliminare a afacerilor oneroase din economie, firește, ar putea să provoace tensiuni în sânul Alianței, dar aceste disfuncții vor fi mai ușor suportate de populaţie, în numele unei cauze bune, pentru succesul reformei, şi nu pe motivul pueril că X nu-l suportă pe Y doar pentru că nu se potrivesc la caractere.

Agenția Reuters a difuzat acum doua zile o știre potrivit căreia raportul final al anchetei efectuate de autoritățile rusești pe marginea accidentului aviatic de la Smolensk, din 10 aprilie 2010, în care au murit 96 de oficiali polonezi, inclusiv președintele Lech Kaczynski și soția sa, îi face integral responsabili pe piloții avionului, care ar fi ignorat avertismentele emise de turnul de control. Comandantul echipajului ar fi luat decizia eronată de a ateriza sub presiunea politicienilor de la bord, în speță a președintelui.

ÃŽn lunile care s-a scurs după „cel de-al doilea dezastru de la Katyn”, autoritățile de la VarÈ™ovia au subliniat în repetate rânduri că în pofida suspiciunilor ce planează asupra circumstanÈ›elor accidentului, Polonia trebuie să continue dialogul cu Rusia. Valul de sinceră compasiune din partea ruÈ™ilor simpli față de tragedia poloneză oferea celor două părÈ›i nesperata ocazie să-È™i depășească divergenÈ›ele istorice. Dar cum poÈ›i avea un dialog normal cu o È›ară care nu-È›i împărtășeÈ™te valorile?, m-am întrebat, ascultând îndemnul polonez la reconciliere. Nu înseamnă să închizi ochii asupra fărădelegilor pe care le săvârÈ™eÈ™te această putere străină È™i, în consecință, să-i accepÈ›i comportamentul incorect, tendenÈ›ios în raporturile bilaterale? Ce câștiguri vei extrage din renunÈ›area, selectivă, la propriile principii?…

O falie geopolitică se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, o plajă a confruntării dintre valori profund divergente: libertate versus autoritarism, drepturile omului versus „înaltele” rațiuni de stat. În Belarus, dictatorul Lukașenko a arestat chiar în noaptea alegerilor sute de oameni care protestau împotriva fraudării scrutinului. În Rusia, poliția i-a reținut pe mai mulți lideri ai Opoziției, între care pe Nemțov și Yașin, ieșiți la un miting autorizat la Moscova, pe 31 decembrie. Cei doi încercau să atragă atenția regimului Putin să-și respecte propria Constituție, așa cum făceau în anii ‘80 militanții cehoslovaci din Charta 77. Liberalii ruși au fost condamnați la mai multe zile de detenție pentru o pretinsă încălcare a ordinii publice. La Kiev, spațiul libertății de exprimare se restrânge rapid, iar fostul premier Iulia Timoșenko se află în arest la domiciliu, fiind acuzată de deturnare a banilor publici – o acțiune de răfuială politică, instrumentată de regimul Ianukovici.

Polonia a trebuit să adere la NATO și UE, ba mai mult, să ajungă o voce importantă în aceste organizații ca să audă în sfârșit scuzele Moscovei pentru masacrul de la Katyn, dar chiar și așa mai are de înfruntat nenumărate șicane și perfidii – ultimul raport al anchetatorilor ruși este puternic contestat la Varșovia. Doar implicarea unor experți internaționali ar fi limpezit datele cumplitei tragedii din aprilie trecut.

Basarabia se află È™i ea, din nefericire, pe linia de ruptură dintre Est È™i Vest, în prizonieratul geopolitic al Rusiei. Ce speranÈ›e putem avea, bunăoară, ca ziua de 28 iunie 1940 să fie recunoscută de fostul imperiu drept zi a ocupaÈ›iei sovietice? Ce-ar trebui să facă Moldova pentru ca dialogul cu Rusia să nu mai fie un discurs al umilinÈ›ei unilaterale?… Probabil, mai întâi să se împace cu sine însăși È™i să devină o naÈ›iune solidară, aÈ™a cum sunt polonezii.
________
Articol apărut în Adevărul Moldova, 14 ianuarie 2011

Moldova bate pasul pe loc. Primele şedinţe ale Parlamentului, cu o agendă foarte încărcată, au arătat că scenariul prin care am trecut în ultimii doi ani – adică alegeri interminabile şi indecise – se poate repeta.

Liderul comunist Voronin a declarat la Radio Europa Liberă, în stilu-i plastic deja consacrat, că și-ar dori în continuare o largă coaliţie în care PCRM să aibă un cuvânt greu de spus nu doar „să poarte sfeşnicul” în urma procesiunii. O asemenea atitudine nu promite, cel puţin în aparenţă, o depășire a crizei constituţionale, recte: alegerea șefului statului.

Varianta unui președinte din afara Parlamentului, agreată de comuniști, este exclusă de partidele din Alianță. Dacă jocul obstrucționist al lui Voronin era previzibil (și vom vedea cum vor evolua lucrurile în zilele următoare în interiorul PCRM), atunci disensiunile din Coaliție pe tema schimbării Constituției ca și dorința partidelor componente de a avea cât mai multe pârghii de control unele împotriva altora nu inspiră nici ele prea mult optimism.

Blocajul clasei politice își are sursa în rezultatele alegerilor din 28 noiembrie. Înainte de această dată toată lumea știa ce are de făcut. Partidele urmau să fie mai convingătoare, iar cetățenii mai hotărâți, pentru a propulsa o majoritate consistentă, capabilă să soluționeze criza constituţională. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Declaraţiile care vin astăzi din Parlament, rostite pe diferite tonalităţi, mai vesele sau mai încruntate, denotă mai degrabă neputința, încercarea de a umple cu vorbe vidul de soluții, de a pasa responsabilitatea în braţele celuilalt, decât o reală capacitate de rezolva problema.

În Moldova, așadar, s-a dat startul sezonului de vânătoare: sunt căutate „voturi de aur” pentru alegerea președintelui, chiar dacă intensitatea acestei „operaţiuni” încă nu și-a atins apogeul. În faţa intransigenţei de comisar a liderului PCRM, care ne asigură că rândurile partidului nu vor fi sparte, că are deplină încredere în fidelitatea comilitonilor săi, mulți privesc, mai nou, cu speranţă către abilul şi influentul om de afaceri Vlad Plahotniuc, care afirmă pe un ton la fel de ferm și cu o netulburată bună dispoziție că preşedintele ţării va fi ales, iar persoana în cauză nu va fi alta decât Marian Lupu, șeful său de partid. Disponibilitatea dlui Plahotniuc pentru diverse scenarii întreţine o anume intrigă pe scena politică şi stimulează interpretări dintre cele mai hazardate în presă, fiind invocate deopotrivă „înțeleapta” sentință cu scopul care scuză mijlocele și nobilul deziderat al responsabilizării fracțiunii comuniste, pe motivul că țara trebuie guvernată.

Dar cum guvernată? ÃŽn Moldova nu există un consens asupra direcÈ›iei de urmat, rivalitățile de partid au prevalat mereu asupra agendei cetățeanului, de aceea par să aibă dreptate cei ce susÈ›in că orice chemare la „conÈ™tiinÈ›a aleÈ™ilor poporului” este retorică fadă È™i că mai eficiente ar fi mijloacele… neortodoxe de persuasiune. AlÈ›ii însă avertizează că dacă vom adopta o asemenea optică, riscăm să intrăm pe un tobogan periculos, al compromiterii unor valori fundamentale.

Și atunci ce-i de făcut? Ne aflăm într-un impas constituţional provocat de niște confruntări politice fără orizont, în care construcţia temeinică a unui stat și binele public au fost ultima grijă a oamenilor politici. Până se vor întrezări soluții care să curme provizoratul în care stagnează de câțiva ani Basarabia, atât pesimiştii cât şi optimiştii sunt de acord că nu trăim nici pe departe idila din basmul românesc despre cloșca cu puii de aur.

Seara zilei de 30 decembrie a limpezit în cele din urmă ierarhiile politice în Republica Moldova. Vestea cea mare e că avem o coaliţie pro-europeană la Chişinău, după o perioadă (prea lungă) în care balanța a tremurat dramatic. Rămâne marea problemă a alegerii șefului statului, pentru care, aritmetic, Alianța are nevoie de două voturi din partea PCRM. Frustraţi că n-au fost prinşi în jocul guvernării, comuniștii fac declaraţii belicoase, ne asigură că nu vor ceda, că vor împinge lucrurile spre alegeri anticipate.

Câteva observații „la cald” pe marginea celor întâmplate.

Moscova, aparent, a pierdut jocul pe care l-a trasat în grabă ÅŸi cam nervos în Moldova. ÃŽntrucât ceea ce a conturat Narîşkin prin vizita sa intempestivă la câteva zile după alegerile din 28 noiembrie, vizită în care Mihai Ghimpu, în calitatea sa de preÅŸedinte interimar al statului, a fost un factor de legitimare a acestei intruziuni brutale în afacerile interne ale Moldovei, acceptând o întrevedere cu trimisul Kremlinului (dar el, probabil, nu a înÅ£eles nici acum acest lucru), era o alianţă de centru-stânga, care să-i fie fidelă Rusiei ÅŸi să încetinească apropierea Moldovei de Uniunea Europeană. Scenariul Moscovei a eÈ™uat. Avem o alianţă de centru-dreapta, care cel puÅ£in în declaraÅ£ii (ÅŸi ar fi bine ca opinia publică să cunoască conÅ£inutul Acordului de constituire a noii puteri) va continua o politică pro-occidentală. Continue reading →

Suntem la sfârșitul unui an furtunos, plin de evenimente care au alimentat copios agenda publică. Ne-am prinde și noi în ispita jocurilor de societate, comentând topuri, întocmind bilanțuri în preajma Pomului de Craciun, dacă politicienii moldoveni nu ne-ar „fierbe” la foc încet până în ultima zi a acestui an. Mai exact: dacă negocierile pentru formarea unei guvernări democratice nu ar bate pasul pe loc sau, mai rău, dacă discuțiile nu s-ar fi blocat din cauza unor revendicări excesive, avansate în ultimul moment de Partidul Liberal. Nu știm cum vor evolua lucrurile, dar subita dorință a lui Mihai Ghimpu de a obține pentru formațiunea sa conducerea unor structuri de forță – Ministerul de Interne, Centrul Anticorupție, Serviciul Grăniceri sau Procuratura Generală – par să fi diminuat serios șansele de constituire a unei alianțe de centru-dreapta, pentru care au votat 60 % dintre cetățeni.

Frustrările unui partid modest în rezultate electorale pot fi înțelese: sunt reacții omenești în fața colegului care s-a dovedit mai eficient, mai inteligent, mai abil. Guvernul Filat a știut să convertească în succes o situație ce părea din start compromisă: mă refer la uriașa gaură din buget lăsată de comuniști drept moștenire noii puteri. Nu este doar meritul PLDM ci, firește, al întregii coaliții că economia națională a fost menținută pe linia de plutire și că în relația cu Uniunea Europeană s-a înregistrat o deschidere fără precedent. Dacă, totuși, atmosfera în interiorul Alianței nu a fost tocmai senină, responsabilitatea revine, la fel, tuturor liderilor de partid, care ar fi putut avea o mai bună comunicare între ei și o mai lucidă așezare a priorităților. „Răzmerița” din ultimul moment a PL-ului, provocată după patru săptămâni de discuții intense cu ceilalți parteneri din Alianță, pare sau o orbire, sau o diversiune. În cele 11 runde de negocieri, Partidul Liberal a avut suficient timp să-și prezinte un set de cerințe rezonabile, luând în considerare atât marja de manevră limitată de care dispune, cât mai ales, contextul, miza enormă pe care o comportă formarea unei guvernări pro-europene. E penibil că după ce Partidul Democrat a fost aspru criticat pentru duplicitate, să contați că obstacolul în calea unei alianțe pro-occidentale îl ridică cel mai anticomunist partid din Moldova. Dacă așa stau lucrururile, PD obține o excelentă scuză pentru a bate palma cu Voronin – iată o idee unanim împărtășită de analiștii politici.

Supărarea e un sfetnic rău în politică. E nevoie de principii, dar È™i de clarviziune. Un om politic nu are voie să ignore realitățile, È™i dacă acestea îi sunt momentan defavorabile, are datoria să-È™i calce pe inimă, să se replieze strategic, pentru a asigura un viitor mai bun aspiraÈ›iilor sale. Ce va obÈ›ine Mihai Ghimpu dacă Partidul Democrat va face alianță cu PCRM? Cum vor mai lupta cu „mafia”, în condiÈ›iile unui stat poliÈ›ienesc, incoruptibilii din PL, trecuÈ›i în opoziÈ›ie? Cu ce eficiență vor pleda ei pentru „adevărul istoric”, adevăr pe care nu-l poÈ›i statua prin decrete, ci doar în urma unui îndelung proces de educaÈ›ie È™i prin modelarea opiniei publice, dacă toate libertățile cucerite în ultimul an, inclusiv graÈ›ie sacrificiului tinerilor din 7 aprilie, vor fi compromise? Dar mai ales, ce soartă va avea Republica Moldova, dacă Occidentul va zăvorî uÈ™a pe care, deocamdată, o È›ine întredeschisă, aÈ™teptănd ca politicienii pro-europeni de la ChiÈ™inău să pună interesul naÈ›ional mai presus de egoismele lor de partid?…

Există o regulă în medicină, aplicabilă și în politică: dacă nu știi să faci bine, încearcă măcar să nu faci rău.

_______

 29 decembrie 2010