Vitalie Ciobanu

Este întrebarea ce a frământat milioane de români după cel de-al doilea război mondial. Cu trupele sovietice în ţară, cu Basarabia şi nordul Bucovinei reanexate de Stalin, cu sovrom-urile storcând bogăţia naţională, cu elitele politice şi culturale exterminate, românii au nutrit această speranţă lungi decenii. Şi americanii au venit, dar abia după 1989, când servilismul pro-sovietic al lui Iliescu a fost înlocuit de o politică de promovare a valorilor euro-atlantice.

În Basarabia, după război, prea puţini i-au aşteptat pe americani. Mărturisesc că am fost mereu contrariat de acest decalaj de opţiuni şi repere în interiorul aceleiaşi naţiuni, e drept, divizate. Noi, basarabenii, am fost învăţaţi că americanii sunt inamicul imperialist, întruchiparea răului pe pământ, nişte fiare lacome care vor să devoreze patria socialismului victorios. Acelaşi refren răsuna şi în România comunistă, însă, se pare, el nu a atins fibra profundă a fraţilor noştri de peste Prut. Pe când în Basarabia, unde politica de rusificare a fost ca o ploaie de acid sulfuric, i-am urât pe americani cu aceeaşi furie cu care ne-am urât pe noi înşine.

Din păcate, această percepţie schizoidă a perpetuat şi după dispariţia URSS-ului. Moldovenii şi „noua” clasă politică i-au privit cu mefienţă pe americani, i-au considerat dacă nu duşmani (nu mai aveau motive pentru asta), atunci un sinonim al alterităţii absolute, nişte specimene străine de spiritul şi educaţia pe care au primit-o. O „educaţie” ce s-a făcut şi în anii independenţei prin intermediul politicii moscovite şi al mass-media ruseşti, dominante aici. Simpatia scăzută a basarabenilor faţă de NATO, explicabilă prin ignoranţă şi decenii de manipulare, este foarte grăitoare pentru dependenţa lor de clişeele Războiului Rece. Cu toate acestea americanii şi valorile lor au pătruns în Basarabia. De exemplu, faptul că Moldova nu a mai trecut printr-un nou război la Nistru se datorează, în primul rând, SUA, politicii lor de descurajare a expansionismului rusesc. Apoi, tot ce este societate civilă şi ONG-uri la noi s-a format şi dezvoltat prin implicare americană, dovada cea mai concludentă o reprezintă Fundaţia SOROS, care a contribuit substanţial la apariţia şi consolidarea presei noastre independente.

Vizita lui Joe Biden la Chişinău – o premieră absolută la acest nivel –, dincolo de reticenţele unei clase politice ezitante şi, adesea, cu o dublă agendă,  dincolo de scepticismul unei societăţi debusolate, care nu-şi cunoaşte interesul (adică o viaţă trăită în libertate), relevă o ascensiune în relaţiile Moldovei cu Statele Unite. Nu ştiu dacă şi basarabenii vor avea parte de un curcubeu deasupra pieţei Operei din Chişinău, unde îşi va ţine discursul vicepreşedintele american, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti, în 2002, când a cuvântat George W. Bush – la urma urmelor, ne putem lipsi de o metaforă! -, dar aş vrea să sper că prietenul american a sosit la timp şi că am făcut o opţiune decisivă pentru destinul nostru.

 ____

Adevărul, 11 martie 2011

O stranie imagine a difuzat televiziunea naÈ›ională, miercuri, 2 martie: preÈ™edintele interimar Lupu È™i premierul Filat, participând la ceremonia de comemorare a eroilor căzuÈ›i în războiul din Transnistria. După vorbele grele pe care ÅŸi le-au spus nu mai credeam că cei doi mai pot sta alături, comunica, negocia sau, pur ÅŸi simplu, contempla acelaÅŸi peisaj. Åži la manifestarea din 2 martie au evitat să-È™i încruciÈ™eze privirile. „Noroc” (vorba vine) că s-a găsit mereu cine să se interpună – ba ex-preÅŸedinte Snegur, ba Mihai Ghimpu (È™i el… un „ex”) –, pe durata mitingului È™i la depunerea coroanelor de flori.

Ziua Memoriei, instituită anul trecut pentru a marca sacrificiul poliÅ£iÅŸtilor ÅŸi voluntarilor basarabeni în luptele cu forÈ›ele separatiste, susÈ›inute de Armata a 14-a rusă, a pus în scenă, o dată în plus, indecenÅ£a orgoliilor din sânul alianÅ£ei de guvernământ. Or, acesta e rostul unor ritualuri publice: să amintească de niÈ™te valori È™i răspunderi mai presus de rivalități meschine È™i conjuncturi politicianiste. Cetățenii adunaÈ›i în platoul de la obeliscul eroilor, de dragul solemnității momentului, trebuiau să uite că cei doi politicieni de fapt se urăsc, deÈ™i au promis împreună să scoată Moldova din întuneric, trebuiau să ia de bun îndemnul la solidaritate naÈ›ională pe care dezbinata „conducere de vârf” li-l adresa. Oare conducerea, la rândul ei, a simÈ›it măcar un dram din ruÈ™inea acelor oameni sau, ca de obicei, cinismul a ajutat-o să treacă peste eventualele incomodități?…

Ziua Memoriei a avut totuși un mare absent: opoziția comunistă, deși au fost prezenți numeroşi diplomați acreditați la Chișinău. Comuniştii au lipsit din principiu. Nu este comemorarea lor. Chiar dacă în cadrul ceremoniei nu s-au rostit numele „român” și „limba română”, puterea de azi recurgând, ca și predecesorii săi, la perifraze laşe gen „limba maternă” și „neamul nostru” (de ce?, pentru a nu fi greşit înţeleasă de concetățenii noștri rusofoni, dar și de moldovenii care oftează de dorul URSS-ului). Voronin e logic până la capăt: pentru el separatismul transnistrean este opera naţionaliştilor români, a declarat-o pe când era preşedinte şi nu şi-a schimbat convingerea nici acum, de când e în opoziţie. Ce să caute el la o asemenea ceremonie? Pe urmă, a comemora victimele războiului din Transnistria, alături de nesuferiţii lideri ai AIE, pentru bătrânul bolșevic înseamnă să transmită adepților PCRM un mesaj de capitulare. Reconciliere națională? Să fim serioși! Comuniştii fac politică de parcă ar duce un război de exterminare, iar într-un război toate armele sunt utile, mai puțin apariția în public alături de inamic.

Mă uitam la soldaţii care stăteau de strajă la obelisc. Cum rezonau în inima lor frazele despre independență și libertate? Știu acești tineri împotriva cui au luptat tații lor în vara lui ’92? Îţi aperi patria nu doar fiindcă te afli sub jurământ, dar şi pentru că te confunzi cu lungul şir de înaintași care s-au zidit la temelia ei. Nu cred că le-am mai putea cere acestor ostași să se sacrifice, la nevoie, în numele unor eufemisme golite de conținut. Mai ales că de „cealaltă parte” – a Nistrului, dar şi a baricadei politice care sfâşie Moldova –, nu există ezitări terminologice.
________
Adevărul, 4 martie 2011

Deşi nu e clar dacă vom avea sau nu alegeri parlamentare anticipate în 2011, mulţi politicieni s-au şi antrenat în campania pentru locale din această primăvară. Şi cel mai energic, c-un fuleu populist greu de anticipat până de curând, pare să fie tânărul primar al Chişinăului Dorin Chirtoacă. Iniţiativele sale, mai ales cele pe plan cultural (probabil că acestea sunt în viziunea sa urgenţele locuitorilor capitalei) se plasează într-o paradigmă eclectică, tradiţionalist-suprarealistă.

El propune editarea în tiraj de masă, pe banii contribuabililor, a unei cărţi de poezii de Grigore Vieru, pe care o va primi fiecare copil din municipiu. O altă idee este ridicarea la Chișinău a unei replici mai mici a catedralei „Sfânta Sofia” de la Constantinopol, aşa cum făceau domnitorii români, care înălţau câte un locaş de cult după fiecare bătălie. Şi pentru că această iniţiativă s-ar putea să nu trezească asentimentul tuturor şi, mai ales, să nu adune fondurile necesare, primarul s-a gândit să lucreze pe centimetru pătrat, să intre cu arta în troleibuze. De la 1 martie, călătorii din Chişinău vor fi delectaţi cu muzică şi poezie semnată de autori basarabeni…

Iniţiativele culturale ale primarului, aglomerate, venind în cascadă, fără o prea mare grijă pentru oportunitatea şi logica lor, ascund, după părerea mea, dincolo de motivaţia electorală frapantă, o lipsă de eficienţă în domenii care revin cu prioritate primăriei, şi anume gestionarea problemelor economice şi de infrastructură ale capitalei. Şi apoi, aceste iniţiative suscită ele însele o serie de întrebări legitime: de ce un anume poet şi nu altul? De ce numai Grigore Vieru, nu şi Liviu Damian, Gheorghe Vodă sau Victor Teleucă, dacă e vorba să fie un literat din stânga Prutului? De ce nu şi un volumaş de poeme de Tudor Arghezi sau o carte de basme de Petre Ispirescu, scriitori mai puţin cunoscuţi în Basarabia?

Ideea cu ridicarea unei „a doua” catedrale Sfânta Sofia mi se pare fantezistă, ceva în genul bulevardelor suspendate ale primarului de Bucureşti Sorin Oprescu. Dar măcar acestea din urmă vizau o utilitate practică: fluidizarea traficului sufocant din capitala României. Nu cred că marea urgenţă a Chişinăului este o nouă catedrală. Şi nu de muzici în troleibuze avem nevoie (oare primarul s-a gândit la eventualitatea unui proces pe care i l-ar putea intenta, pentru „teroare fonică”, un pensionar bolnav sau un student absorbit de lectură?), ci de drumuri bune, pe care să te deplasezi în siguranţă şi pe care să aibă curajul să circule şi oaspeţii capitalei. Popularizarea scriitorilor autohtoni se poate face după modelul altor metropole europene (Praga, Paris, Roma), de pildă, prin ornarea staţiilor de transport urban şi a altor locuri publice cu fragmente din scrierile lor – ţi se propun, nu ţi se impun.

Aş avea şi eu o sugestie „culturală”: să înlăturăm disonanţele îngrozitoare de pe străzile Mihai Viteazul, Alecu Russo, de pe şoseaua care duce la aeroport (doar trei exemple!), pline de gropi ca după un bombardament. Înainte de muzici şi catedrale, domnule primar, e mai bine, cred, să asigurăm „simfonia străzilor” din Chişinău. Operă pentru care lumea vă va mulţumi şi chiar ar putea să vă ofere un nou mandat.
______________
Adevărul, 25 februarie 2011

O țară cu două fețe. Una pretins solară, zâmbitoare, atractivă, desprinsă parcă din spoturile de reclamă pentru turiștii occidentali, și alta sumbră, depresivă, rezervată consumatorilor de acasă – aceasta e Moldova. Succesele externe ale actualei guvernări tind tot mai mult să acopere propagandistic neîmplinirile interne.

De exemplu, nimeni nu va pune la îndoială faptul că apropiata vizită a vicepreşedintelui american Joe Biden la Chișinău reprezintă dovada unei imagini externe foarte favorabile a Republicii Moldova. Ne întrebăm însă dacă această percepție pozitivă se va menține după ce oficialul american se va plimba pe drumurile desfundate ale Moldovei, după ce va intra – dacă i s-ar oferi posibilitatea – în spitalele degradate, cu bolnavi care dorm pe culoare, sau dacă ar vedea satele noastre părăsite, lipsite de o elementară infrastructură, de apeduct și canalizare. La fel de mult ne-am dori să cunoaștem opinia dlui Biden despre politica interesului național, profesată de Opoziția comunistă, care nu vrea decât să revină la putere pentru a jefui țara mai abitir decât a făcut-o între anii 2001-2009.

Ion Hadârcă a avut o expresie memorabilă: „cârtița comunistă sapă în digul Alianței.” Deputatul liberal se referea la discuțiile dintre Filat și Voronin, dar și la cele dintre Lupu și șeful PCRM pe tema votării președintelui, discuții netransparente, care pun în pericol existența Coaliției. Dar și în activitatea curentă, partidele din Alianță au grijă să ușureze munca tenace a „cârtiței comuniste”. Astfel, actuala putere a eșuat în încercarea ei de a curma, prin măsuri administrative, creșterea galopantă a prețurilor, nu a reușit să elimine monopolurile, să instituie reguli egale pentru toți agenții economici, cum se cuvine să fie într-o economie bazată pe libera concurență. Scumpirile sunt ca o molimă, ai crede că toate aceste carteluri și clanuri mafiote au decis să provoace o revoltă populară care să-i readucă pe comuniști la guvernare.

Mai rău este că în acest război surd sunt amestecate interese economice din sânul actualei puteri și rivalități politice acerbe. Mărirea scandaloasă a tarifelor, la care și-a propus să recurgă Moldtelecom, a pus în scenă un jenant schimb de replici între premierul Vlad Filat și ministrul economiei Valeriu Lazăr. Aceste dueluri verbale, cu sau fără iz de PR, sunt făcute pe spinarea cetățenilor, iar costurile politice le suportă Alianța în întregul ei, nicidecum partidele luate separat.

În domeniul construcțiilor, investitori români se plâng că sunt furați, deposedați de niște așa-ziși parteneri rusofoni din Moldova – și este invocat numele unui lider de partid social-democrat –, iar aceste scheme criminale sunt acoperite de o justiție coruptă. Cum să nu-ți amintești în acest context și de soarta firmei „Eurofarm” de la Brașov? Aceasta, după ce preluase întreprinderea „Farmaco” – singurul producător de medicamente din Moldova –, relansându-i activitatea, a fost izgonită de guvernarea comunistă.

La fel au pățit și producătorii de bere din România, sabotați cu înverșunare prin înțelegeri ilegale dintre autorități și clanurile economice de sorginte estică. De atunci încoace, vorba unui scriitor mucalit, moldovenii se „îneacă în „Baltica” rusească și-n bere ucraineană pompată din Nipru”. Corupția a luat proporții atât de indecente, încât răzbate până și într-o presă mediocră cum e cea moldovenească, din care jurnalismul de investigație a dispărut aproape cu desăvârșire.

„Keep going to West”, ne va spune, probabil, la Chișinău, vicepreședintele Joe Biden, adică: „moldoveni, continuați pe drumul reformelor și noi vă vom ajuta!”. Dar cum să scăpăm de boala parvenitismului și a foloaselor necuvenite, care împing Moldova înapoi în grota comunismului, din păcate, nimeni nu ne poate învăța.

O țară se definește în primul rând prin felul în care își apără cetățenii. Așa face America, dar și alte state occidentale. Sunt mari și puternice, veți spune. Da, indiscutabil, dincolo de „valori și principii”, o mașinărie formidabilă, alcătuită din diplomați, juriști, organizații de lobby, mass-media și, la nevoie, și din trupe de comando bine antrenate, este mobilizată pentru salvarea unui om, dar nici un fel de arsenal militar sau capacitate economică nu te vor ajuta, dacă nu există coeziune națională și responsabilitatea conducătorilor în fața celor care i-au ales.

Ilie Cazac, un tânăr funcționar din Tighina, a fost condamnat la 14 ani de pușcărie de separatiștii lui Smirnov, într-un proces tipic stalinist. Exact ca și în cazul jurnalistului Ernest Vardanean, condamnat acum două luni la 15 ani, lui Cazac i s-au adus niște acuzații absurde de spionaj în favoarea Chișinăului. A fost terorizat psihic și băgat în carceră pentru a-și recunoaște „vina”. Faptul că judecătorii lui Ilie Cazac sunt niște „așa-ziși judecători” dintr-o „așa-zisă republică transnistreană” nu reduce proporțiile dramei, dimpotrivă, o amplifică. Pentru că dezleagă mâinile separatiștilor, îi face invulnerabili la orice presiuni internaționale, atâta timp cât Rusia își poate impune voința în această parte de lume.

Dar nu vreau să invoc aici scheme geopolitice, vreau să discut o idee simplă și terifiantă în evidența ei: Republica Moldova este incapabilă să-și apere cetățenii. Asta înseamnă că, în principiu, orice basarabean care a avut imprudența să intre pe teritoriul transnistrean poate nimeri în situația lui Vardanean și Cazac, fără ca autoritățile de la Chișinău să fie în stare să-l salveze. Mai mult, nimeni nu ne garantează că agenți transnistreni nu răpesc oameni și în partea dreaptă a Nistrului. La est frontiera e vraiște, pentru că noi jucăm opereta „integrității teritoriale”, noi avem „strategii guvernamentale de consolidare a încrederii”, noi „purtăm (sau vrem să purtăm) negocieri în format 5+2”, și alte basme de acest fel. Între timp, moldovenii sunt înșfăcați și întemnițați într-un loc care nici măcar nu există pe hartă, și nimeni pe lumea asta, nici SUA, nici OSCE, nici UE, nici Consiliul Europei, nu poate face nimic.

Dar Occidentul nu cere Moldovei să accepte batjocura separatiÈ™tilor. Alegem singuri să tăcem, să strângem din umeri, să trecem mai departe. De ce autorităţile de la ChiÅŸinău nu deschid dosare penale pe numele procurorilor ÅŸi judecătorilor de la Tiraspol care orchestrează procese staliniste? Să ÅŸtie aceÅŸtia că vor trebui să răspundă pentru faptele lor. Mai apare câte un cort lângă ambasada Rusiei sau în faÈ›a clădirii guvernului – ei È™i? Necazuri private. Pe noi să ne lăsaÈ›i în pace, nu vedeÈ›i, totul se scumpeÈ™te: gazele, încălzirea, benzina la pompă…

Românism, europenitate, armonie interetnică. Toate acestea rămân simple sloganuri sau niște idei de laborator, câtă vreme, indiferent de limba maternă a fiecăruia dintre noi, nu știm să arătăm că ne pasă de soarta unor concetățeni de-ai noștri, loviți de un rău mai mare decât cel al statului în care trăiesc.

_____________
Adevărul, 16 februarie 2011

MorÅ£ii în Republica Moldova votează, primesc pensii ÅŸi ajutoare sociale… Nu e o frază dintr-o piesă suprarealist-macabră, e o informaÅ£ie de presă despre realităţile moldoveneÅŸti ale anului 2011. Cei cu cunoÅŸtinÅ£e literare elementare se vor gândi numaidecât la sufletele moarte ale lui Gogol, că tot suntem în parteneriat strategic („secular” – spune Voronin) cu maica Rusie. ÃŽnsă defilarea morÅ£ilor în listele de vot ÅŸi în dosarele de pensie are toate ÅŸansele să-i singularizeze pe moldoveni pe plan european ÅŸi să împingă în uitare fabuloasa ficÅ£iune a clasicului rus, care reclamă, oriÅŸicum, un efort de lectură.

În  câteva sate din raionul Drochia, scrie ziarul „Adevărul”, peste 40 de persoane decedate figurau în lista pensionarilor şi ridicau până de curând, cu regularitate, sume de bani din fondurile de asistenţă socială. Nu ştim de cât timp funcţionează această schemă vicioasă şi dacă nu cumva s-a răspândit la scară naţională. Poate că vom afla, deşi ne încearcă scepticismul, deoarece, cum bine îşi amintesc cititorii noştri, nici până astăzi nu ni s-a spus cine se face vinovat de falsificarea listelor electorale la alegerile din 2009, în special cele de la 5 aprilie, în care persoane decedate participau, s-ar zice, dincolo de mormânt, la viaţa politică. Nu ştim cât de mari au fost proporţiile fraudei. Văzându-se învingătoare, actuala putere a renunţat prea uşor la ideea de a clarifica evidenţa alegătorilor, deşi această problemă constituia una din acuzaţiile sale forte la adresa guvernării comuniste.

Fenomenul de „reactivare” a morţilor este emblematic pentru starea de lucruri din administraţia publică moldoveană. Haosul, debandada, improvizaţia, aproximaţia caracterizează instituţiile statului la toate nivelele: de la primăria unui sătuc părăsit, în care mai supravieţuiesc doar câţiva bătrâni, până la ministere şi departamente centrale, acolo unde, se presupune, informaţia ar trebui să fie corectă şi exhaustivă. Tristul adevăr este că datele pe care ni le furnizează aceste structuri, atunci când reuşesc să se mobilizeze, sunt vechi şi eronate, depăşite de dinamica vieţii. În aceste condiţii, e foarte greu să pui la punct un program de reforme şi restructurări cerute de imperativul modernizării statului, să atragi fonduri europene care să aducă Moldova mai aproape de civilizaţia contemporană.

Numărarea moldovenilor este o problemă care nu mai poate fi amânată. Åži asta chiar în perspectiva eliminării vizelor de călătorie în Occident. Cu această ocazie, poate ne vom dumeri câţi locuitori are Republica Moldova, câţi dintre ei ar trebui să figureze în listele electorale, câţi au emigrat ÅŸi unde… Un viitor recensământ ar trebui să clarifice niÅŸte date definitorii pentru structura populaÅ£iei din Moldova: raportul tineri/bătrâni, componenÅ£a etnică, proporÅ£ia dintre urban ÅŸi rural, gradul de ÅŸcolarizare, relieful confesional ÅŸ.a.m.d. Fără un sistem serios de evidenţă demografică este imposibil să ai politici de stat realiste, eficiente ÅŸi cu adresabilitate concretă, iar delapidarea banului public va continua.

Cu alte cuvinte, să începem să facem ordine în ograda noastră, dacă vrem să ieşim din marasmul tranziţiei.

__________

Adevărul, 11 februarie 2011

Natalia Morari a comentat zilele acestea pe blog insinuările unor medii de informare rusești, care au preluat clișeele antiromânești ale presei transnistrene, cu privire la o pretinsă jubilație a Moldovei pe marginea atentatului terorist de la aeroportul Domodedovo, soldat cu 35 de morți și circa 120 de răniți. Jurnalista basarabeancă, opozantă cunoscută a regimului Putin, combate aceste aberații menite să inducă ura rușilor față de aspirația de integrare europeană a Moldovei, căci până la urmă despre asta e vorba. Insuccesul lui Narîșkin de a înjgheba la Chișinău o coaliție de guvernare pe placul Moscovei produce și asemenea răbufniri psihanalizabile, de un primitivism monstruos, care dezonorează meseria de jurnalist.

Imediat după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 am fost oripilat de reacția unor concetățeni de-ai mei, care afirmau ceva de genul: „Bine le-au făcut americanilor! Prea li s-a urcat aroganța la cap, prea își bagă nasul peste tot în lume!” Acele vorbe nedrepte încă își mai găseau explicația în incapacitatea unor oameni simpli de a se desprinde din prizonieratul propagandei sovietice, dar când le rosteau niște intelectuali, în cadrul unui simpozion de istorie unde mi s-a și întâmplat să le aud, rămâi consternat. Nu în primul rând faptul (imposibil de ignorat pentru niște specialiști) că datorită lor, a odioșilor americani, s-a destrămat Uniunea Sovietică și putem vorbi și noi, în Basarabia, de valorile noastre românești, s-ar fi cuvenit să domolească asemenea halucinante „judecăți de valoare”, ci reflexul firesc de compasiune față de miile de oameni nevinovați, pe care cruzimea unor fanatici religioși i-a trimis în neant, generând o imagine-simbol a Apocalipsei: prăbușirea turnurilor gemene de la New York.

Jubilarea pe seama tragediei de la aeroportul Domodedovo este la fel de imorală. Basarabenii au fost zguduiți de atacul terorist de la Moscova, mai ales că printre victime se numără și doi compatrioți de-ai lor (e un noroc că n-au fost mai mulți!), iar autoritățile au trimis mesaje de condoleanțe și solidaritate.

Nu avem rusofobie în Moldova, chiar dacă suficiente motive, mai vechi sau mai recente, ar justifica-o. Rusofobie să fie cetățenia oferită tuturor locuitorilor acestui È›inut, fără discriminare, după 1991? Rusofobie să fie amânarea sine die a obligativității de a cunoaÈ™te limba română pentru funcÈ›ionarii publici? Rusofobie să fie dominaÈ›ia limbii ruse în bussines, în publicitate È™i în mass-media din Moldova?… Pe de altă parte, È™antajul interminabil cu gazele, prezenÈ›a trupelor ruseÈ™ti în Transnistria sau încarcerarea lui Ernest Vardanean cam greu le-ai defini drept acte de iubire pentru moldoveni.

Dacă vrea cineva să ne reproșeze niște defecte, să le caute mai degrabă la polul opus: în neputința noastră de a ne asuma identitatea, în felul nostru trist și penibil de a orbecăi prin istorie, fără să știm cine suntem și ce vrem. A avea o minimă demnitate ca națiune mi se pare singura posibilitate de a-i face și pe alții să ne respecte.
_______
Adevărul, 28 ianuarie 2011

Abia s-au aşezat lucrurile în Alianță, chiar dacă domnul Ghimpu ne promite, în anumite circumstanţe, noi dezvăluiri referitoare la „perfidia” colegilor săi, că se anunţă o luptă aprigă între parteneri pentru fotoliul de primar al Chişinăului. Este marele trofeu al alegerilor locale. Partidele din Coaliţie și-au confirmat deja intenţia de a participa separat în competiţia din primăvară, unele lăsând să „transpire” chiar și numele candidaţilor.

Dorinţa de a-ți încerca forţele, de a propulsa în prim-plan figuri noi, care să-ți aducă „sânge proaspăt” în vene, este legitimă. Exemplul lui Dorin Chirtoacă, cel care într-o luptă crâncenă cu PCRM, aflat atunci la putere, a cucerit „reduta” Chişinăului şi a scos din anonimat Partidul Liberal, dar şi traseul spectaculos, de după alegerile pentru primărie, pe care l-a avut Vlad Filat, ne sugerează că o asemenea schemă se justifică pentru cei ce se simt în stare s-o asume.

Actuala întrecere din Chișinău are însă pentru partidele din Alianță un considerabil potenţial destabilizator. Aşa cum ne-am obişnuit, luptele politice la noi se poartă fără menajamente, cu dezvăluiri şocante și lovituri sub centură (e drept că după alegeri nimeni nu răspunde pentru acuzaţiile pe care le-a adus). „Stați liniștiți, e doar o convenție, încearcă să ne asigure partenerii din AIE, ne mai atacăm noi, dar nu e nimic personal, e doar un sport în care ar trebui să învingă cel mai bun!” Să punem, așadar, obiceiul păgubos de a apuca primul prăjina, de a-l face pe celălalt incompetent, mafiot, antipatriot, pro-român sau pro-rus, exclusiv pe seama cinismului intrinsec al unei campanii electorale?

Nu ne-am face griji în legătură cu această stilistică războinică și ipocrită, dacă supremația în capitală s-ar disputa exclusiv între partenerii din AIE. Comuniştii nu se gândesc la fair-play, ei vor aborda alegerile din primăvară ca pe o nouă operațiune Iași-Chișinău, care n-ar trebui să lase piatră pe piatră din acest oraș infestat de bacilul „naționalismului românesc”. Cel antrenat pentru o asemenea misiune este, se pare, Igor Dodon, omul cu o activitate furtunoasă pe blog, unde opinează cu dezinvoltură pe un spectru larg, cvasi-enciclopedic de probleme. Candidatura sa nu trebuie neglijată sau ironizată, cum s-a întâmplat în cazul lui Iordan, personajul „cu mănuşi roşii” din precedenta campanie. Scindarea electoratului democratic va înlesni ascensiunea candidatului comunist în turul 2, iar capacitatea de mobilizare a adepţilor pro-comunişti în capitală a fost testată foarte convingător cu prilejul alegerilor din 28 noiembrie.

Un eşec al partidelor democratice la Chișinău, în condițiile în care acestea deţin puterea la nivel naţional, ar fi extrem de usturător și va pune în cumpănă viitorul nostru european. Sunt premise ce ar trebui să trimită în meditație staff-urile electorale. Indiferent de tactica pentru care vor opta la locale componentele ei, Alianța are nevoie până în primăvară de stabilitate şi de niște succese vizibile la guvernare.

_____________________

Adevărul, 21 ianuarie 2011