Vitalie Ciobanu

În intervenția sa publică de marți, care s-a vrut aproape un discurs „despre starea națiunii”, premierul Filat a prezentat o listă de factori care-l împiedică să exercite, alături de miniștrii săi, o guvernare onestă, dedicată trup și suflet programului de reforme. Și și-a încheiat cuvântarea printr-o surprinzătoare afirmație: nu comunismul, ci mafia amenință Republica Moldova. Premierul sugerează – poate involuntar, pentru că nu merge prea departe cu raționamentul – o dilemă artificială, care pune deopotrivă o problemă de logică și de morală. Cred că sunt necesare niște clarificări, pentru a nu-i exonera de răspundere pe unii (câțiva) și a nu crea așteptări nepotrivite celor mulți.

Vlad Filat se simte ignorat sau chiar sabotat de colegii din Coaliție, care stau pe margine și chibițează, pe când lui îi revine greaua gestionare a treburilor curente: pensii, salarii, asistență medicală, școli, agricultură, integrare europeană, Transnistria etc. Exasperarea însă n-ar trebui să-l facă pe premier să aibă o întrebuințare eronată a termenilor, să comită false disocieri. Chiar dacă nu este „opera” ei exclusivă, mafiotizarea statului a înflorit în perioada guvernării Voronin. În Moldova, azi, comunismul se abține să organizeze lagăre de exterminare nu pentru că nu ar dori-o, ci pentru că nu mai poate. Dar în esență a rămas ceea ce a fost mereu: o grupare ilegitimă și imorală, o doctrină care justifică crima prin „priorități ideologice”. În secolul XXI comunismul acționează mai subtil: capturează instituțiile statului, implementează modelul ruso-mafiot de organizare a economiei.

Premierul Filat caută soluții concrete: el are de rezolvat blocajul constituțional, din cauza căruia Moldova pierde investiții directe de sute de milioane de euro, pentru că nimeni nu bagă bani într-o țară și într-o guvernare de azi pe mâine. Cele două voturi necesare alegerii președintelui nu pot veni decât de la comuniști. Dacă Partidul Democrat mai ține să-și vadă liderul șef de stat de ce nu discută cu PCRM? Cum își mai justifică pretențiile, dacă nici măcar „magicianul” Plahotniuc nu moare de dorul de a-și vedea prietenul înscăunat președinte, sau poate ne scapă nouă ceva? Este ridicol să-l auzi pe Marian Lupu acuzându-l pe Filat de simpatii pro-comuniste, în timp ce își ignoră propria ereditate politică. Și mai și uită cât de confluente cu PCRM își vedea „valorile și principiile” în decembrie trecut!

Comunismul sovietic nu a fost condamnat, deși ni s-a promis, inițiativa lui Mihai Ghimpu s-a scufundat în derizoriu, a devenit o trambulină electorală, una între altele. Nici măcar comemorarea deportaților basarabeni nu-i mai adună la un loc pe liderii AIE. A scăpat basma curată și guvernarea Voronin, ba mai mult: PCRM s-a păstrat în datele unei alternative frecventabile la actuala putere și îi face din ochi premierului Filat, îndemnându-l să uite de vremurile în care era o țintă a comuniștilor. Fără iluzii însă: o țintă a rămas și azi.

Nu vă lăsați ispitit, domnule prim-ministru, oricât v-ar pizmui partenerii de Alianță. Comunismul și mafia sunt frați siamezi, sunt doi monștri care se hrănesc din sărăcia și decăderea popoarelor!

__________
Adevărul, 15 iulie 2011

Capitala Moldovei trece printr-o febră a demolărilor. Sunt făcute praf edificii incluse, cândva, în ceea ce unii se mai încăpăţânează să considere a fi „centrul istoric”. Ultima victimă se numeşte Casa Poştei – o veche construcţie din str. Vlaicu Pârcălab, plasată în coasta arogantului hotel „Leogrand”. Casa Poștei deranja peisajul cu înfățișarea ei „din alte timpuri” şi prin modestia arhitectonică. Cineva a pus ochii pe terenul respectiv cu intenția să ridice acolo un centru comercial.

Societatea civilă a protestat, dar prea târziu: buldozerele n-au fost impresionate. Grupului de apărători ai venerabilului edificiu i s-a alăturat în ultimul moment şi primarul Dorin Chirtoacă, dar nici el nu a reușit să oprească demolarea. Ne întrebăm cât va mai dura acest „măcel” în Chişinău, un oraş ce riscă să rămână fără identitate. Protestul edilului-șef este surprinzător şi aproape suprarealist: domnia sa se află la al doilea mandat de primar şi a avut suficient timp să destrame rețeaua complicităţilor şi a corupţiei funcţionăreşti care s-a cuibărit de decenii în sediul instituţiei pe care o păstorește. Oprirea demolărilor, conservarea clădirilor de patrimoniu din Chișinău ar fi fost un punct prețios în palmaresul lui Dorin Chirtoacă, întrucât asfaltarea, renovarea apeductelor, iluminarea străzilor, încălzirea locuințelor sunt lucruri mai complicate, mai greu de realizat.

N-ai cum să faci ordine de unul singur într-un viespar, dar măcar să apelezi mai des la opinia publică, să divulgi urzelile necurate la care participă oameni de afaceri, angajați ai primăriei și înalți demnitari din fosta guvernare și din administrația actuală, dacă dispui de asemenea informații! Primăria nu a avut voinţă, funcționarii săi, probabil, nu au rezistat unor tentaţii financiare: se știe că demolarea caselor vechi și construirea de noi imobile este un business foarte profitabil în capitală.

Casa PoÈ™tei a fost pusă la pământ: ce monument proscris mai urmează?… Locuitorii mai vârstnici ai urbei ar putea întrezări în actuala furie a demolărilor o funestă tradiÈ›ie. După ce a trecut printr-un cutremur devastator în 1940, un an mai târziu, în ChiÈ™inău, a fost pusă în aplicare tactica „pământului pârjolit”, ordonată de Stalin. Pe 13 iulie 1941, grupuri de diversioniÈ™ti ai NKVD-ului au dinamitat sute de edificii ridicate în interbelic È™i în epoca È›aristă. Când a intrat Armata Română în ChiÈ™inău, potrivit unor mărturii, în zona istorică a oraÈ™ului se distingeau mai clar doar trei clădiri, ca niÈ™te statui funerare în mijlocul unui cimitir de piatră învăluit în praf È™i în fumul incendiilor…

Azi, în lipsa unui plan de urbanizare care să propună soluții de reabilitare și adaptare a centrului istoric la necesitățile dezvoltării moderne, arbitrarul construcțiilor „ciocoiești” a pus stăpânire pe oraș. Cine să mai audă zgomotul produs de prăbușirea zidurilor vechi, a arhitravelor împodobite cu ornamente, dacă Alianța pentru Integrare Europeană se demolează ea însăși cu nesecată energie, sub ochii unei populații dezorientate, învrăjbite de propagandă comunistă? Măcar să nu se ajungă la răfuieli de stradă.
________
Adevărul, 1 iulie 2011

Poate ar merita să acordăm mai multă atenţie audiovizualului public. La Chişinău eşti asaltat de numeroase oferte media, de televiziuni prin cablu şi posturi FM, încât „Moldova 1” este adesea ultima la care ajungi, zapând. Alta e situaţia în mediul rural, unde un aparat de radio, agăţat de cornişa casei, acum când s-a încălzit şi ţăranul îşi face de lucru prin ogradă, este principala sursă de informaţie şi, în cele din urmă, şi de educaţie pentru el.

Ei bine, la ţară fiind, tocmai graţie acestui decor primăvăratic – un aparat de radio aşezat pe pervazul ferestrei –, am tras cu urechea, pe durata a vreo 4 ore, la programele postului naţional de radio. Se întâmpla chiar în sâmbăta Paştelui şi ce m-a captivat în mod special a fost o emisiune pe teme religioase. Nu era vorba neapărat de semnificaţiile Învierii (totuşi, marelui eveniment creştin i s-a rezervat în aceeași zi un spaţiu generos la Radio Moldova), se vorbea despre… combaterea sectelor religioase. „Prozelitismul face ravagii, credinţa noastră ortodoxă e în primejdie”, se lamenta moderatoarea, relatând pe un ton amărât cum sunt racolați basarabenii de către aceste culte venite din Occident, și prezenta declaraţii ale preoţilor ortodocşi şi ale unor mireni îngrijoraţi de extinderea fenomenului. Laitmotivul era: să ne apărăm de invazia confesiunilor străine care diluează „puritatea” relaţiei noastre cu divinitatea.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. O dată, pentru că emisiunea respectivă (nu i-am reținut denumirea) se difuza la postul public de Radio – instituţie pentru care cotizează toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv membrii hulitelor confrerii religioase. Şi a doua oară, pentru că aceste culte neoprotestante (numite peiorativ „secte”) sunt înregistrate oficial, au o activitate legală în Basarabia. Biserica Ortodoxă îşi vede ameninţat „monopolul asupra sufletelor” – aşa e cu pluralismul religios, ca şi cu cel politic: provoacă disconfort. Competiţia deranjează, e o adevărată piaţă cu „oferte ale mântuirii”, şi cine este mai atractiv, mai ingenios, mai în pas cu timpul – câştigă. Înţeleg anxietăţile Bisericii Ortodoxe care îşi vede periclitată supremaţia, dar ce treabă are cu această suferinţă radioul public, care este subvenţionat de stat pentru a susţine diversitatea confesională şi libertatea de expresie pentru toţi cetăţenii? Audiovizualul public ar trebui să fie o platformă a dialogului şi a dezbaterilor neîngrădite, nu o tribună a înfierării celui diferit.

Ştim că eforturile de reformare ale companiei „Teleradio-Moldova” sunt anevoioase (marea problemă rămâne calitatea jurnaliştilor) şi nu pot da rezultate peste noapte, însă asemenea derapaje în politica editorială se văd de la o poştă, descalifică instituţia şi contrazic angajamentele pro-europene ale statului moldovean.

Dialogul între culte este o chestiune foarte delicată (căci nu avem aici nişte „puncte de vedere”, ci credinţe indestructibile!). Şi mă întreb – ca o temă de reflecție – dacă suntem atât de vehemenţi cu fraţii noştri creştini din Occident, cum ne vom armoniza cu musulmanii care au fost, de curând, legalizaţi în Moldova? Nu reuşesc prea bine s-o facă nici europenii, darămite noi!

__________
Adevărul, 29 aprilie 2011

Există un timp când istoria se plămădește prin fapte ce modelează destinul unui popor, și un timp când se scrie, la propriu, fiind „cernută” de mintea unor cronicari care leagă într-o pânză inteligibilă fragmente disparate, episoade aparent aleatorii, percepute inadecvat în momentul derulării lor – fie din cauza emoțiilor, fie din cauza lipsei fundalului care le precizează semnificațiile. Numai îndepărtarea cronologică față de evenimentele investigate poate anula efectul de refracție/deformare, dar și atunci e nevoie de competență și probitate profesională, dacă vrei să produci o lucrare convingătoare.

Jurnalistul Grigore Cartianu a publicat la Editura Adevărul Holding două cărți senzaționale: „Sfârșitul Ceaușeștilor” și „Crimele Revoluției”, din care au apărut anterior fragmente extinse în ziarul „Adevărul”. Volumele sunt lansate azi, în prezența autorului, în cadrul Târgului de Carte organizat la Moldexpo. „Evenimentele din decembrie ‘89” au adunat deja o vastă bibliotecă, deși pedepsirea vinovaților de masacrul de după fuga dictatorului a rămas o vană promisiune a statului român. Grigore Cartianu nu vorbește ca un istoric sau ca un profesor de la catedră, și nici nu emite sentințe de magistrat, ci coboară în magma realităților, reconstituie, pedestru, cu o pasiune și o minuție impresionante filmul revoluției române, culege mărturii de la oameni politici, militari, intelectuali, simpli cetățeni implicați într-un fel sau altul, colaționează documente prețioase, stenograme, procese verbale, ajungând, de pildă, să reproducă schemele operative ale „turiștilor” sovietici care împânziseră România în decembrie ‘89, sau să redea numele soldaților care au format plutonul de execuție de la Târgoviște. Scriitura sa, alertă, de thriller politic, îți taie respirația.

Intuiam, desigur, concluzia cutremurătoare a lui Grigore Cartianu, dar ea se întemeiază acum pe dovezi care susțin o narațiune veridică a celor întâmplate: „Decembrie 1989 a fost o crimă în masă. Răsturnarea lui Ceaușescu se putea face și fără atâta vărsare de sânge. Nu însă și confiscarea puterii de către nucleul CFSN condus de troica moscovită Iliescu-Militaru-Brucan.” Tot prin prisma acestui adevăr putem înțelege și de ce nu s-a făcut Unirea în august 1991, deși contextul geopolitic o permitea: în momentul în care Uniunea Sovietică dispărea de pe harta lumii, la București aveam un regim de obediență rusească.

Confiscarea revoltei anticomuniste din decembrie ‘89 de către amintitul grup pro-moscovit sugerează modelul după care a acționat și regimul Voronin în aprilie 2009: deturnarea unei manifestații pașnice a tinerilor în acte de vandalism și folosirea acestor violențe drept pretext pentru declanșarea represaliilor în masă, proferarea unor acuzații la adresa României, urmate de expulzarea ambasadorului și a jurnaliștilor români, și de închiderea frontierei de la Prut.

Nu știm dacă și în cât timp aceste lucruri vor putea fi probate în justiție, căci interese politice și complicități imunde împiedică aflarea adevărului despre 7 aprilie. Mizăm și noi pe curajul și competența unor jurnaliști basarabeni, care sper să afle în volumele lui Grigore Cartianu o sursă de inspirație și putere.

_________
Adevărul, 8 aprilie 2011

Se împlinesc doi ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009. Evenimente catalogate în fel și chip: revolta tinerilor, proteste anticomuniste, „revoluția twitter”. A fost refuzul basarabenilor născuți după destrămarea Uniunii Sovietice de a mai fi ostaticii dorinței de putere absolută a oligarhiei comuniste. Oricâte măsuri de precauție și-a luat fosta nomenclatură, ea nu a reușit să pună stavilă legii naturale a schimbării generațiilor, și întrucât un sistem totalitar, perfect etanș, nu mai putea fi constituit, inevitabilul s-a produs.

Evenimentele din 7 aprilie primesc din zona PCRM epitete cu sens diametral opus: rebeliune, lovitură de stat, puci anticonstituțional. Cum încă nu avem o încadrare juridică definitivă a manifestațiilor de-acum doi ani, toate aceste calificative vor coexista antagonic. Dar indiferent de frazeologie, contează faptul că după 7 aprilie 2009 Republica Moldova arată altfel.

Coaliția liberal-democrată venită la putere în urma a două scrutine parlamentare anticipate a reușit să imprime țării un curs democratic, a reînnodat legăturile cu lumea liberă, anulând exclusivitatea pe care o deținea, în chip fatal, vreme de secole, „partenerul strategic” din Est. Susținerea occidentală pentru Moldova conferă aspirațiilor cetățenilor săi o consistență reală. Rămâne însă frustrarea acelor zile din aprilie 2009, când Moldova a trăit cea mai neagră pagină din istoria ei post-sovietică, de la războiul din Transnistria încoace.

Comisia parlamentară alcătuită de Voronin, în scopul investigării evenimentelor din aprilie 2009 și, ulterior, o alta, formată de Alianța pentru Integrare Europeană au lăsat mai multe întrebări decât răspunsuri. Auzim din diverse luări de poziție oficiale că identificarea vinovaților și a circumstanțelor tragice de-acum doi ani va mai dura. Multe probe au fost distruse de guvernarea comunistă, există complicități care se subînțeleg ușor și la nivelul clasei politice, și la nivelul structurilor de forță – procurori, poliție, servicii secrete. Aflarea adevărului atinge confortul unor persoane sus-puse din fosta și actuala putere. Doar trei magistrați pedepsiți pentru că au emis sentințe abuzive la adresa tinerilor arestați, doi polițiști condamnați și alți opt achitați din lipsă de dovezi reprezintă însăși imaginea neputinței justiției moldovenești.

Dosarul 7 aprilie nu a concentrat în jurul său prea multă voință politică, iar intrarea într-un nou ciclu electoral, de data aceasta pentru localele din 5 iunie, va bloca investigațiile. Sondajul dat publicității pe 5 aprilie de institutele IMAS și „Viitorul” oferă șanse sporite pentru Alianță, însă doar pentru moment. Cumulate, deziluziile în raport cu interminabila criză politică legată de nealegerea președintelui, ca și incapacitatea noilor guvernanți de a-și ține promisiunile cu privire la adevărul despre 7 aprilie pot răsturna în scurt timp scorurile din sondaje.

Nu voi uita niciodată exasperarea pe care am trăit-o seara târziu, pe 5 aprilie 2009, după ce au fost anunÈ›ate rezultatele unor alegeri fraudate (în primul rând, fraudate prin îngrădirea dreptului la liberă exprimare, înaintea mobilizării… morÈ›ilor la urnele de vot) È™i declaraÈ›iile sfidătoare ale lui Voronin din aceeaÈ™i noapte. Tinerii basarabeni s-au simÈ›it provocaÈ›i È™i jigniÈ›i È™i au ieÈ™it în stradă pe 6 È™i pe 7 aprilie. Partidele din Alianță au profitat de pe urma elanului lor genuin, pentru a ajunge la putere, È™i au rămas cu o datorie neplătită. De aceea, comemorarea evenimentelor din 7 aprilie fără justiÈ›ia pe care o aÈ™teaptă moldovenii înseamnă ipocrizie, iar în politică ipocrizia nu scapă nesancÈ›ionată.

Ne-am obișnuit cu refrenul: „Am să plec din țara asta nenorocită, m-am săturat!” Eu am auzit-o într-o zi de cel puțin 3 ori. La spital, unde îmi vizitam o rudă, niște medici se confesau pe culoar, exasperați – păreau convinși că în altă parte le-ar merge mult mai bine. Într-un maxi-taxi, șoferul dialoga cu un amic transportator care îi spunea că tocmai și-a perfectat pașapoarte românești pentru familia sa și că speră în curând să-și ia tălpășița. La poștă, două doamne elegant îmbrăcate își povesteau una alteia experiența terifiantă a unor cunoștințe plecate ilegal în Occident: le compătimeau, dar le și invidiau că avuseseră curajul să „taie poala”, cum se zice.

Printre tineri „dispozițiile nomade” sunt cele mai răspândite: vor să fugă pe capete din Moldova, pentru că nu întrezăresc aici niciun fel de perspective. Familia, părinții? „Da, îi iubim, dar avem și noi o viață de trăit. Ce să facem în Moldova? E ca și cum te-ar închide într-o pivniță!” Junii basarabeni refuză să încremenească în basorelieful unor generații sacrificate, să completeze cu încă o verigă lungul șir al rataților istoriei, nu găsesc deloc o sursă de voluptate în victimizarea pe care și-o cultivă, psihanalizabil, concetățenii lor mai vârstnici. Să pleci la timp, cât mai ai energie și disponibilitate de a te integra într-un mediu străin, să-ți valorifici la maximum potențialul, pentru că dacă rămâi în Basarabia te irosești și vei înțelege, prea târziu, că ai făcut o greșeală fatală, cedând sub presiunea sentimentelor de clan sau a unui patriotism anacronic și gratuit.

Ca să oprești exodul moldovenilor spre tărâmuri mai fericite – mă gândesc uneori – ar fi suficient ca lucrurile să funcționeze bine măcar într-un domeniu. Tinerilor, de exemplu, ar trebui să le oferi oportunități de afaceri, condiții de creditare atractive, soluții pentru a-și procura locuințe, stagii în Occident pe care să le valorifice acasă, continuându-și activitatea în cadrul unor parteneriate profesionale cu colegii din străinătate. Un astfel de program, inteligent conceput, ar fi în mod cert sprijinit de Uniunea Europeană. Numai că dacă pe ansamblu proastele obiceiuri nu sunt eradicate, orice inițiativă sectorială generoasă va fi în cele din urmă compromisă, scufundată în noroiul corupției autohtone.

Și atunci de unde să începi, cum să prinzi acel capăt de fir cu care să depeni adevărata „poveste de succes” aici, la porțile Europei? Oricât de dizgrațios reflectată în mass-media, febra ce s-a declanșat în interiorul coaliției de guvernământ cu prilejul dezbaterii politicilor bugetar-fiscale pentru anul 2011 reprezintă totuși dovada faptului că organismul luptă cu infecția, vorba medicilor. Stabilirea unor reguli de impozitare clare și echitabile va spori încrederea populației, va stimula creșterea economică, va îngrădi tentația foloaselor necuvenite – cancerul care macină societatea basarabeană.

N-ai cum să faci dintr-o „Dacie” un „Mercedes”, atașându-i un motor de „Jiguli”. Îți trebuie piese și subansamble produse în Germania. Adică rigoare, onestitate, eficiență. Și poate așa Moldova nu va mai fi un ținut de tranzit pentru oamenii săi, ci chiar un loc în care să vrei să trăiești.

_______
Adevărul, 1 aprilie 2011

Marți, 29 martie, ministrul Iurie Leancă s-a întâlnit la Moscova cu omologul său Serghei Lavrov. Rusia și-a reafirmat sprijinul pentru integritatea Republicii Moldova, prin conferirea unui statut special regiunii de peste Nistru, și a subliniat nevoia de a se respecta egalitatea părților implicate în negocieri. A fost apreciată neutralitatea fixată în Constituția moldoveană, „cea care asigură o contribuție importantă la consolidarea unei structuri de securitate în Europa.”

Iată o informație ce pare calchiată după nenumăratele comunicate de presă pe tema dialogului diplomatic Moscova-Chișinău. Nimic nou, degeaba am încerca o lectură „printre rânduri”. Poziția Rusiei a rămas neclintită și, cu mici variațiuni conjuncturale, sună cam așa: dacă vrea să reintegreze Transnistria, Republica Moldova va trebui să-i ofere largi prerogative – limbă de stat proprie, buget și administrare autonomă și, mai important, posibilitatea de a influența politica externă comună.

Acestea sunt elementele de bază a ceea ce numim „pax russa” pentru Republica Moldova, un model aplicat și în alte regiuni ale spațiului post-sovietic, în care Moscova râvnește să-și refacă influența. În cazul Moldovei, acest model se impune prin șantaj economic, dar și prin violarea drepturilor omului în localitățile din stânga Nistrului de către regimul de la Tiraspol: răpirea și molestarea sătenilor din Corjova, inclusiv a reprezentanților administrației locale, condamnarea la ani grei de temniță a unor cetățeni moldoveni în baza unor false acuzații de spionaj au menirea să demonstreze faptul că Tiraspolul nu va ceda, indiferent de presiuni sau promisiuni. Și cine îl poate cuminți pe Smirnov? Firește, doar Rusia, „pacificatorul indispensabil”.

Știm ce vrea Rusia, dar ce vrea Republica Moldova? Două obiective majore: aderarea la Uniunea Europeană și reintegrarea teritoriului din stânga Nistrului – două preocupări între care se spune că există o legătură logică: Moldova nu se va alinia rigorilor de la Bruxelles până nu-și va restabili controlul asupra frontierei sale de est. Doar că această logică aparent imbatabilă în realitate sugerează amânarea integrării noastre la calendele grecești: Transnistria nu va putea fi readusă în interiorul statului moldovean fără acordul Rusiei, iar interesele Rusiei sunt diametral opuse aspirațiilor pro-occidentale ale Chișinăului.

Ce lipsește în această poveste este dinamismul, schimbarea, modificarea raportului de forțe, ideile îndrăznețe. Or, dinamismul nu e de căutat la Moscova, care va tinde mereu să conserve actualul status-quo, ci în concentrarea pe reformele interne, cerute de exigența modernizării. Un ziarist francez, prezent la forumul economic Uniunea Europeană-Moldova, se mira de incapacitatea coaliției de la putere de a-și înțelege prioritățile: „aveți o țară săracă, spunea el, o infrastructură complet degradată, sunt de făcut o grămadă de lucruri aici, de care nu te poți apuca dacă nu depășiți instabilitatea politică, alegându-vă președintele, or politicienii voștri par inconștienți, se pierd în hărțuieli interne.”

Observația interlocutorului meu este valabilă și pentru subiectul pe care îl discutăm. N-ai cum să schimbi raportul de forțe în chestiunea Transnistriei, dacă nu știi să-ți gestionezi propria ogradă. Uniunea Europeană nu are motive să sprijine pe cineva care doar vorbește despre reforme, iar în fapte se preocupă mai mult de negocierea unor avantaje politice și de bussines. Şi aşa ajungem la o constatare tristă: din 1991 încoace, am avut în Moldova doar guvernări dedicate unor agende paralele, și nicidecum interesului național.

După ’89, problema identității a reușit să eclipseze prin acuitatea ei întreaga agendă post-totalitară a Moldovei. Pentru ca, în cele din urmă, să fie ratate și recuperarea apartenenței noastre naționale, și reformele democratice. O încununare a acestui dublu eșec a fost regimul Voronin, care își făcuse un program ideologic (ce semăna mai degrabă cu o obsesie maniacală) din cultivarea urii față de români.

Odată cu apropierea de Uniunea Europeană, chestiunea identității naționale se impune ca parte a vastului domeniu al „drepturilor omului”. Abia în al 20-lea an de independență nativii din Basarabia își vor putea spune „români”. Guvernul a adoptat acum două zile această decizie, după ce Republica Moldova a pierdut mai multe procese la CEDO în favoarea unor cetățeni cărora autoritățile le-au refuzat înlocuirea etniei „moldovean” cu cea de român în documente personale. Înscrisul respectiv se va face în adeverința de naștere la solicitarea persoanelor care au împlinit 16 ani sau a părinților, în cazul minorilor. În schimb, rubrica „naționalitatea” va fi exclusă din restul actelor de stare civilă.

Legea, care va fi trecută prin Parlament, ar trebui să aibă și efect retroactiv. E nefiresc ca părinții să decidă pentru copiii lor, dar să nu poată scăpa ei înșiși de „ștampila” sovietică. În RSSM și, până mai ieri, și în Moldova independentă orice locuitor de altă etnie își putea spune fără jenă pe nume: rusul – rus, ucraineanul – ucrainean, gagăuzul – găgăuz ș.a.m.d., numai basarabenii majoritari aveau interzis apelativul „român”, ba chiar erau persecutați dacă se încumetau să-și afișeze identitatea corectă, dacă scriau cu alfabet latin.

Diversiuni de felul „dicționarului moldovenesc-românesc” (Stati) sau al „concepției poporului polietnic din RM” (Stepaniuc) au fost instrumentate pentru a justifica sclavia post-colonială a basarabenilor, pentru a eterniza confortul unei caste de privilegiați proveniți din fostul partid sovietic și din KGB. Apartenența națională nu ar mai trebui să fie obiect de speculație politică, motiv de sciziuni, reflexe xenofobe și nici sursă de batjocură pe seama celor „2% de români” din Moldova.

Sperăm ca decizia guvernului să nu trezească polemici în Alianță, declaraÈ›ii că, vezi doamne, nu e momentul, că avem alte priorități (…în SRL-ul nostru „Republica Moldova”). Nu vei construi nimic durabil cu oameni timoraÈ›i, complexaÈ›i, bâlbâiÅ£i, imaturi politic, cu o populaÈ›ie care nu-È™i cunoaÈ™te reperele, valorile, azimuturile geopolitice, ierarhiile culturale. Nu vei evolua ca stat fără a reda moldovenilor sentimentul unei identități sigure, legitimate. Suntem români È™i suntem europeni, pentru că vorbim una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene – limba română –, È™i adăugăm identității noastre naÈ›ionale o plusvaloare modernă, prin deschidere È™i solidaritate umană în clipe de mare restriÈ™te, aÈ™a cum au învățat concetățenii noÈ™tri din Occident.

Bucureștiul a făcut primul pas, oferind basarabenilor posibilitatea redobândirii cetățeniei române, pierdute ca urmare a ocupației sovietice. Era timpul ca și acasă la noi să ne recăpătăm demnitatea.

_________
Adevărul, 25 martie 2011

Moldovenii, încercaţi crunt de istorie, sunt o comunitate predispusă spre autovictimizare. Li se pare că nu există oameni mai nefericiţi ca ei. Însă lumea ține de la o vreme să le demonstreze contrariul. Cutremurul din Japonia, revoltele sângeroase din Africa de Nord, pentru a puncta doar două mari drame ai căror martori suntem, ar fi trebuit să ne facă mai sensibili. Mai ales că protestele de stradă din țările arabe ne readuc în memorie evenimente la fel de zguduitoare, petrecute în decembrie 1989 la București și în aprilie 2009 la Chișinău, când a fost vorba tot de lupta împotriva opresiunii. Din păcate, nu reuşim să fim empatici față de aspiraţia altora pentru libertate. Războiul civil din Libia și operațiunea militară occidentală autorizată de ONU în această ţară au scos în evidenţă nişte reacţii stupefiante ale politicienilor noştri.

Astfel, președintele parlamentului Marian Lupu s-a arătat deranjat în primul rând de o posibilă creștere a preţului petrolului ca urmare a intervenției militare internaţionale în Libia, și nu s-a gândit deloc la tragedia unui popor masacrat de un dictator sângeros. La rândul său, Mihai Ghimpu a declarat că el este un om al păcii, că divergențele și conflictele trebuie rezolvate amiabil. Păcat că nu l-a auzit Gaddafi, poate că ar fi plecat de bună voie de la putere, și nici operațiunea militară din Libia nu ar fi fost necesară. Premierul Filat a fost singurul care a vorbit de nevoia de a se pune capăt atrocităților din Libia. Mai de mult însă nu era nici premierul scutit de declaraţii nepotrivite. Ajunge să evocăm aprecierile sale la adresa lui Putin, de pildă, fascinaţia faţă de stilul de a „rezolva problemele” al liderului rus, cel care a îngrădit drepturile şi libertăţile cetățenești în Rusia. Admiraţia lui Filat pentru Vladimir Putin a nedumerit atunci societatea civilă. Un lider pro-occidental se cuvine să fie mult mai circumspect în alegerea modelelor sale.

Reacţiile inadecvate ale politicienilor moldoveni au developat, o dată în plus, lipsa de anvergură a acestora. Ei par absorbiţi doar de intrigile din propria curte şi nu înregistrează evoluţiile de pe agenda internaţională, cele care pot atinge şi interesele Moldovei într-o epocă a globalizării. Iar dacă o fac, la insistenţele presei, improvizează stângaci şi adesea ridicol. Aceeaşi suficienţă, trebuie să constatăm, este proprie întregii societăţi moldoveneşti.

Sigur că preţul petrolului este important pentru Moldova, însă tocmai aceasta e datoria unor politicieni care şi-au dorit puterea: să caute soluţii pentru ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor, să promoveze reforme, să atragă investiţii, să stimuleze dezvoltarea. Când se arată insensibili faţă de o dramă umanitară şi judecă totul prin prisma utilităţii economice imediate sau a „liniştii” pe care şi-o doresc, politicienii moldoveni nu ar trebui să uite că dacă Occidentul s-ar fi arătat la fel de nepăsător şi „pragmatic” faţă de Moldova, am fi trăit şi azi, probabil, în condiţiile unui regim autoritar, similar celui din Belarus. Nimeni nu-i cere Chișinăului să trimită o divizie de tancuri în Libia, dar să manifeste puțină compasiune pentru soarta unor oameni aflaţi sub o dictatură feroce e gestul de omenie pe care şi-l poate permite oricine.

Politicianul basarabean, fireşte, e obligat să ţină cont de posibilităţile modeste ale ţării sale. Dar asta nu înseamnă să cultivăm o mentalitate de asistaţi chiar şi la nivelul cel mai de sus al politicii noastre. Dacă fluctuaţiile geopolitice sunt complicate, soluţia cea mai corectă e să mizăm pe o atitudine morală. Cu ea nu vom da greş niciodată.

Alexandru Tănase, ministrul Justiției, a răspuns zilele acestea pe blogul domniei sale unor critici pe care le-am formulat pentru un cunoscut post de radio (http://www.europalibera.org/content/article/2332994.html). Mă contrariase o afirmație a sa, făcută la o televiziune: „momentul adevărului despre 7 aprilie nu va veni niciodată”, mă uimise justificarea acelei idei.

ÃŽn replica pe care mi-o dă (http://www.tanase.md/2011/03/13/7-aprilie-2009-intre-adevarul-absolut-si-manipulare-grosolana/), ministrul acuză „ticăloÈ™iile de presă”, manipularea citatelor È™i interpretările răuvoitoare ale intervenÈ›iei sale de pe Prime TV, dar nu poate susÈ›ine că nu ar fi rostit fraza respectivă. Dl Tănase vorbeÈ™te de asemenea despre lipsa unui consens în societatea moldoveană în jurul evenimentelor din 7 aprilie È™i precizează atribuÈ›iile, fatalmente limitate, ale ministerului pe care-l girează: acesta nu-i are în subordine pe procurori È™i nu emite sentinÈ›e judecătoreÈ™ti, ci promovează politici în domeniul justiÈ›iei… Nu contest nimic din toate acestea È™i apreciez eforturile reformiste ale ministrului Alexandru Tănase, doar că substanÈ›a comentariului meu viza alte lucruri, de aceea mi se pare important să revin la subiect.

Dl Tănase a făcut, după părerea mea, o gravă eroare politică atunci când a afirmat că adevărul despre 7 aprilie nu va fi stabilit niciodată. Chiar dacă știi că, momentan, obstacole insurmontabile se interpun, că instabilitatea politică te obligă să umbli cu mănuși de catifea, nu spui asemenea vorbe care lovesc deopotrivă în imaginea ta ca ministru, dar și în credibilitatea întregii guvernări: pedepsirea celor care au orchestrat violențele din aprilie 2009 a fost marea promisiune a noii puteri. Eu nu invoc un nu știu ce „adevăr absolut”, de care se prevalează niște cetățeni angajați, de pildă, într-o dispută identitară, mă refer la fapte, la vinovății concrete, la indivizi în civil, care au vandalizat cele două sedii de stat, vorbind de zor la stații de emisie/recepție. Mă gândesc la cei care l-au ucis pe Valeriu Boboc, la teroarea din comisariatele de poliție și din penitenciare. Acele bestii în uniformă au nume de familie, coduri numerice personale, nu sunt niște fire de iarbă topite într-o pajiște fără stăpân. Dacă ar fi existat voință politică, cercetarea martorilor și analiza imensului material video acumulat ar fi permis autorităților să finalizeze urmărirea penală, iar judecătorilor să pronunțe niște sentințe.

Decât să facă teoria adevărurilor multiple (oricât de seducătoare intelectual), ar fi fost mai bine dacă ministrul Alexandru Tănase recunoștea dificultățile obiective și, mai ales, pe cele subiective de care se izbește dosarul 7 aprilie. Mi-ar fi plăcut să fi lansat un apel către cetățeni și mass-media să exercite presiuni asupra colegilor săi din Alianță – mai încurcați în calcule egoiste și-n complicități inavuabile.

E un privilegiu să ai un interlocutor de calitatea dlui Alexandru Tănase – în regimul Voronin responsabilii din guvern erau niște marionete fără chip și glas. Dar ar fi păcat, domnule ministru, dacă subiectul dureros pe care îl dezbatem s-ar rezuma la o simplă conversație, la un schimb de amabilități. S-ar putea ca după următoarele alegeri să nu mai avem acest prilej: nici Dumneavoastră, ca exponent al unei puteri declarat pro-europene, nici noi, jurnaliștii din presa independentă.

_________

Adevărul, 18 martie 2011