O săptămână la Roma
Aug 29th, 2010 by vasgar
- Ce v-a plăcut mai mult la Roma? am fost întrebat de o basarabeancă stabilită în capitala Italiei, pe care am întâlnit-o la serata literară de la Accademia di Romania. – Trei locuri care v-au impresionat mai mult? a mai adăugat, observând ezitarea mea ÅŸi gândindu-se că mă ajută dacă reduce – doar la trei! – lista „frumuseÅ£ilor romaneâ€.
Am răspuns cu un clasament mai amplu decât mi s-a cerut, iar trecerea timpului (se întâmpla în primele zile ale lui aprilie) nu m-a făcut să-mi revizuiesc opţiunile. Completez – doar puţin – comentariul pe care l-am făcut atunci.
1. Colosseumul (Colosseo) – privit de sus, de la locul cel mai înalt accesibil pentru turiÅŸti, e ca un „crater†în care am citit istoria „oraÅŸului eternâ€, mai mult ca atât, am „plonjat†în istorie, am pipăit-o… La Colosseum m-am încărcat cu un sentiment al „vechimii autentice†şi o anume, stranie, responsabilitate (strict individuală, bănuiesc), care nu m-au părăsit niciodată cât m-am aflat la Roma, făcându-mă să mă simt mai mult decât un simplu turist. La Colosseum istoria devine credibilă. O realitate. Nu mai e doar o frumoasă poveste de manual sau o adnotare dintr-un prospect turistic.
2. Via dei Fori Imperiali – cea mai fascinantă stradă pe care am văzut-o în viaÅ£a mea. Nu îţi vine să crezi că aÅŸa ceva e posibil, că te afli acolo… Am parcurs-o de câteva ori, în ambele sensuri, dinspre Colosseum spre PiaÅ£a VeneÅ£ia ÅŸi invers. Un muzeu în aer liber: Foro Romano, pe stânga; Foro Traiano, pe dreapta cu statuile împăraÅ£ilor. Un palimpsest al timpului, epoci stratificate. Sper că impresia pe care am avut-o în acele zile însorite de aprilie să mi se confirme ÅŸi în alte anotimpuri.
3. Piaţa Navona (Piazza Navona) – o piaţă mai mare decât am perceput-o din albume şi fotografii. Statui, fântâni, cafenele pe margine (cea mai bună cafea pe care am băut-o la Roma), pictori ambulanţi, muzici, lumini… E romantic, e frumos să te prindă seara în Piaţa Navona. Am ratat de două ori ultima cursă a autobuzului spre hotel, dar nu-mi pare rău.
4. Muzeul Vaticanului – pentru Capela Sixtină a lui Michelangelo străbaţi un lung labirint, format din culoare, trepte, răsuciri neaşteptate, te mişti, ameţit, ghidat de inscripţii-săgeată şi, din când în când, de gestul unui funcţionar sobru şi conştiincios, cu staţia emisie-recepţie în mână. Fac o primă escală în Sălile lui Rafael. Şcoala de la Atena înghesuită într-o încăpere destul de mică pentru a putea fi asimilată în deplina-i splendoare. Spaţiul îngust e însă compensat de „adâncimea†tabloului lui Rafael, absolut remarcabilă, şi completat, dincoace, în lumea noastră, de oamenii care-l privesc. Ei par să fie „continuarea†tabloului, par să alcătuiască o diagramă, o materializare tridimensională a personajelor redate de pictor, flancându-i, alături de învăţăceii filozofilor şi de alţi cinstiţi cetăţeni ai Atenei, pe Platon şi Aristotel – figurile centrale ale compoziţiei –, care se apropie de noi, prinşi într-o discuţie peripatetică…
Capela Sixtină – alte senzaÅ£ii copleÅŸitoare. Tavanul, neobiÅŸnuit de înalt. ÃŽncerci să cuprinzi cât mai mult cu privirea, dai capul pe spate, până simÅ£i o durere acută în ceafă. Degetul Creatorului întins spre braÅ£ul lui Adam, primul om, în fragmentul central al bolÅ£ii. Pe peretele din faţă – Judecata de Apoi, dominând autoritar întreaga sală. După vreo 10 minute de contemplare mută ÅŸi… extatică, începe să te fure ÅŸi „spectacolul†oferit de consumatorii de artă, dislocând pe nesimÅ£ite primul ÅŸoc al întâlnirii cu minunea renascentistă a lui Michelangelo, nemediată de cărÅ£i, ilustraÅ£ii, filme, reproduceri mai mult sau mai puÅ£in fidele. Lângă mine, pe „prispa†de lângă perete, unde-am reuÅŸit cu greu să-mi găsesc un loc, erau două doamne în vârstă, cred că englezoaice, ÅŸi un copil de vreo 13 ani care filma pe furiÅŸ, de sub braÅ£ele lor, tavanul ÅŸi pereÅ£ii Capelei. Nimic nu le trăda infracÅ£iunea, aveau o atitudine calmă ÅŸi expertă, iar când ne-am intersectat privirile mi-au zâmbit larg ÅŸi prietenos. Din când în când îi îngânau pe poliÅ£iÅŸti ÅŸi supraveghetori: „No foto! No camera!â€, avertizându-l pe băiat să fi e mai prudent…
5. PiaÅ£a Sfântul Petru (Piazza San Pietro) – mare, impresionantă, dar totuÅŸi mai umană, mai intimă decât am văzut-o la televizor. Impresia de „măsură accesibilă†era dată ÅŸi de sutele de rânduri de scaune instalate în centrul PieÅ£ei – pregătiri pentru slujba de PaÅŸte. Am stat vreo oră în rând pentru a intra în Biserica Sfântului Petru. ÃŽn faţă aveam niÅŸte tineri spanioli, care discutau zgomotos (temperament latin), râdeau, au ÅŸi mâncat în câteva reprize, în spate – niÅŸte americani care citeau absorbiÅ£i din ghidul „Rome and The Vaticanâ€, abstraÅŸi, ÅŸuÅŸotindu-se, parcă intraÅ£i în transă, pregătiÅ£i să „cunoască revelaÅ£iaâ€â€¦ Aproape de „filtrele†poliÅ£iei, prin care se strecurau obligatoriu turiÅŸtii înainte să pătrundă în perimetrul bazilicii, am remarcat niÅŸte pubele. Le-am înÅ£eles utilitatea abia intrând în zona păzită de carabinieri. Erau umplute cu diverse obiecte ascuÅ£ite, interzise în bazilică. Din când în când, câte un ins nervos se detaÅŸa de coloana generală, întors de gardieni, ÅŸi arunca supărat un ditamai cuÅ£it (cu incrustaÅ£ii!!) în coÅŸul cu trofee al poliÅ£iei. Doamnele, mai puÅ£in războinice, renunÅ£au la foarfecele pentru unghii…
6. Panteonul (Pantheon) – pentru spărtura rotundă din tavan, cu ieşirea spre infinit. Întreaga cupolă, geometrizată, suprapusă pe circumferinţa pereţilor şi coloanelor, mi s-a părut o reverenţă adusă înţelepciunii antice în inima catolicismului. Şi un omagiu lui Rafael, a cărui criptă o găzduieşte.
7. Fântâna Trevi (Fontana di Trevi) – pentru că a fost primul loc mai faimos pe care l-am văzut la Roma, după ce am coborât – PiaÅ£a San Silvestro – din autobuzul care m-a adus de la hotel. Åži fiindcă îţi apare, venind spre ea din mai multe direcÅ£ii, la fel de surprinzător – nu glumesc – ca ÅŸi Anitei Ekberg din La Dolce Vita. Apa verzuie ÅŸi limpede din bazinul de bazalt clipoceÅŸte sub razele soarelui, orbitor în acea zi, dar nu pentru multă vreme, pentru că locul e destul de înghesuit ÅŸi plin de turiÅŸti. Clădirile împrejmuitoare îşi dispută dominaÅ£ia asupra faimosului havuz, lungindu-ÅŸi nemilos umbrele peste faÅ£ada albă, împodobită cu statui… Am aÅŸteptat răbdător momentul când s-a eliberat ÅŸi m-am aÅŸezat pe locul în care Mastroiani o privea fascinat pe blonda suedeză…
Am aruncat un euro în apă, să mai revin…
***
Christian – băieÅ£elul de cinci aniÅŸori al lui Tania ÅŸi Vitalie, rudele colegului meu ÅŸi gazdele noastre generoase de la AsociaÅ£ia „Dacia†– mi-a oferit, cu exuberanÅ£a lui cuceritoare, revelaÅ£ia „dedublărilor†dramatice ÅŸi… amuzante (depinde cum le priveÅŸti) ale exilului. Christian s-a născut la Roma, unde se simte ca peÅŸtele în apă ÅŸi vorbeÅŸte în italiană cu surorile lui mai mari, Marcela ÅŸi Lucia, care au apucat să înveÅ£e la ÅŸcoală ÅŸi în Basarabia. Christi mai rosteÅŸte câte un cuvânt sau vreo frază în română, înÅ£elege limba maternă, dar preferă să vorbească în italiană. Spre nemulÅ£umirea, oarecum resemnată, a părinÅ£ilor, care ar vrea ca fiul lor, moÅŸtenitorul, să vorbească ÅŸi limba bunicilor. Åži Christian le exploatează slăbiciunea, deprinzând o formulă de „şantaj lingvisticâ€. Se întâmplă că întreabă sau cere ceva – o îngheÅ£ată, o jucărie, orice -, vrea să fie auzit dar, în forfota micului apartament italian, nu întotdeauna i se acordă atenÅ£ie. Åži atunci Christian strigă româneÅŸte. ÃŽn casă coboară liniÅŸtea ÅŸi toată lumea se uită – mirată – la copil. Care trece imediat la italiană. Un „cetăţean al Romeiâ€, liber ÅŸi inocent, răzbunând, în felul său, frustrările istorice ale neamului.
