Vasile Gârneţ

(…) “ÃŽntr-o zi de iarnă, cum mă întorceam acasă, mama, văzând că mi-e frig, mă îndemnă să beau, cum nu făceam de obicei, puÅ£in ceai. Mai întâi am refuzat, dar, nu ÅŸtiu de ce, m-am răzgândit. Ea trimise să mi se cumpere una dintre acele prăjituri mici ÅŸi durdulii, numite „Petites Madeleines”, care par a fi fost turnate în valva striată a unei scoici. Åži curând, maÅŸinal, împovărat de ziua posacă ÅŸi de perspectiva unui mâine trist, am dus la gură o linguriţă din ceaiul în care lăsasem să se înmoaie o bucăţică de prăjitură. Dar chiar în clipa când înghiÅ£itura de ceai, amestecată cu fărâmituri din prăjitură, îmi atinse cerul gurii, tresării, atent la lucrul neobiÅŸnuit ce se petrecea în mine. O plăcere nespusă mă năpădise, izolată, fără noÅ£iunea cauzei sale. Datorită ei, vicisitudinile vieÅ£ii îmi deveniseră indiferente, dezastrele ei, inofensive, scurtimea-i, iluzorie, ca atunci când iubeÅŸti; eram umplut cu o esenţă preÅ£ioasă: sau mai curând această esenţă nu era în mine, ea eram eu. Nu mă mai simÅ£eam mediocru, supus capriciilor întâmplării, muritor.”

(Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut – Swann, traducere de Irina Mavrodin)