Vasile Gârneţ

Ne-a părăsit Petre Stoica – un poet excepţional, drag inimii mele. L-am întâlnit întâia oară în noiembrie 1990 la Chişinău, unde sosise pentru câteva zile, invitat de Uniunea Scriitorilor. L-am însoţit prin oraş, la radio, unde a vorbit emoţionat despre „Capitala sufletului meu, Chişinău…” (pe atunci se putea, ne regăseam ca fraţi…) şi a citit poeme dintr-un volum publicat în anul revoluţiei – „Tango şi alte dansuri”, dar şi câteva poeme din „Piaţa Tien An Men II”. Am discutat mult, ştia să povestească… Mi-a dăruit cu autograf câteva din cărţile sale şi o colecţie din suplimentul cultural al „Dreptăţii”…
Pe urmă ne-am întâlnit de mai multe ori la Bucureşti – la Uniunea Scriitorilor, la Târguri de carte… M-a invitat la el la Jimbolia, unde se stabilise de ani buni, dar n-am mai ajuns…

Îi răsfoiesc cărţile. Ultima însemnare din cartea-jurnal „Viaţa mea la ţară”: „Bagajele stau pe prispă. Plec în inimă cu un gând de Montherlant descoperit aseară cu puţin înainte de culcare: „Singura soluţie: să creezi opere frumoase. După aceea, fie ce o fi.”
Iată două poeme din multa şi frumoasa poezie a lui Petre Stoica.

Îmbrăţişează poemul

lasă poemul să vină spre tine
pe nesimţite ca paşii pisicii îndreptată
în direcţia pasărei oprită în iarbă

ajuns la poarta inimii tale
îmbrăţişează poemul ferm
ca zborul pasărei care s-a înălţat
simţind apropierea felinei perfide

hrăneşte-l cu febra insomniei tale
întăreşte-l cu mânia cu bucuriile tale
şi lasă-l să plece aşa cum a venit
pe nesimţite tiptil

poate va nimeri o uşă deschişă
poate va fi mireasmă pe o viaţă secetoasă

 

 După despărţire

După despărţire
rămâne o tristeţe de sabie ruginită
sarea din pâine se întunecă
lumina din floare putrezeÅŸte
şi rămâne un spaţiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu şi mereu

rămane o tristete de sabie ruginită