Vasile Gârneţ

nu-mi puneam întrebări fundamentale
în dimineaţa aceea de sâmbătă
aşa mergeam pe stradă, recitând din Gellu Naum:
„se pare că la capătul tăcerii trece o neorânduială
stârnită de pustiul lumii…”
repetam acest vers din poetul cu care băusem – prin ’93,
în secolul trecut – un ceai în casa lui din Vasile Lascăr
(era şi doamna Lyggia, care mă privea cu multă blândeţe,
Å£inea în braÅ£e o pisică roÅŸcată – atmosferă plăcută, familială,
doar că eu am început să tremur când Gellu a răsfoit
cartea mea de poeme despre un personaj în grădina uitată…)

acum era devreme ÅŸi liniÅŸte
purtam pe umăr un înger nehrănit
refuzam să discut cu el
problemele pe care le am eu cu mine
la ce mi-ar folosi? mă întrebam supărat
în ultimul timp mă îndoiesc tot mai mult
că există Dumnezeu
şi asta înseamnă că suferinţa mea
nu are niciun rost…

şi când ajunsesem să-mi pară rău
că nu murisem încă ieri
să nu mai văd şi să simt atât
îmi iese în cale din curtea casei de pe
strada 31 August politicianul emblematic al zilelor noastre
mergea la vânătoare
purta în husă o armă – probabil scumpă,
cât câştig eu într-un an –
era îmbrăcat frumos, cumva elegant-sportiv
părea bine odihnit, interiorizat, abstras
- evident că nu m-a observat -
se gândea probabil cu satisfacţie
că a aranjat cum nu se poate mai bine
treburile politice în Basarabia pentru
următoarele decenii,
iar noi ar trebui să-i fim recunoscători
poate chiar să-i înălţăm o statuie…

îngerul mă părăsise
se făcuse cald, aerul devenise pâslos
- un chin pentru cei cu probleme de respiraţie, mă gândeam  -
eram singur pe strada care semnifica eliberarea noastră
pe ziduri, între reclame, cineva scrisese cu graffiti:
„jos comunismul!” ÅŸi „creÅŸtinul din portbagaj…”
erau mai multe însemnări, unele de nereprodus,
dar asta am reţinut eu înainte să intru în Casa Scriitorilor
unde era un miros de cenuşă şi oboseală
ÅŸi o liniÅŸte a nimicului