Vasile Gârneţ

Ziua de 9 noiembrie 1989 a marcat profund istoria Europei de Est. Cu 25 de ani în urmă a căzut Zidul Berlinului, s-a produs marea spărtură în armătura Cortinei de Fier. Despre demolarea Zidului Berlinului și tot ce a premers această acțiune am aflat mai ales la Radio Europa Liberă, al cărui ascultător fidel eram de mai mulți ani. Ce auzeam la radio confruntam a doua zi cu zgârcitele secvențe de la televiziunea sovietică, unde se relata despre o criză umanitară provocată de conducătorii dogmatici ai RDG-ului în frunte cu Honecker, acuzați că au întărâtat poporul să se refugieze în Germania Occidentală prin Ungaria, care își deschisese frontierele în fața nesfârșitelor șiruri de fugari din Germania de Est.

Un an mai târziu, Germania se reunifica grație voinței și înțelepciunii liderilor săi de atunci și, ulterior, reușea să aplaneze decalajele economice uriașe dintre landurile vestice și cele estice, să calmeze tensiunile apărute între cele două entități care au trăit separat vreme de 45 de ani – a se vedea între alte numeroase scrieri pe această temă și mărturiile lui Günter Grass din volumul Între Germania și Germania – un jurnal al anilor frenetici și tulburi ai reunificării. Un sfert de veac încununat simbolic, la 2014, de conducătorii de azi ai Germaniei: președintele federal Joachim Gauck (cel care a condus mulți ani un institut de cercetare a arhivelor Stasi – poliția politică a RDG-ului) și cancelarul Angela Merkel, ambii proveniți din Estul defavorizat și scăpat de comunism.

ÃŽn 1995 am stat o lună È™i jumătate în Germania cu o bursă oferită de Literarisches Colloquium Berlin, împreună cu Spiridon Vangheli. Și plimbându-ne într-o duminică, în preajma Reichstagului am dat de vânzători ce comercializau relicvele Războiului Rece: chipiuri militare, centuri, ordine, medalii, insigne ale „învingătorilor”, gamele… Acolo am cumpărat È™i un fragment din zidul Berlinului, ambalat frumos, care mai păstra pe el un rest de graffiti protestatar, pictat dinspre partea de Vest a Berlinului, acolo unde creaÈ›ia populară înflorea nestingherită, fără să riÈ™te un glonÈ› în ceafă, cum ar fi pățit-o un artist din RDG. Cel puÈ›in, aÈ™a m-a asigurat vânzătorul.

Cred că am dat câteva mărci pe suvenirul acela, iar confratele meu – mai pragmatic și mai realist de felul lui – m-a întrebat mirat-descurajator: „Dar la ce-ți trebuie piatra asta?” „Va fi o relicvă istorică, prețul ei va crește în timp!”, i-am răspuns eu zâmbind, fără să bănuiesc că predicția mea avea să se împlinească.

Așa că, în caz de criză financiară majoră, am oricând șansa să fac o licitație profitabilă cu un fragment de cărămidă din zidul Berlinului.

***

În Basarabia anului 1989 un eveniment important a avut loc pe 10 noiembrie, în fața Ministerului de Interne de la Chișinău, a doua zi după căderea Zidului berlinez (așadar, într-o simultaneitate frapantă, cum se întâmplau peste tot lucrurile în blocul sovietic în acele săptămâni de euforie anticomunistă). Nu cunosc datele preliminare ale protestului, am citit ulterior comentarii, mai ales după ce s-au mai deschis arhivele, dar pot să relatez o experiență personală. Ieșisem în acea seară de la serviciu, pe la 18.00, împreună cu un grup de colegi de la editură (Valentina Buzilă, Vitalie Ciobanu, Maria Untilă, Ion Severin), și ne-am dus, ca toată lumea, atrași de evenimentele ce se derulau în centru. Mai întâi am dat peste resturile fumegânde ale unei baricade în dreptul Teatrului Național (pe atunci „Pușkin”), mai târziu am văzut chiar cum a fost incendiată o mașină. Am trecut pe str. Lenin (azi Ștefan cel Mare) vizavi de minister și am stat vreo câteva ore tot scandând și înaintând spre clădirea cenușie, lugubră, în care manifestanții aruncau cu pietre. În fața noastră vedeam un grup de milițieni cu scuturi, care se retrăgeau sub presiunea protestatarilor, apoi rolurile se schimbau – avansau milițienii, iar manifestanții se repliau (ai zice: o prefigurare a lui 7 aprilie 2009, avându-l la panoul de comandă, în mod curios, pe același tovarăș Voronin)…

Contemplând întreaga scenă, am avut senzația unei organizări a protestului, lucrurile nu se derulau chiar haotic. Cineva spunea că un șofer dintr-un sat din preajma Chișinăului s-ar fi înfipt cu un camion în coloana de milițieni. Se vorbea despre tot felul de gesturi eroice… Apoi miliția a început să tragă cu gloanțe oarbe din geamurile Ministerului, lumea s-a dispersat puțin, dar când a văzut că totul e doar artificiu și pocnete, întărâtată, a reluat ofensiva. Am avut câteva reprize de goană, pe stradă, pentru că s-a aruncat în mulțime cu grenade lacrimogene de tip „Ceriomuha”. I-am văzut tot atunci pe Leonida Lari, Anton Grăjdieru și Valeriu Matei cum li se făcea culoar să treacă spre clădirea MAI, unde să poarte tratative cu Voronin, să oprească ceea ce părea că va deveni o adevărată baie de sânge (aveam în minte masacrul din aprilie al aceluiași an de la Tbilisi, unde sovieticii omorâseră câteva zeci de protestatari georgieni).

Azi e ușor să vorbești retrospectiv, mai arunci o privire și în notele de jurnal pe care le-ai scris în siajul evenimentelor, dar atunci trăiai cu necunoscutul în față, te temeai de ce putea fi mai rău… Am fost solidar și i-am admirat pe cei arestați, majoritatea tineri, în acele zile, închiși la poliție și supuși anchetelor. Merseseră de bună voie acolo pentru a cere eliberarea colegilor lor, arestați în ajun.

Am simÈ›it din plin „aroma” emanată de grenadele sovietice. La îndemnul Valentinei Buzilă, ne-am scos batistele È™i ne-am legat la gură ca să putem respira. Făcea toată lumea la fel, uzând diverse soluÈ›ii: batiste, broboade, eÈ™arfe, fulare… Arătam ca niÈ™te insurgenÈ›i pe străzile Londrei, douăzeci de ani mai târziu… ÃŽn locul unde ne aflam situaÈ›ia era mai puÈ›in dramatică, bătălia cu scutierii se dădea pe treptele Ministerului de Interne. După vreo două ore, când din cauza perdelei de fum înecăcios care te făcea să lăcrimezi întruna nu mai puteai distinge nimic, am „lăsat” asaltul MAI în mâinile profesioniÈ™tilor È™i m-am retras spre strada PuÈ™kin, să prind troleibuzul spre căminul editurii unde locuiam.

***

Am sărbătorit 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, dar asistăm la ridicarea unui nou zid – al războiului și al crimei – în estul Ucrainei. Putin și camarila sa cleptocratică au reușit performanța să învrăjbească pentru multe decenii de-aici încolo popoarele ucrainean și cel rus. Iată ce se întâmplă când demontarea totalitarismului nu este dusă până la capăt: reziduurile comuniste și imperialiste renasc, iau forme monstruoase. De aceea e important (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-zidurile-de-ieri-si-de-azi-9-si-10-noiembrie-acum-25-de-ani/