Vasile Gârneţ

Îmi spun că mâine nu mai intru pe facebook. Sau că voi intra spre seară, după câteva ore de muncă la masa de scris. Dar nu reuşesc să-mi ţin promisiunea. Când îmi beau cafeaua, intru să-mi verific e-mail-ul. Două-trei link-uri mă anunţă că am un mesaj privat pe facebook şi câteva semnalări/comentarii la postările mele. Intru să văd şi… aşa îmi compromit programul zilei…
Cezar Paul-Bădescu (în desfăşurătorul din colÅ£ul din dreapta îmi apar „stările” prietenii scriitori) pune un link spre un interviu cu o scriitoare vietnameză, stabilită (de fapt fugită cu o barcă) în Canada. Limba vietnameza, spune scriitoarea, nu are un vocabular care să exprime sentimentele intime ÅŸi relaÅ£iile sexuale. Când spui „el s-a apropiat de ea” – înseamnă că între cei doi a avut loc o acuplare. Fiica nu poate să-i spună mamei că o iubeÅŸte ÅŸi că i-a fost dor de ea, poate doar să-i mărturisească prin semne afecÅ£iunea, sau prin gesturi elaborate de secole… Autoarea afirmă lucruri care te contrariază, dar te cucereÅŸte prin umor, prin detaÅŸarea cu care descrie aceste ciudăţenii din Indochina ÅŸi prin vigoarea destăinuirilor…
Teo Bobe s-a antrenat într-un schimb de replici cu cei care îi reproÅŸează lui Mircea Cărtărescu abandonarea rubricii sale de publicistică din “Evenimentul zilei”. Scrie autorul Contorsionistei: „ …acum câtva timp vedeam oameni care ziceau că Mircea Cărtărescu n-ar avea voie să facă gazetărie. Azi am văzut deja al treilea text în care i se spune ca n-ar avea dreptul sa renunÅ£e la ea. Până la urmă, îi daÅ£i voie să-ÅŸi aparÅ£ină sau nu?”. Åži o replică iritată: „Să-È™i aparÈ›ină, dar să nu se mai vaiete ca o mimoză!”. Ironicul Teo Bobe îi dă cu flit ÅŸi discuÅ£ia se îneacă…
Nu e prima dată când Mircea Cărtărescu se desparte de cititorii editorialelor sale. Şi mereu s-a lăsat cu răstălmăciri şi comentarii pasionale. Sigur că scriitorul nu e responsabil de reacţiile pe care le poate provoca decizia sa de a abandona pe un timp colaborarea la ziar, dar am citit un text-implorare, pe un ton extaziat-sentimental, semnat de o persoană care se declară  admiratoare fidelă a lui Mircea Cărtărescu. Îl ruga să nu se îndepărteze prea mult, să nu ne abandoneze: „Nu ne lăsaţi în beznă, că drumul e anevoios, înşelător, vopsit artificial în culori false, placebo pentru cataractă, e greu să te mai prinzi de balustradă când n-o mai vezi, domnule Cărtărescu… Şi totuşi, nu e totul pierdut, vă rog cu cerul şi cu pământul, staţi pe insulă şi nu vă îndepărtaţi de noi. Şi-n definitiv, pe noi ăştia câţi mai suntem, cui ne lăsaţi???” OMG!
Dan Alexe, pe care îl ascult cu plăcere la Europa Liberă (cred că este unul dintre cei mai valoroşi colaboratori ai postului), urmăreşte cu o vigilenţă critică nedezminţită toate postările pe blog sau facebook ale lui Stelian Tănase (cu care eu nu sunt „prieten”, deocamdată). Scriitorul bucureştean, declarat anti-Băsescu, încasează cu regularitate ironiile caustice ale jurnalistului de la Bruxelles. Lumea românească a facebook-ului, de vreo şapte luni încoace, de când cu epopeea celei de-a doua suspendări a preşedintelui, s-a împărţit în USL-işti şi pro-băsescieni. Am înregistrat live multe despărţiri violente, unfriend-uri, plecări de pe facebook ale unor persoane scârbite de cearta şi starea de beligeranţă acută din societate care s-a mutat şi în spaţiul virtual (unul dintre „evadaţi” este Florin Iaru), aici unde ai, s-ar părea, toată libertatea să-ţi alegi prietenii cu care discuţi. Dar şi unde poţi să fii implicat, fără voia ta, în conflicte degradante, cu indivizi ce au pierdut de mult, pe drum, subiectul postării tale şi se dedau cu voluptate unor murdare atacuri la persoană, chiar pe wall-ul tău. Încerci să moderezi, închizi discuţia sau îi blochezi pe cei recalcitranţi…
Noroc cu „luminosul” Mircea V. Ciobanu, confratele meu de la Chişinău, care este întotdeauna tonic şi generos cu recomandările sale muzicale, foarte inspirate. Are o ţinută de pedagog pus pe propagarea frumosului, o îndărătnicie de iluminist infatigabil. Îmi place să-l completez şi mă bucur că împărtăşim, uneori, aceleaşi opinii: Kleiber e cel mai mare dirijor, Saint-Sans a fost un compozitor genial, dar a scris puţin, Horowitz e cel mai mare improvizator la pian, Barenboim e riguros, pedant şi întotdeauna foarte sigur, iar Beethoven e şi …enervant: Appasionata lui nu era deloc armonioasă, aşa cum o califica, printr-o disidenţă involuntară şi camuflată, Aureliu Busuioc, într-o poezie a sa despre Lenin, pe când de fapt conducătorul revoluţiei bolşevice turba când asculta opusul beethovenian.
Aceste „întâlniri estetice”, schimburile de opinii ce pot atinge tonul unui simpozion, contrazic superficialitatea cu care în general este gratulat facebook-ul. Când mă întâlnesc pe stradă cu unii dintre interlocutorii mei interesaţi de aceleaşi teme „culturale”, nu se întâmplă mai deloc să ne lansăm în discuţiile miezoase pe care le purtăm, uneori, pe facebook (poate dintr-o jenă a privirii, dintr-un consemn tacit de a păstra netulburat spaţiul comunicări „adevărate” din faţa monitorului: ştim amândoi că ritualul complex al gândirii şi scrierii trebuie protejat de improvizaţia oralităţii.) Aşadar, frivol-frivol, facebook-ul are, iată, şi momentele lui „elitiste”.
Şi mai sunt şi fotografiile pe facebook. Cred că e cea mai instant-cuceritoare „pagină” a lui. Mi-am făcut o întreagă colecţie de poze ale scriitorilor plasate pe facebook… Ruxandra Cesereanu, într-o grădină verde în Anglia. Mult timp i-am spus că e un personaj larsvontrierian. De când am văzut-o în ţinutul rodiilor din Armenia, fascinată de lumea lui Paradjanov, nu mai ştiu ce asociere să fac. Mai caut…
Facebook-ul e excelent ca mediu pentru a-ţi disemina ideile şi textele. Un apel lansat pe facebook, într-o situaţie de criză, reuşeşte să mobilizeze o mulţime de manifestanţi într-o piaţă publică. S-a întâmplat în aprilie 2009 la Chişinău, atunci când ziguratul comunist a fost fisurat. Şi mai recent, la o scară mai mică, tot facebook-ul a provocat reacţia solidară a societăţii civile basarabene într-o situaţie… cu iz de tămâie: primarul Dorin Chirtoacă, un român patetic şi sumar instruit, a vrut să construiască o catedrală „Sfânta Sofia” la Chişinău, după o vizită „revelatoare” la Istanbul. Şantierul ar fi distrus un parc verde din centrul oraşului. „Proiectul” edilului a fost dejucat de indignarea facebook-iştilor…
Şi totuşi: dincolo de atracţiile sale, facebook-ul mi se pare un fals mijloc de comunicare. Nu e comunicare, e „socializare”, un salon digital în care intri pentru a face piruete de efect, nu a cutremura conştiinţe. Eşti „aici”, eşti peste tot şi cu oricine, dar rămâi singur. S-a şi spus pe bună dreptate: „singurătatea vine pe facebook”. Şi mai este şi foarte cronofag. Aşa că, după ore în şir de slalom printre linkuri şi postări, mă trezesc cu clepsidra spartă. Şi atunci îmi spun din nou: mâine intru numai după-amiază. Iar de luni renunţ definitiv.

1 ianuarie 2013

Text scris pentru revista “Steaua”, Cluj.

Şi un bonus muzical, o înregistrare rară şi preţioasă: