Vasile Gârneţ

N-am ajuns în acest an la Cannes, acolo unde aş fi putut vedea ultimele isprăvi cinematografice ale fraţilor Dardenne, Woody Allen sau Clint Eastwood, dar am găsit timp pentru Cronograf-ul de la Chişinău, Festivalul Internaţional de Film Documentar, ajuns la cea de-a VII-a ediţie. Din programul încărcat (adică cronofag) al celor 5 zile de Festival (15 -19 mai) am văzut puţin, dar suficient pentru a înţelege că evenimentul nu trebuie să lipsească din agenda mea în anii viitori.

„Război pe calea undelor”

Filmul lui Alexandru Solomon, Cold Waves / Război pe calea undelor, un documentar de lungmetraj, cu un palmares internaţional impresionant, mi s-a părut cea mai bună alegere pentru deschiderea Festivalului. O istorie despre ce a însemnat în comunism postul de Radio Europa Liberă pentru români şi, nu e deloc exagerat, pentru basarabeni, cei care şi astăzi au nevoie de acest post de radio pentru a se informa. Într-o lume a crimei şi a terorii, milioane de oameni ascultau, pe ascuns, Radio Europa Liberă, păstrând idealul libertăţii şi al adevărului.
Vocile de la radio, ascultate cu evlavie ÅŸi admirate, apar cu chipul lor în filmul lui Alexandru Solomon: Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură-Bernard, Nestor Ratesh, Åžerban Orescu, povestind amintiri, întâmplări, reflectând. Tulburătoare sunt secvenÅ£ele cu Monica Lovinescu, imobilizată la pat ÅŸi mărturia acesteia: „N-aveam nicio putere în afară de microfon. – Mare putere!”. Åži Doina Cornea, între cei foarte puÅ£ini care au avut curajul să protesteze, semnând cu numele adevărat scrisori la Radio Europa Liberă: „N-am unde să mă exprim! Dacă îmi creaÅ£i o rubrică la Scânteia renunÅ£ la Europa Liberă, ÅŸi scriu la Scânteia, pentru că eu am lucruri de spus.”
Apar şi acei care au atacat Europa Liberă: Dan Zamfirescu, scribălăul de la Săptămâna lui Eugen Barbu, securiştii Ilie Merce şi Pleşiţă… Personaje sinistre, aciuate prin Parlament sau trăind din pensii grase, speciale, ceea ce arată că românii au însuşit prost lecţia de istorie recentă. Un film de văzut, aproape obligatoriu.

„Podul de Flori” – un film emblematic despre realităţile moldoveneşti

Filmul lui Thomas Ciulei a ajuns la ChiÅŸinău după ce a cucerit câteva premii la Festivaluri importante în FranÅ£a ÅŸi Germania, bucurându-se de aprecieri elogioase ale unor exigenÅ£i critici de film (Alex Leo Åžerban, pe Cinemagia: „Documentarul lui Thomas Ciulei este nu doar – după gustul meu – cel mai bun film al său, dar ÅŸi unul dintre cele mai bune documentare româneÅŸti din toate timpurile – de pe acum într-un posibil top 5!).
La premiera de la Chişinău, în ţara protagoniştilor din film (Costică Arhir şi cei trei copii ai săi, dintr-un sat din raionul Cantemir), Podul de Flori a fost bine apreciat de public, dar nu şi de juriul Festivalului. Mi se pare o flagrantă eroare de apreciere, pentru că filmul lui Thomas Ciulei are destule calităţi care îl recomandau pentru unul din premii. E un film emblematic despre realităţile moldoveneşti din aceste decenii, care, îmbinând regia (elementele de ficţiune) şi autenticul brut, spune o poveste tulburătoare, cea a exodului basarabenilor în Occident şi calvarul celor rămaşi acasă, încercând să supravieţuiască. Eroii din Podul de Flori supravieţuiesc cu demnitate, iar povestea familiei Arhir poate fi una exemplară, demnă de urmat, pentru o populaţie disperată. Sper ca filmul acesta, graţie unui distribuitor priceput sau unei televiziuni (de ce n-ar fi chiar Televiziunea publică din Republica Moldova?) să fie văzut de cât mai multă lume.

Protestul în direct

Oleg Brega are studii de regie făcute la Bucureşti, însă revenit la Chişinău practică un jurnalism activ, de impact, şi se manifestă ca un activist social, pledând pentru libertatea de expresie şi de întrunire. Filmul său, Ultima vară inocentă a Ştefaniei Moldovanu, este mai degrabă un reportaj netrucat, în direct, al protestelor membrilor Asociaţiei Hyde Park, un film-colaj provocat, nu unul îndelung elaborat şi filmat în condiţii optime. Ciocniri cu poliţiştii lui Papuc (fostul ministru comunist de Interne), poliţişti care pot articula, se pare, doar două sintagme: „nu e voie!”, „e interzis!”, discuţii cu public în parc despre cum să rezişti şicanărilor şi să-ţi cauţi dreptatea în justiţie, arestări, filmări din duba poliţiei… Autorul filmului e implicat în acţiune, îi auzim vocea şi-i vedem vârful încălţărilor atunci când e târât la poliţie…
La festivitatea de premiere Oleg Brega i a dedicat premiul – unul special, pentru curaj – lui Vladimir Voronin – „un dictator de mucava…” ÅŸi a promis că de-aici încolo va face film pe adevăratelea… ÃŽl aÅŸteptăm, pentru că Festivalul Cronograf ar trebui să aibă în competiÅ£ie ÅŸi filme valoroase moldoveneÅŸti. Colegul lui de ÅŸcoală de la BucureÅŸti, Marian CriÅŸan, tocmai a obÅ£inut un Palme d’Or pentru scurtmetraj cu filmul Megatron.

Doina Cornea – o voce care rosteşte adevăruri incomode

Întâlnire cu Doina Cornea e un film dialog, ilustrat cu imagini de arhivă, realizat de Dan Curean şi Ioan Muşlea. Durează 43 minute, întrebările celui care o chestionează pe cunoscuta disidentă sunt uneori enervant-elaborate, rostite patetic, cu o voce care se autobruiază uşor, dar filmul nu plictiseşte deloc. Pentru că vorbeşte Doina Cornea, iar felul ei de a spune lucrurilor pe nume, firesc, fără gravitate, este cuceritor. O lecţie despre cum să-ţi birui frica şi să-ţi antrenezi în fiecare zi curajul. E suficient să te întrebi, aşa cum făcea Doina Cornea în ultimii ani ai ceauşismului, atunci când era arestată la domiciliu şi tracasată de securişti. „Mă întrebam: dar cum ar fi procedat un polonez în locul meu? Erau anii când în Polonia triumfase „Solidaritatea”. Şi mi-era clar că trebuie să fac ceea ce-am gândit. Nu, nu era o mare faptă de eroism. Trebuia doar să spun că eu văd altfel lucrurile şi am altă părere… Vă imaginaţi ce-ar fi fost dacă mai mulţi ar fi gândit în felul acesta… ”.

„Secretul de la Deva” şi „Penelopa de la munte”

Două filme despre muncă şi aşteptare. Secretul de la Deva (regie Anca Miruna Lăzărescu) e despre fabrica de campioane la gimnastică de la Deva, acolo de unde a pornit legenda Nadiei Comăneci. Mirajul gloriei olimpice aduce în fiecare an sute de copii, în general din familii modeste, la şcoala internat din acel orăşel, acolo unde, ne spun autorii filmului, nu s-a schimbat aproape nimic. Aceleaşi antrenamente zilnice, lungi, dure şi istovitoare, la fel au rămas şi antrenorii – severi, nemiloşi, grăbiţi să obţină rezultate, să lanseze noi campioni. Munca ridicată la rang de cult, văduvind nişte fiinţe crude, plăpânde de adevărata copilărie. Nu a fost, probabil, în intenţia realizatorilor, dar dezvăluirile incomode, făcute mai ales în ultimii ani, despre „şcoala- minune de la Deva”, deschideau o altă perspectivă, mult mai critică, de abordare a subiectului…
Penelopa de la munte este un imn închinat femeii care aşteaptă – un personaj tot mai rar în peisajul contemporan, nu numai în România. Autoarea, Cristina Oancea, este fascinată de personajul din film, Ievuţa Cosma, fiică şi soţie de mineri aurari din Munţii Apuseni, o bătrână cu chip de icoană, care povesteşte cum e să înveţi să-i aştepţi pe mineri (soţ, feciori, rude, săteni…), cei care coboară la munci grele sub pământ şi de unde nu se întorc întotdeauna toţi. E ca şi cum acele locuri ar cere jertfă omenească în schimbul gramelor de aur pe care minerii le scot la suprafaţă. Filmul are un copleşitor aer evlavios, paseist, iar camera de filmat contemplă, în cadre lungi, căsuţa de lemn unde îşi duc existenţa bătrâna şi o pisică, fără să ne arate o perspectivă asupra întregului sat, să surprindă şi alţi oameni care trăiesc acolo… Filmul Cristinei Oancea e ca o ilustrată de epocă, o mărturie pe peliculă despre o lume care dispare.

Trofeul Cronograf 2008 pleacă în Cehia

Filmul Marcela, regizoare Helena TÅ™eÅ¡tíková  (Cehia), care a cucerit Trofeul Cronograf 2008, spune cea mai tulburătoare ÅŸi tragică până la urmă poveste pe care am văzut-o în cadrul Festivalului. ViaÅ£a unei femei ÅŸi a familiei sale urmărită de o echipă de filmare timp de peste două decenii: căsătoria în Cehoslovacia comunistă; naÅŸterea primului copil – o fetiţă; traiul într-un apartament mic, sărăcăcios, împreună cu părinÅ£ii; divorÅ£ul; chinul creÅŸterii unui copil de una singură; o tentativă nereuÅŸită de împăcare cu fostul soÅ£; trecerea într-un apartament propriu; naÅŸterea celui de-al doilea copil – un băieÅ£el cu handicap – dintr-o relaÅ£ie pasageră cu un bărbat; moartea tatălui celui de-al doilea copil; probleme de sănătate – o operaÅ£ie; sărăcie, multă sărăcie; căutarea disperată a unui loc de muncă, împreună cu fiica, care a crescut între timp, într-o Cehie independentă, eliberată de comunism; moartea năprasnică a fiicei, jefuită ÅŸi asasinată lângă calea ferată; suferinţă, lacrimi – sunt câteva cadre în care Marcela roagă echipa să n-o filmeze, s-o lase să plângă în voie; o tentativă de sinucidere; imitarea vieÅ£ii alături de fiul său care creÅŸte… Åži încă, dorinÅ£a aproape disperată a acestei femei de a trăi pur ÅŸi simplu, de a se bucura de viaţă, de a întâlni pe cineva care s-o iubească, s-o apere – escapade cu prietenii, ore de hipism, muzică country… – , dar nu are noroc. Un film excepÅ£ional, o capodoperă de gen, care trebuie privit, pentru că încercarea de a-l povesti îl sărăceÅŸte…