Note la poezia Marianei Codruţ
Dec 18th, 2011 by vasgar
Mariana Codruţ, ca orice poet adevărat, şi-a găsit un stil propriu, o voce poetică inconfundabilă încă de la debutul editorial cu Măceşul din magazia de lemne (1982). Volumele de versuri pe care le-a publicat ulterior, cinci la număr – Schiţă de autoportret (1986); Tabieturile nopţii de vară (1989); Existenţă acută (1994); Blanc (2000); Ultima patrie (2007) –, au consacrat un nume în peisajul poeziei române contemporane. Cărţile poetei, în care e vizibilă o preocupare constantă pentru expresie, o pledoarie pentru acurateţea şi rafinamentul limbajului ce o singularizează printre colegii săi de generaţie, sunt legate între ele prin cele câteva teme majore care îi traversează creaţia, teme completate şi nuanţate de la o carte la alta, ca o mereu reînnoită radiografie a eului: singurătatea, dragostea neîmplinită, deznădejdea, răul şi hidoşenia lumii, frica de moarte… Astfel că antologia Marianei Codruţ, Areal, publicată în acest an la Editura Paralela 45, deşi însumează poeme scrise într-o perioadă de 25 de ani, se citeşte ca un volum unitar, ca un imens poem atent la sensul moral al existenţei, o existenţă dramatică, chinuitoare…
Felul de a scrie al Marianei Codruţ este cuceritor. Ea reuşeşte, în puţine şi bine alese cuvinte, să te atragă în lumea ei, o lume pe care o simţi de parcă ar fi şi a ta. Sentimentele şi obsesiile poetei pe care le transcrie în pagină, pentru a şi le explica sau înţelege mai bine, reverberează şi în forul tău interior, îţi „luminează†nişte camere de care n-ai ştiut sau în care n-ai avut destul curaj să intri. Numesc aceasta energia unei poezii care comunică şi stimulează.
După 1989, când a dispărut cenzura ideologică, Mariana CodruÅ£ a publicat în cărÅ£ile sale câteva dintre poemele cenzurate. Republicate acum în antologie în ordine cronologică (ordinea scrierii ÅŸi… nepublicării lor), cu remarci în subsolul paginilor, aceste poeme, multe, însumează o carte. Dar ele oferă ÅŸi o imagine a cenzurii comuniste, un fenomen pe care tinerii de azi (inclusiv tinerii scriitori) nu-l cunosc ÅŸi nu-l înÅ£eleg.
DeÅŸi nu sunt manifeste politice, nici proteste lirice codate, „cu cheieâ€, unele poeme din primele cărÅ£i ale autoarei au fost cenzurate pe motiv că… erau triste sau conÅ£ineau fiecare o notă de pesimism ÅŸi îngrijorare, ca în acest univers fără halou III din volumul de debut: „cale de mijloc năpădită/ de mărăcini, urmele de pe ea/ se umplu încet-încet de praful/ lui iulie. ea nu duce nicăieri/ (probabil că înseÅŸi cetăţile/ cu ziduri transparente/ unduitoare de la capătul ei/ se scufundă în praf). odată,/ în zori, o cosea un ţăran. norul/ de lăcuste abătutu-s-a-n grabă:/ n-a mai rămas din ţăran/ decât pălăria, pusă apoi/ pe capul unei sperietori.†Cenzorul s-a alertat pentru că e descrisă o cale care „nu duce nicăieri†şi, în general, întreg peisajul nu e deloc optimist, iar ţăranul din poem semăna cu cel din realitate. Uneori cenzura făcea „operaÅ£ii cosmeticeâ€: un titlu de poem, „cine pândeÅŸte pe cine?â€, este înlocuit (de redactorul cărÅ£ii –„un civil†cu care mai aveai ÅŸansa să discuÅ£i…) cu nevinovatul „adolescenţăâ€, iar un poem fără titlu s-a numit iniÅ£ial „contramanifestâ€. Cu totul altÂfel arată poemele cenzurate din volumul Tabieturile nopÅ£ii de vară (1989), în care protestul ÅŸi nemulÅ£umirea sunt exprimate deschis. E o revoltă a autoarei care o înrudeÅŸte cu poezia Marianei Marin, aceeaÅŸi intransigenţă morală, aceeaÅŸi pledoarie pentru normalitate ÅŸi bun-simÅ£. Poemul intitulat ritual: „în fiecare dimineaţă/ rup cordonul visului/ ÅŸi intru în realitate/ cu inima grea de teamă,/ de ruÅŸine,/ de gânduri stătute.// mă învârt printre voi/ – animal stupid care/ oprindu-se în răstimpuri/ priveÅŸte în jur suspicios/ ÅŸi Å£ipă fără pricină.// în fiecare dimineaţă/ pornesc în căutarea/ unei lumi vii/ cu inima grea/ de teamă/ de silă/ de gânduri stătuteâ€. Åži un fragment din acest admirabil poem requiem pentru o duminică pierdută, în care îşi reproÅŸează ÅŸieÅŸi, dar ÅŸi întregii generaÅ£ii, tăcerea laşă ÅŸi ruÅŸinoasă: „…întuneric e-n urmă, vraiÅŸte prin uÅŸile/ deschise. Don Quijote cu o tichie albastră/ doarme sub scări încălzit de pisici.// fără cântece exaltate, fără spasmele marilor/ vise, fără „adevăruri fundamentale†(dar/vă întreb: unde sunt ele, glorioasele caravane/ ale verii, anunÅ£ate de gorniÅŸtii călări?)/ s-a îmbarcat generaÅ£ia mea, lălăind ca recruÅ£ii.// toÅ£i am văzut, dar nimeni n-a protestat sau hulit./ (singura noastră sfinÅ£enie: amintirea clopotului/ vestind în ÅŸoaptă aruncarea în râu a unor noi/ victime calde.) nimeni nu ÅŸi-a dat foc,/ să lumineze cotloanele, să împrumute/ măreÅ£ie plecării. nimeni n-a vrut să pună capăt/ glumei monstruoase ÅŸi absurde: Don Quijote/ în gara de est, cerÅŸind ÅŸi ciupind cerÅŸetoarele./ fără speranţă, fără gustul vântului dinspre ocean/ pe buze, ne-am prăbuÅŸit în ziua de luni:/ hai, liberare! am răcnit. hai, liberare!†Sau alt poem cenzurat, în care protestul e exprimat subtil, metaforizat: „dragostea e permisă,/ dar să rodească/ ÅŸi să nu fie prea mare/ (cade în misticism).// se îngăduie ÅŸi retragerea/ în sine/ dacă se execută în spaÅ£ii corespunzătoare/ ÅŸi după program.// chiar moartea e permisă./ numai să vină în liniÅŸte/ ÅŸi să nu treacă/ prin faÅ£a primăriei.†(dragostea e permisă) Desigur că aceste pagini de „dosar literar†nu sunt publicate acum de autoare în intenÅ£ia de a-ÅŸi întocmi un dosar de disidentă. Sunt mai curând o probă de autenticitate, de atitudine morală ÅŸi de deschidere către realitate. Remarc acest lucru ÅŸi mărturisesc că înÅ£eleg mai bine de ce revoltele etice ÅŸi moralismul de astăzi ale Marianei CodruÅ£ sunt fireÅŸti, credibile, nu sună deloc fals ÅŸi supărător.
Poemele de dragoste ale Marianei CodruÅ£ stau sub semnul unei bucurii fragile, ameninÅ£ate. Play: „în unele seri/ rămânem singuri în lume/ ÅŸi pentru că ne e silă/ în egală măsură/ de aceleaÅŸi cuvinte/ neîncăpătoare ÅŸi confuze,/ ne mărturisim unul altuia/ printr-o întrebare: / „ţi-e frică de moarte?â€/ ÅŸi dacă răspunsul vine:/ „acum nu!â€, fiecare ÅŸtie/ că aceasta-i deplina/ confirmare a dragostei.†(în unele seri)
Mai multe definiţii ale poeziei: „poezia e spaima/ care-ţi izbeşte violent/ sângele în artere/ când/ brusc trezit în miez/ de noapte ai impresia/ că te priveşte cineva/ prin ferestre†(poezia), sau: „poezia/ ca şi dragostea/ zboară/ la mare înălţime.// ca pe un spectacol/ privesc/ viaţa mea/ de la înălţime.// acolo, plină e bucuria,/ suferinţa rotundă/ nu seamănă cu nimic:/ nu, nu cu teama măruntă,/ cu hăţişul îndepărtat.// dar când mă uit/ la păsările/ ciugulind în zăpadă,/ mi se face inima/ cât o sămânţă de mac.†(poezia, ca şi dragostea)
Poemele de mici dimensiuni, din câteva versuri, intitulate criză, sunt adevărate bijuterii risipite în paginile antologiei: „dacă în unele momente/ n-aÅŸ avea credinÅ£a/ că sunt un arbore/ mi-aÅŸ tăia toate ramurile†şi: „nu am trăit mai nimic/ orizontul e tot mai aproape –/ pasărea tinereÅ£ii a zburat spre cer/ păpădia trece din galben în moarte†sau: „în largul nopÅ£ii/ îngheÅ£ din nou printre cuvinte –/ moartea trece prin sângele meu/ ca o luntreâ€. Aceste flash-uri lirice, publicate de-a lungul anilor, sunt ca o foaie de observaÅ£ie a stărilor interioare ale poetei.
Moartea e o temă des frecventată în poezia Marianei Codruţ, o temă alimentată de greutăţile vieţii şi de neîmplinirile care se adună. Moartea e ca o obsesie, ca un refren monoton care se insinuează în corpul poemelor, chiar şi în acele poeme care debutează cu un elogiu adus vieţii: „o, cum te iubesc, viaţă,/ cu groază, cu ardoare!/ dar tu nu ştii că eu,/ asemenea unei fete/ citind/ un roman de iubire/ între pagini şcolare ascuns,/ învăţ pe furiş/ alfabetul morţii.†(creangă înflorită) Poeta aude galopul morţii: „sunt unele nopţi înguste cât o lamă de cuţit/ viaţa din jur s-a retras în pântec/ iar inima – limbă de clopot,/ răstoarnă valuri de spaimă// vântul se prăvăleşte pe-acoperiş,/ moartea surâde şi-şi sporeşte galopul.†(galopul) Un alt poem se intitulează călare pe moarte: „mă apropii de o limită/ a speranţei de viaţă în România.// senină, în cămaşă de noapte,/ îmi trec mâna peste venele de la gât,/ aşteptând să cânte.// nu ştiu să-ncalec un cal,/ dar cu moartea nu poate fi altcumva.†Iar într-un poem în proză chiar face elogiul morţii: „vie şi caldă în inima mea e numai moartea. ea umple cu sânge celulele mele; ea pune culori în obrajii speranţei; ea îmi dăruie, generoasă, extazul; ea mă împinge în zi ca într-o mare caldă: o isterie de nămoluri de aur. numai ea mă iluminează, numai ochiul ei îndrăgostit, ţintit mereu înspre mine, mă dezghioacă din cuminţenie: sunt o pradă a dimineţilor sarcastice şi a nopţilor moi. ah, visele de carne şi sânge, de coşmar şi zăpadă, golindu-mă de sentimente, obositoarele, stupidele mele sentimente fireşti.//inefabil şi sugrumate. fecundat de vise, de văzul enorm, spiritul meu se eternizează.//ave, moarte!†(vie şi caldă)
Poeta care mărturiseşte că „scriu poezie împotriva lumii din mine†are puţine versuri senine, dar şi în ele respiră o bucurie şi un optimism obosite. Play:
„…în aburul unei dimineÅ£i crude când, cu greu/ smulgându-mă din tentaculele nopÅ£ii,/ murmur neauzită:/ „e dimineaţă, e vineri ÅŸi sunt vieâ€,/ fii tu farul în ceaţă. fii tu steaua călăuzitoare/ cu pământul tău în care-am semănat/ cu multă artă lanurile urii de sine.†(când toate cele văzute ÅŸi auzite)
Poemul care încheie această antologie este intitulat ÅŸi totuÅŸi, strecurând o speranţă măcar până la o nouă dezamăgire: „ca ogarii amuÅŸină zarea/ sânii fetelor lăuÂtarului/ dezgoliÅ£i în tufiÅŸuri.// dintr-un salcâm o frunză de aur/ lent se desprinde, punând/ în gradina cât palma/ temelia morÅ£ii lui viitoare.// iar eu beau la fereastră laptele/ dulce-nspumat al serii de vară târzie/ ÅŸi lumea îmi pare/ o femeie înarmată până în dinÅ£i/ cu armele frumuseÅ£ii sale.â€
Mariana Codruț ne oferă în Areal dovada unei conștiințe lirice profunde și responsabile ce vibrează la sensul existenței umane, repudiind falsul și artificiile gratuității. Paleta sa estetică se pliază pe o hartă sufletească în care ne regăsim propriile întrebări și angoase nevindecate. Pe acest drum marcat de incertitudini, poeta – una dintre cele mai bune pe care le are literatura română contemporană – ne stă alături, cu devotamentul sobru al unei călăuze.