Vasile Gârneţ

Michal Viewegh – la vârful popularităţii

Michal Viewegh, născut pe 31 martie 1962, la Praga, este considerat cel mai popular scriitor contemporan în Cehia. Scrie romane, proze scurte, scenarii de film şi deţine rubrici săptămânale în presă. A absolvit Universitatea Carol în 1988 (Facultatea de literatură cehă şi pedagogie), a fost o perioadă de timp învăţător într-o şcoală primară, iar din 1995 este scriitor profesionist. Cărţile sale se vând în tiraje mari – numai în Republica Cehă s-au vândut peste un milion de exemplare – şi au fost traduse în 21 de limbi ale lumii. După subiecte ale cărţilor sale au fost turnate nouă filme de lung metraj, scrierile lui Michal Viewegh sunt studiate în şcoală. Unii îl consideră pe Viewegh un scrii¬tor prea comercial, alţii îl cred independent şi progresist, însă ambele tabere cad de acord că este una dintre figurile principale ale literaturii cehe contemporane.
În 1993 a obţinut prestigiosul Premiu Jiří Orten, care se decernează anual celei mai bune cărţi semnate de un autor sub 30 de ani.
În cele ce urmează vă prezentăm fragmente din mai multe interviuri acordate presei de Michal Viewegh (Radio Prague, Vremea novostei, The Prague Tribune). Am considerat acest „interviu-colaj” drept cea mai potrivită formulă pentru o primă prezentare a acestui scriitor prolific şi faimos, la care revista noastră va reveni.

- Domnule Viewegh, sunteţi un scriitor popular nu doar în Cehia, ci şi peste hotare, în ţările în care aţi fost tradus. Cum explicaţi Dvs. acest succes?
- Nu obişnuiesc să-mi apreciez de unul singur creaţia, dar voi încercă să răspund la întrebarea Dvs. În Cehia avem un proverb: „Întâmplarea îi alege pe cei care sunt pregătiţi pentru această întâmplare”. Şi e o întâmplare faptul că în 1991 eu aveam gata manuscrisul unei cărţi care era de mult aşteptată de public. Am scris acea carte, intitulată „Ani fabuloşi… de doi bani” („Báječná léta pod psa” – titlul în cehă), într-un limbaj viu, nepretenţios, povestind cum era viaţa în socialism în Cehoslovacia. Am primit un premiu prestigios, Jiří Orten, iar această distincţie m-a adus în atenţia presei. Au apărut mai apoi şi opiniile criticilor literari, destul de laudative. Într-o recenzie se spunea că romanul meu a reabilitat proza contemporană în Cehia. Cred că în felul acesta se poate explica popularitatea mea.

- La începutul anilor ’90, cel mai popular scriitor în Cehia era Bohumil Hrabal, care continua să scrie ÅŸi să publice cărÅ£i, dar nu mai era acelaÅŸi seducător Hrabal pe care-l citeau ÅŸi apreciau atât de mult cititorii. Iar ceilalÅ£i scrii¬tori tăceau, de parcă aÅŸteptau ceva… Când aÅ£i început să scrieÅ£i?
- Am început să scriu cu adevărat când am împlinit 20 de ani. Am scris nişte povestiri şi nuvele pe care am încercat să le public în revistele de atunci, Mladá fronta şi Mlady Svet, şi am reuşit. Cu editurile a fost mai greu, a trebuit să aştept vremuri mai bune, pentru că la edituri fiecare manuscris trecea cu două recenzii. Prima recenzie se ocupa de valoarea artistică a cărţii, cea de-a doua o „filtra” ideologic. Cărţile mi-au fost respinse întotdeauna la a doua recenzie, cea ideologică.

- Ce tiraje au cărţile Dvs. în Cehia şi peste hotare?
- Romanele mele se editează la Praga în 80.000 de exemplare. Romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”, de care am pomenit mai sus, a fost tipărit într-un tiraj de 110.000 de exemplare. Romanul a fost ecranizat. Aceeaşi soartă, pot spune, a avut-o şi cel de-al doilea roman al meu, „Educaţia fetelor în Cehia”, tipărit în 90.000 de exemplare. Cât priveşte tirajele cărţilor mele traduse în alte limbi, ele sunt mai mici, în jur de 3.000 de exemplare. Până în prezent cărţile mele au fost traduse în 22 de limbi.

- Cât de autobiografice sunt cărţile Dvs.? Ce loc ocupă în ele amintirile prietenilor şi cât e ficţiune pură?
- Mulţi ani s-a crezut că sunt un scriitor care nu face altceva decât că îşi aşterne viața pe hârtie. Nimic mai eronat. Vă imaginaţi ce viaţă ar fi trebuit să am ca să corespund subiectelor cărţilor mele! De fapt, lucrurile stau cu totul altfel: doar 20 % din istoriile povestite în cărţi au legătură cu viaţa mea, restul e ficţiune, brodată din zvonuri şi poveşti ale prietenilor. Asta e creaţia.

- Romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”  v-a adus un premiu foarte prestigios – Jiří Orten, jinduit de mulţi scriitori. Cu toate acestea, criticii consideră literatura pe care o scrieţi drept una comercială. Ce părere aveţi despre această „calificare”?
- Nu toţi criticii literari consideră că aş fi un scriitor comercial, cât despre cititori – ei sunt mult mai îngăduitori. Aş spune că atitudinea lor faţă de cărţile mele se vede foarte clar prin numărul de exemplare pe care le cumpără. Doar într-un an s-au vândut 80.000 de exemplare din „Romanul pentru femei”. Primele tiraje ale altor cărţi, care nu au fost mai mici de 50.000 de exemplare, au fost suplimentate. Sunt cifre concludente. Nimeni nu-i obligă pe aceşti oameni să cumpere cărţile mele. E opțiunea lor. Eu comunic, discut cu cititorii mei. În fiecare an am câte 20-30 de întâlniri/lecturi publice şi sunt primit foarte bine. În localităţile mici, departe de agitaţia literară şi culturală, vin la aceste întâlniri chiar şi 80 de persoane. Nu e rău deloc. Dar, revenind la întrebarea Dvs., voi spune că e şi firesc să nu plac la toată lumea: unii mă percep într-un fel, alţii altfel.

- Circulă legende despre capacitatea Dvs. de muncă. Se spune că scrieţi în fiecare an câte un roman, respectând strict un anume grafic: începeţi să scrieţi toamna şi terminaţi romanul iarna, iar primăvara lucraţi de obicei la un scenariu de film. E adevărat?
- Sună cumva dogmatic, deloc artistic graficul descris de Dvs., însă trebuie să recunosc că în ultimii ani mi-am impus un asemenea ritm de muncă. Toamna devreme încep munca la roman şi prin februarie îl închei. Şi astfel reuşesc să-l editez în ajunul deschiderii Târgului de Carte de la Praga, care are loc în luna mai. Da, recunosc, „legenda” care circulă despre mine este adevărată. Nu văd nimic ieşit din comun în asta. Şi Woody Allen obişnuieşte să facă în fiecare an câte un film.

- Vă comparaţi cu Woody Allen. Sunteţi un admirator al lui?
- Recunosc că îmi plac mai mult filmele sale din tinereţe. Dar, în general vorbind, îmi este destul de apropiată percepţia lui despre lume.

- Ironia cuceritoare din scrierile Dvs., care vă permite să transformaţi o situaţie banală într-una memorabilă, vine cumva din tradiţia literaturii umoristice cehe sau este o trăsătură de caracter ce vă este proprie?
- Nu pot să afirm că n-am fost influenţat de Hašek şi Čapek, clasicii literaturii umoristice cehe, dar ar fi la fel de nedrept să neg şi influenţa altor autori, cum ar fi Chesterton sau acelaşi Woody Allen. Ironia pentru mine este ca o filozofie de viaţă: capacitatea de a vorbi despre lucruri serioase şi profunde fără patetism. Nu-mi place deloc patetismul.

- Să revenim la romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”. Sunteţi de acord cu opinia că succesul neobişnuit al acestui roman se datorează faptului că aţi reuşit să scrieţi o „carte tămăduitoare”, cu valenţe terapeutice, ce a ajutat o întreagă generaţie să se debaraseze de trecutul său socialist?
- Voi fi sincer: n-am scris o „carte tămăduitoare”. Dar cunosc opinia criticilor care spun că eu i-aş fi ajutat pe mulţi cehi să scape de un anume complex, de vina că au fost laşi şi conformişti şi n-au luptat cu regimul comunist. Ce pot să spun? Îmi amintesc de o butadă a lui Bertolt Brecht: „E nefericită o epocă fără eroi”. Dar tot Brecht adaugă: „E nefericită epoca cea care are nevoie de eroi”. Cu certitudine, romanul meu nu este despre nişte eroi.

- Ca intonaţie, romanul Dvs. „Joc cu eliminare” mi-a amintit de Milan Kundera, cel din tinereţe. Cum vi se pare o atare comparaţie?
- Comparaţia cu Milan Kundera, un autor faimos, este întotdeauna un compliment. În acelaşi timp, sper că eu sunt un autor mult mai îngăduitor, mai iertător cu personajele feminine din cărţile mele decât Kundera. Am o atitudine de gentleman faţă de ele şi chiar încerc să le îndreptăţesc faptele şi comportamentul. Fac aici o aluzie la romanul lui Kundera „Gluma”, în care eroul se răzbună pe o femeie nevinovată pentru nişte chestiuni politice. În contextul zilei de astăzi, când asupra cărţilor este aplicată şi o grilă de lectură care antrenează și teoriile de gen, cred că romanul lui Kundera ar fi avut ceva probleme de receptare.

- Chiar ţineţi cont de regulile „political correctness-ului”?
- Cred că adevărul e mai important decât orice regulă a corectitudinii. Vreau să spun în același timp că sinceritatea şi adevărul pe care le promovez eu nu cad într-o zonă de risc a lecturilor „politically correct”. Eu chiar, în mod sincer, nu sunt rasist, sexist, homofob şi alte asemenea prejudecăţi.

- Cine dintre scriitorii cehi şi străini v-au influenţat cel mai mult?
- Răspund de multe ori la această întrebare, dar nu ofer întotdeauna acelaşi răspuns. Sunt mulţi autorii care m-au influenţat. Când aveam 20 de ani, am lucrat o perioadă de timp paznic de noapte şi aveam destul timp pentru lecturi şi scris. Trebuie să spun că această meserie, „paznic de noapte”, e una foarte potrivită pentru un scriitor începător. Pe vremea aceea citeam Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Hemingway şi alţi clasici. Toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, m-au influenţat. Îmi plac foarte mult scriitorii romantici ruşi, Bunin şi Turgheniev, dar şi destui scriitori germani – Heinrich Böll, Günter Grass, Thomas Mann. Nu uit de realismul magic al scriitorilor latino-americani, Marquez şi Castaneda. Îmi plac povestirile-nebune ale lui Woody Allen şi minimalismul lui Robert Kerver. Aş putea să afirm că am fost influenţat de 100 sau chiar de mai mulţi scriitori.

Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ

(Apărut în “Contrafort”, nr. 5-6/2011)