"Un anumit concept complex de autor în care cred" (6)

- A doua parte a cărţii, Autoportrete, poate fi văzută şi ca o autodeclaraţie de dragoste.

- O, nu sînt chiar atît de narcisic! Poate par, dar nu sînt! E, în orice caz, în acele texte varianta cea mai relaxată a poeziei mele, cea mai narativă - şi, pentru că acolo lucrurile sînt ceva mai direct decupate din viaţa de zi cu zi, mi s-a părut potrivit, folosind şi titlul unui poem din acel ciclu, să le numesc Autoportrete. Dar cred că am avut mai degrabă în gînd faptul - banal în fond - că orice poem, orice text literar e, într-un fel sau altul, un "autoportret" al autorului lui. Cu atît mai mult cînd vorbeşti explicit despre tine însuţi.

- Nu ştiu dacă pot să mai spun că sînt, dar am fost destul de sportiv! Am jucat baschet în liceu şi în facultate, am jucat mai demult şi handbal şi, bineînþeles, ca toþi bãieþii, am jucat fotbal, mai ales în liceu, am participat la campionate! Înot cu mare plãcere... Dar poate că e mai interesant să spun că sînt un pasionat jucător de bridge: sport al minţii, încercare a minţii, dar cu multe elemente de joc. Şi sînt mîndru că, în urma şederii mele de aproape doi ani în Olanda, sînt membru al Federaţiei Olandeze de Bridge, Nederlandse Bridge Bond!

- Am predat la Universitatea din Amsterdam între 1992 şi 1994, cîte două trimestre din trei în fiecare an academic. E un oraş minunat - sau poate mai potrivit ar fi să spun un "orăşel" minunat, pentru că e un loc celebru, bineînţeles, cu mare faimă şi mare tradiţie, dar are mai puþin de o treime din locuitorii Bucureºtiului. Aºa ºi aratã: ca un oraº mic, cu case mici, ca niºte jucãrii... E, apoi, un centru de atracţie culturală şi turistică, în care mereu se întîmplă ceva, un loc extrem de pitoresc, cu lume multă, care vrea să se distreze ºi o ºi face, cu expoziþii extraordinare, cu spectacole, un oraº boem. E foarte, foarte plãcut acolo...

- Prima deosebire este că unii sînt europeni occidentali şi ceilalţi sînt europeni din Europa Centrală! Ceea ce înseamnă, dincolo de glumă, diferenţe de mentalitate, de cultură asimilată, diferenţe chiar de comportament - de multe ori sau în multe privinţe în favoarea noastră, trebuie să spun, pentru că studenţii români sînt mai cultivaţi decît cei occidentali, ştiu mai multe lucruri. În schimb, de partea lor este, categoric, seriozitatea, unde ne bat de departe - şi lucrul ăsta se vede foarte bine şi la studenţii şi studentele din Olanda, care au o conştiinciozitate extraordinară, începînd cu prezenţa la ore, continuînd cu parcurgerea bibliografiei, cu luarea în serios a examenelor. Din toate punctele de vedere sînt oameni pe care te poţi baza, în care poţi avea încredere - în limitele a ceea ce stabileşti cu ei dinainte.

- Pe 22 decembrie 1989, în prima întîlnire de la Uniunea Scriitorilor, după fuga lui Ceauşescu, în plină revoluţie, s-a hotărît transformarea revistei Luceafărul într-o publicaţie cu adevărat pentru tineri (fusese în deceniile precedente "revista pentru tineret" a Uniunii). În primul moment, eu şi Ioan Groşan am fost desemnaţi să o preluăm şi să facem din ea o revistă a generaţiei noastre. Apoi, în zilele următoare, noua conducere provizorie a Uniunii, care, pînă cînd aveau să se facă alegeri, luase locul şefilor de pînă atunci, puşi de regimul comunist, a stabilit un grup de cinci, în care au mai intrat Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu şi Cristian Moraru. În această familie cu cinci membri am lansat Contrapunctul. După aceea s-a dezvoltat o întreagă redacţie care a mers cum a mers în primul an de apariţie, după care am ajuns la formula co-directoratului în trei: eu, Elena ªtefoi ºi Hanibal Stãnciulescu. Am participat direct la naºterea revistei: eu i-am gîndit structura ºi am pus-o în pagini la primul numãr, apoi la urmãtoarele... De ce s-a sfîrşit cu Contrapunctul în 1992, în acea formulă - e o istorie complicată, în care se încîlcesc multe iţe ale lumii literare, la diversele ei etaje. Nu vreau să intru acum în detalii. Altceva aş spune: că proiectul intelectual pe care Contrapunctul şi l-a propus, şi anume ca la începuturile postcomunismului să etaleze programul postmodern al unei generaţii culturale, cea a anilor '80-'90, aflate în plin elan, s-a realizat. Odată programul expus, continuarea ei devenise neimportantă. Ce a avut de făcut revista a făcut - şi a făcut, alţii spun, foarte bine. Rămîne să vedem ce alte publicaţii ale acestui spirit au apărut şi continuă să apară, rămîne să vedem ce reviste noi vom face de-acum înainte. Ideea că o gazetă literară sau culturală trebuie să continue multă vreme e în bună măsură rezultatul inerţiei instituţionale care a caracterizat sistemul comunist în anii '60-'70-'80. Atunci, dacă se decidea înfiinţarea unei reviste sau a unei edituri, funcţionarea era garantată. Întreruperea ar fi fost percepută ca un eşec al sistemului. Or, istoria presei culturale româneşti şi din lumea întreagă arată că, în multe cazuri, nu neapărat periodice cu întinsă continuitate, ci publicaţii cu apariţie scurtă au constituit momente esenţiale în istoria literară. De pildă revistele de avangardă, care adeseori au fost scoase doar în cîte un număr, două, trei, ceea ce nu le-a împiedicat să rămînă foarte importante în cultura secolului 20.